articol: 

Procesul de liberalizare a societăţii, care nu a scăpat (şi nu ştim când va scăpa definitiv) de vechile structuri ale unui regim totalitar, decurge anevoios. Desprinderea lumii româneşti de vechile mentalităţi, mai bine spus, reflexul literar al acestui fenomen, se manifestă, mai cu seamă, în structura caracterului artistic. Personajul societăţii în schimbare cunoaşte două tipologii exemplare. Anume în etapele de cotitură se evidenţiază mai pregnant lumea polarizată de opoziţia „adaptat – neadaptat”. Parvenitul şi ratatul, cu toate tipologiile lor variate, alcătuiesc două categorii de personaje specifice tranziţiei. E o idee fundamentală a disputei în jurul romanului, iniţiată de Mihai Ralea cu eseul „De ce nu avem roman?” (1927). Angajat în discuţie, Pompiliu Constantinescu observa, în „Consideraţii asupra romanului românesc” (1928), că romanul secolului al XIX-lea este prin excelenţă social: „el ilustrează o succesiune de momente din evoluţia societăţii la care individul se adaptează prin amoralitate, constituind categoria psihică şi socială a parvenitului, sau când e invers, prin exces de sensibilitate şi individualism pasiv, zugrăveşte categoria opusă a dezadaptatului”. Cu alte cuvinte, tipologia romanului românesc s-ar constitui din două categorii umane opuse. Prima dintre ele îl are ca model pe Dinu Păturică din „Ciocoii vechi şi noi”. Cea de a doua ar putea fi ilustrată de Toma Nour şi Dionis. Disocierile criticului se regăsesc în toată proza noastră de până astăzi.
Se ştie că, între cele două războaie, parvenitul, arivistul, ambiţiosul, individul pus pe căpătuială şi ascensiune pe scară socială apare în ipostaze noi (care valorifică şi modelul Tănase Scatiu din romanele lui Duiliu Zamfirescu) la Hortensia Papadat-Bengescu (Lică Trubadurul), Camil Petrescu (Tănase Vasilescu Lumânăraru), G. Călinescu (Stănică Raţiu) sau Ion Marin Sadoveanu (Iancu Următescu).
Categoria învinşilor, a dezadaptaţilor, a pasivilor, prin interiorizarea conflictului cu mediul social, e ilustrată de Ştefan Gheorghidiu şi George Ladima („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”), Apostol Bologa („Pădurea spânzuraţilor”) sau de personajele lui Sadoveanu din romanele „Însemnările lui Neculai Manea” şi „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. În fond, acestea ar fi reperele în abordarea unei probleme pe cât de complexe, pe atât de revelatorii.
Studiul monografic Inadaptatul în proza românească interbelică (Structura tipologică şi valoarea lui estetică), Chişinău, Ed. Elan Poligraf, 2007 (152 p.) de Galina Aniţoi, luând ca reper o vârstă mai veche a romanului, este de o actualitate stringentă, cel puţin, pentru scriitorul basarabean, rătăcit în negura tranziţiei.
Dialectica schimbării de paradigmă implică metamorfoze fundamentale nu numai în structura operei literare, ci şi în structura tipologică a personajului ina­daptat. Galina Aniţoi îşi sistematizează observaţiile în două capitole: „Inadaptatul – personaj al tranziţiei” şi „Structura tipologică a personajului inadaptat”.
Reflectând asupra evoluţiei formelor de manifestare a inadaptatului, autoarea face o incursiune în contextul sociocultural românesc din perioada de tranziţie de la etapa feudal-agrară la etapa capitalist-industrială. Tranziţia la societatea burgheză a suscitat şi favorizat „două tipuri de personaje: parvenitul şi inadaptatul, primul excelând în creaţia scriitorilor francezi, nu însă în calitate de erou negativ, cum
s-a întâmplat în literatura noastră”. Este o remarcă foarte importantă în înţelegerea şi elucidarea problemei.
Inadaptatul în literatura română „descinde din personajul romantic, ambii dovedindu-se a fi, prin alcătuirea lor psihologică interioară, nişte înstrăinaţi de societatea în care trăiesc”. Nu întâmplător se insistă pe ideea că modernizarea societăţii române, deşi dictată de o imperioasă necesitate istorică, a avut parte de reacţii negative, chiar din partea spiritelor eminente ale vremii.
Pornind de la sugestiile lui Eugen Lovinescu din „Istoria civilizaţiei române moderne”, autoarea stăruie în ipoteza că „un trecut milenar de păstori şi plugari care ne-a oferit, respectiv, un mod de viaţă patriarhal, agrar, liniştit, eminamente rural, contemplativ, monoton, cu tradiţii sacre, păstrate cu sfinţenie şi valori morale rigide ne-a imprimat şi deprinderi corespunzătoare, o anumită mentalitate şi sensibilitate şi un anumit fel de a lucra. În această lumină, răzvrătirea forţelor tradiţionaliste împotriva formelor noi de viaţă se impune, cu puterea evidenţei, ca un gest logic. Este o reacţie normală întru apărarea existenţei; or, prefacerile sociale se produc cu o putere de repeziciune uimitoare şi cu mai puţine dificultăţi, sufletele însă „se transformă evolutiv”, „se schimbă (...) mult mai greu; în structura lor intră colaboraţia multor veacuri de viaţă morală”.
De altfel, tot de sorginte lovinesciană e şi teza, cu o pronunţată tentă polemică: „Odată ce în sânul societăţii noastre există „un număr (...) mare de Dinu Păturică şi de Tănase Scatiu” capabili de adaptare, marcând ascensiunea unei clase sociale, de ce „atunci literatura noastră a făcut din învins un fel de erou naţional?”. Şi într-adevăr, „romanul românesc, fiind la început de cale, se află „în faza lirică” şi că „operele scriitorilor noştri sunt mai mult nişte poeme, în care ei îşi cântă întrucâtva povestea vieţii şi suferinţei lor”. E o observaţie esenţială pentru înţelegerea evoluţiei romanului basarabean din a doua jumătate a secolului trecut.
O bună parte a elitei intelectualităţii rămânea tradiţionalistă, conservatoare, refractară la înnoirile sociale. Cu referire la romantismul postpaşoptist, se afirmă că acesta e „deziluzionat de eşuarea încercărilor revoluţionare, vădeşte un profund sentiment de nemulţumire faţă de modul de viaţă al societăţii contemporane. Primele simptome de înstrăinare de lume a personajului romantic se manifestă atât în dezaprobarea parvenirii sociale, cât şi a strivirii individului de către noul mecanism social, care pătrunde cu insistenţă şi în societatea românească”.
Deosebit de temerare, pentru contextul basarabean, sunt şi referinţele la opiniile lui Eugen Lovinescu, „teoreticianul liberalismului român” (I. Negoiţescu), despre concepţia social-politică a lui Eminescu, despre atitudinea lui conservatoare vizavi de evoluţia societăţii române sau vizavi de clasa burgheziei. Precizările sunt foarte utile în conştientizarea evoluţiei literaturii din secolul trecut. Vom cita aproape in extenso evantaiul de argumente lovinesciene la care apelează Galina Aniţoi: „O mentalitate atât de reacţionară, inadaptabilă progresului, n-ar fi trezit un răsunet de n-ar fi fost expresia tipică a unei stări sufleteşti mai generale. Mentalitatea poporului răspundea, deci, sufletului nostru agrar; neîmpiedicând, desigur, revoluţia socială, ea a săpat şi mai adânc prăpastia între spirit şi materie. Prin prestigiul talentului său, Mihai Eminescu a creat nu numai un fel de misticism naţional, pe baza solidarităţii istorice, ci şi un misticism ţărănesc, cu urmări în procesul de formaţie a culturii române”.
Lovinescianul Eugen Simion, în analizele sale binevenite, nuanţează punctele de vedere, demonstrând că prezentului cu care Eminescu era în dezacord (la care privea cu pesimism şi faţă de care adoptase o atitudine reacţionară) i-a găsit, în opera sa, substituiri în plan metafizic, dată fiind obişnuinţa poetului „de a vedea mitic şi a ridica faptele în zonele de altitudine spirituală unde speculaţia este posibilă”. Aceste postulate o conduc pe autoare la concluzii şi mai tranşante: „Inadaptatul de factură romantică, ilustrat în cazul nostru prin proza lui Mihai Eminescu, este un dezamăgit şi un însingurat. Toma Nour („Geniu pustiu”) şi Dionis („Sărmanul Dionis”) constituie expresia contradicţiei dintre setea de absolut, aspiraţia spre un ideal intangibil într-un cadru terestru şi societatea înstrăinată, ostilă, care îi îndepărtează permanent de acţiune. Pentru a se salva de lumea comună, personajul romantic evadează în vis, adică în imensitatea universului”.
La fel de oportune se dovedesc a fi şi constatările despre inadaptatul de la vârsta literaturii naturaliste şi presămănătoriste. Cu nuvelele „Trubadurul”, „Linişte”, „Paraziţii”, „Bursierul” etc., Barbu Delavrancea lansează, primul în literatura română, figura intelectualului inadaptat (e adevărat, schiţată, deja, de Eminescu). Analiza unui asemenea tip de personaj se regăseşte în proza lui Alexandru Vlahuţă, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, Mihail Sadoveanu sau la Cezar Petrescu (Zaharia Duhu din „Aurul negru” şi Radu Comşa din „Întunecare”). În evoluţia personajului inadaptat un Radu Comşa „prefigurează categoria inadaptatului superior, care va excela ulterior în creaţia lui Camil Petrescu”.
Observaţiile inteligente, bazate pe investigaţiile sociologice, politice, filosofice, culturologice şi psihologice, sunt reperate pe studii literare de ultimă oră. Nimic nu e categoric în demonstraţiile hermeneutice ale demersului. Inadaptatul din epoca interbelică e privit fie dintr-o perspectivă genetică (în cazul personajelor lui Mihail Sadoveanu), fie dintr-o perspectivă ontologică (în cazul personajelor lui Camil Petrescu). Analizele sunt, de regulă, probante şi pertinente.
Protagoniştii din „Floare ofilită”, „Însemnările lui Neculai Manea”, „Haia Sanis”, „Balta liniştii”, „Duduia Margareta”, „Apa morţilor”, „Oameni din lună”, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Cazul Eugeniţei Costea”, „Venea o moară pe Siret”, în marea lor majoritate, „se înstrăinează de mediul lor mai mult din cauza nostalgiei ce o nutresc pentru o viaţă idilică, liniştită şi, drept rezultat, sunt striviţi, neobservat, de cotidian sau se resemnează cu starea de lucruri existentă, renunţând la orice formă de protest”.
Un dat al autoarei stă în capacitatea de a palpa textul, de a sistematiza şi sintetiza: „Pe de o parte, Mihail Sadoveanu ne prezintă – în ipostaza de „inadaptat”, „învins” – un şir de chipuri feminine, ultrasensibile, „ofilite”, care, în mare măsură, suferă de „bovarysm”, potrivit concepţiei unanime a criticii literare. Pe de altă parte, înfrângerea inadaptatului sadovenian nu rezultă, în mod absolut direct, din natura pretenţiilor faţă de mediul social, ci dintr-un romantism tardiv, caracteristic firii sale...”. Mai mult, în consens cu opiniile lui Alexandru Paleologu, se conchide că „într-un univers ca cel al lui Sadoveanu nu există idealuri, ci nostalgii”. Sau: „Idealurile şi dramele conştiinţei sunt fenomene ale negaţiei; lumea lui Sadoveanu este însă una a afirmaţiei sau (...) a încuviinţării”. În traiectul acestei logici, personajele lui Camil Petrescu, aflate în dialog cu experienţele trăite, apar mult mai complexe, fiind antrenate într-o sfâşietoare dramă a cunoaşterii. „Inadaptaţii săi, Ştefan Gheorghidiu („Ultima noapte...”), Fred Vasilescu, doamna T., George D. Ladima („Patul lui Procust”), sunt în exclusivitate intelectuali cu o înaltă conştiinţă morală, însetaţi de cunoaştere şi absolut. Aceştia trăiesc eşecul idealului cu realitatea obiectivă”.
În cel de-al doilea capitol, „Structura tipologică a personajului inadaptat”, Galina Aniţoi întreprinde o catalogare a inadaptatului, punând la baza clasificării următoarele criterii: social, al vârstelor, al sexelor şi cel psihologic. Conform criteriului social sunt luaţi în discuţie boierul, ţăranul, intelectualul. Criteriul vârstei şi cel al sexelor par a fi mai puţin elocvente. Revelator şi productiv, criteriul psihologic rămâne cel mai concludent, autoarea identificând următoarele categorii: inadaptatul abulic, suprasensibilul, resemnatul, inadaptatul superior şi dedublatul. Demersul exegetic e remarcabil şi prin exactitate şi dialecticitate; chiar dacă Galina Aniţoi nu are pretenţia de epuizare a subiectului, volumul rămâne un tratat nelipsit de dexteritate, dar, ce e important şi inedit, realizat prin prisma concepţiei tranzitologice.
_____________________
Inadaptatul în proza românească interbelică (Structura tipologică şi valoarea lui estetică), Chişinău, Ed. Elan Poligraf, 2007