trebuia să avem și noi un trecut
trebuia să avem și noi un trecut o apă cu pești
argintii avântați într-un tur-retur de la malul meu
spre malul tău
în zile și nopți când buletinele meteo
nu greșeau niciodată
 
trebuia să avem și noi un festin o boare de vânt
îmbrățișând
crângul cu tot cu scorburile pline cu viespi cu tot cu
tristețea frunzelor chircite de arșiță cu tot cu numele
noastre plutind peste liniștea
verde
 
trebuia să avem și noi un capăt de lume alintat
de tăceri de umbre
de vânturi
 
 
încă o zi își pierde cumpătul
încă o zi își pierde cumpătul mă dezvăț să vorbesc îngraș
tăcerea până devine o iapă bună de călărit să mă
arunc pe ea și să străbat vânturi
de fildeș
 
încă o zi fluturându-mi în față nota de plată pe când
avortoni
lipiți unul de altul înjgheabă povești netrăite să-i strâng
la piept cu iubire și să le spun că toate
vor fi aievea odată
 
în altă grădină
în altă
lu-
mi-
nă
 
 
poemul ramelor pustii
nu credeam să aud vreodată plânsul sfinxului învins nici
să-i învăț oftatul celulelor irizate de spaimă simt cum
porii
mi se deschid și respiră dacă dragoste nu e nimic nu e
 
rame pustii îmi umplu pereții
 
îmi intră în ochi lumina zilelor netrăite sorb licoarea anilor
subțiați de zgomote decupaje puzzle dacă dragoste nu e
nimic nu e și
iarăși aud plânsul sfinxului învins
ca o nocturnă prelinsă
 
în creier
 
lumina zilelor netrăite licoarea anilor
subțiați de zgomote oscar wilde
hemingway ernest dowson
edgar degas
absint
 
într-o zi taurul își va sfâșia pielea
într-o zi taurul își va sfâșia pielea și va mugi a primejdie
 
voi netezi cu palma frigul atât de al meu și atât de al tău
prin vene îmi va trece ardoarea și trena ei străvezie îmi va
înfășura inima
 
n-am plâns atât nici când m-am pricopsit cu o poveste
despre
ceea ce nu știam să fac
 
ai ajuns oare acolo unde mergeai?
 
 
ritual
dacă exiști dă-mi un semn o boare de vânt de la polul
nord al iubirii
 
deschid cartea la pagina 22 unde visele țese păienjeniș
unde
rozele mustesc de atâta uitare n-am dat pe aici de mult și
literele s-au gârbovit s-au coșcovit și mi-e rușine
de-atâta dezastru
 
dacă exiști te rog intră pe-aici adună lucrurile împrăștiate
pe jos spală dușumeaua afână pământul din glastre
schimbă
fața de masă toarnă cafeaua
în ceștile de porțelan tapetează pereții cu pozele noastre
din
diminețile de toamnă dezvrăjește pendula încremenită
fă-i vânt să nu se mai oprească
 
 
stricto sensu
m-am căit și am plâns lângă apa cu pești somnambuli
până
vlaga toată mi s-a topit până văzul mi s-a pierdut printre
valurile crețe
 
ce e dragostea fără un ocean în flăcări?
 
am plâns cu mâna la gură cucernic gândind că iubesc
siluete
plutind spre mal dar într-o zi am spart digul apa s-a scurs
prudentă
printre smocuri de iarbă a înghițit-o pământul cu tot cu
peștii faimoși cu tot cu ochii mei scufundați
în undele reci
 
am scăpat de mine mi-am zis am scăpat de mine și jalea
n-a mai venit să mă vadă și tot ce mai aveam
am aruncat fără milă pe rugul
eretic
 
 
câinele de pluș ascetul servul
într-o zi voi auzi și liniștea aceasta sclipitoare a
câinelui ce-mi străjuiește casa câinele
de pluș ascetul servul înghițindu-mi zi
de zi tăcerea cu ochi limpezi în care
încap mările mele
moarte și roșii
 
n-am așteptat vreodată să-mi latre spaima nici
larma în țara lui duioșia se poartă ca o simplă
amuletă acolo diminețile sunt doldora de
anemone
câinele ce-mi străjuiește casa câinele de
pluș ascetul servul
regretul
 
 
plimbare de seară
am îndrăgit acest drum și această plimbare de seară
înnod
șireturile strâns reiau mersul împăturesc
diferențe
 
la naiba
 
haide suflete nu mai sorbi ce-a mai rămas din vinul roșu
al zilei nu mai aprinde focul tăcerii nu mai zăngăni
din săbii tocite
 
urcă spre proxima b spre mările ei de onix abia trezite din
somn spre munții ei de cristal cu flamuri
de pace
 
haide suflete lasă altcineva îți va
spune curând bună
seara
 
 
octombrie
în orașul cu porumbei blazați tot mai grași mai gârbovi
zburând tot
mai jos îmi îndes viața în pungi în cutii
de carton
 
zăpezile vor veni și-ți voi spune cuvinte înțelese de toți
deocamdată între frunza răstignită pe ram și stratul cu
dumitrițe nu e nici aer obosit nici vreo poveste
cu happy-end
 
sunt lucruri adunate-n grămezi lăsate în grija
precupeților
îngânând zilnic același refren ce frumos ți-i numele ce
minunată ești
 
mai avem timp de odihnă de privit cu degetele pe obraji
cum picăturile de ploaie umplu pocalele uitate pe
masă-n grădină
 
 
reverber
în ochii tăi zeul de sticlă trage să moară să-mi fie
frică de liniștea întinsă pe chipu-i de ultimele sale cuvinte
în două cu cioburi
 
mi-am văzut pe mâna altei femei brățara pierdută
în prima zi de pace când purtam părul despletit și
cineva îmi tot repeta că-n el
răsărise luna
 
să las în grija altora și viața și moartea zeilor
să întâmpin zorile cu o doctorie amară sau
cu o frază cu care îmi consolam
cândva plictiseala
 
 
post-scriptum
desfac tivituri fișez întâmplări iminența ploii e tot mai
reală
ultimii bani zornăie în portmoneu păianjenul casei își
strânge firul în grabă îl înghite frumos
 
deseară un miros de fructe uscate ne va perfora încăperea
și toate cuvintele se vor agăţa de trecut
în scuar apa amestecată cu gheață va cuprinde gleznele
pomilor inelele lor vor migra spre
sudul cu măslini înfloriți
 
acum am înţeles rostul zilelor cu ploaie când lăsam
vântului numele meu şi un post-scriptum
pe o piatră de râu şlefuită