Pentru omul modern, cuvântul Babel  nu e atât un topos, cât conceptul unui talmeş-balmeş la scară globală.
Nimeni nu a adus vreodată „dovada arheologică” a existenţei turnului, iar Geneza biblică pare să ne sugereze că acesta e mai mult o idee-simbol, „programată” chiar prin denumirea sa – balal însemna în ebraica Bibliei amestecare, confuzie. Mai puţin o realitate din cărămizi arse şi bitum, cum e descrisă zidăria în Vechiul Testament. Cei care insistă, căutând inexistente vestigii, refac imaginar un zigurat, despre care se crede că ar fi fost prototipul turnului. Avea 90 x 90 m la bază şi o înălţime de 33 m. A fost demolat în 472 î.Hr. de paranoicul Xerxes, cel care poruncea să se bată marea cu bicele, să fie pusă în obezi şi să fie neapărat arsă cu fier înroşit. O altă somitate antică, Alexandru cel Mare, punea să se degajeze molozul ziguratului pentru a reface templul-turn. La ce-i trebuia, nu se ştie, dar Alexandru a avut întotdeauna iniţiative culturale neaşteptate pentru un militar ce-şi agonisea gloria mai ales cu sabia. Moartea sa neaşteptată şi absurdă a lăsat toate la locul lor, cărămizile fiind ulterior furate de cei din împrejurimi. Iată un nărav pe care nici zăpăceala post-Babel nu l-a putut distruge – chiar dacă vorbesc limbi diferite, oamenii fură peste tot şi întotdeauna la fel. Se spune că acum, pe locul unde era cândva ziguratul, ca într-o metafizică bătaie de joc faţă de intenţia iniţială, se cască o groapă ce îşi egalează adâncimea cu înălţimea de altădată a templului! O stupefiantă exactitate, o alternanţă zenit-nadir, un joc secund într-un imprevizibil efect de Fata Morgana mistică...
Babelul, ca termen, a ajuns să comporte pentru toată lumea doar sensul negativ de confuzie, iar substantivul babilonie e încasetat în istorie cu înţelesuri similare de hărmălaie şi bucluc.
Jorge Luis Borges „construia” cu noţiunea Babel cel mai vehiculat pattern cultural al secolului XX, inducând în el ideea „princeps” de haos şi dezordine. Biblioteca presupune un spaţiu cult, dominat de o ordine feroce, în care toate piesele din rafturi se supun unei clasificări ideale. Nu şi Biblioteca Babel, afectată de „natura informă şi haotică aproape a tuturor cărţilor” (aici şi în continuare voi cita din Jorge Luis Borges, Opere I, Editura Univers, 1999). Acestea copiază de fapt haosul universal. E o idee venind în subsecvenţa altei idei: dacă Dumnezeu a creat Biblia, atunci Universul este a doua sa carte. Una deloc perfectă. Iar Borges, bibliotecarul etern, care îşi lăsase câte ceva din propria privire în miile de cărţi citite, îşi închipuia Universul întocmai ca o bibliotecă. Viziunea nu e deloc paradiziacă, cum sunt tentaţi unii să creadă, deoarece biblioteca nu e un rai al cărţilor, ci o babilonie a lor. Bibliotecarul e aici „asemeni unui Dumnezeu”, dar nu are siguranţa divinităţii suverane. Fiindcă spaţiul bibliotecii, în închipuirea lui Borges, nu e al perfecţiunii liniştitoare, ci e un labirint zigzagat, infinit, cu mii de necunoscute şi mereu roditor de nelinişti intelectuale şi metafizice.
Labirintul din rafturi şi cărţi ar putea fi comprimatul metaforic al conceptului cunoaşterii, care se îmbucă pe ideea de rătăcire empirică, de probe şi erori, la capătul cărora nu ne aşteaptă neapărat revelaţia, ci o altă idee anulatoare – cea a zădărniciei tuturor eforturilor. Şi a întoarcerii umilitoare în punctul iniţial – al Nimicului orb.
În genere, în literatură, simbolul labirintului este fructificat pe două direcţii. Una erotică, în care dorinţa, plăcerea, desfătarea sau „speranţa oarbă” în dragoste este interpretată ca o capcană, o cursă fără ieşire, aşa cum sesiza acest lucru Petrarca, fulgerat şi orbit de sindromul Laura: „O mie [şi] trei sute douăz’şapte/ În dimineaţa de aprilie, şase,/ Intrai în labirint. Nu văd ieşirea” (citat după Michael Ferber). Cele două versuri din sonetul petrarchian fixau momentul când autorul o văzuse pentru prima dată pe Laura – 6 aprilie 1327, dată pe care poetul o percepea ca pe un început de rătăcire în necunoscut. Cervantes se amuza scriind o comedie în temă, dar tot da în acelaşi fundac: El Laberinto de Amor.
A doua abordare a simbolului sugerează că viaţa însăşi poate fi un labirint, aşa cum insistă James Joyce în Ulise, mai ales prin numele rătăcitorului Stephen Dedalus.
Borges înfăşură însă ideea de labirint într-un cocon filosofic. Labirintul său poate fi unul material, în care rătăceşte omul, dar poate fi şi de esenţă imaterială – în acesta rătăceşte spiritul. Oricum, principiul său dedalic e altoit pe categoriile spaţiu şi timp, categorii care lasă fiinţa umană într-o eternă corijenţă, o închid într-un ţarc metafizic uşor de sesizat, imposibil de evitat: „Clădirea din Biblioteca Babel, cu galeriile sale hexagonale, cu puţurile sale de aerisire insondabile şi cu nesfârşitele scări în spirală, e o paradigmă a labirintului, o imagine de o importanţă extraordinară, care se repetă constant în literatura lui Borges. Labirintul se află în legătură cu angoasa infinitului şi reprezintă un simbol al universului inextricabil, în interiorul căruia muritorii încearcă să-i descifreze sensul, fără să găsească ieşirea şi fără să priceapă spaţiul misterios care îl conţine” (Arturo Marcelo Pascual).
Babelul borgesian e de neconceput fără oglinzi, spaţiul lor reflector fiind o altă emblemă a nevrozei intelectuale (foarte interesant pentru un orb, nu găsiţi?). Borges a avut încă din copilărie o spaimă metafizică faţă de reflexele sticlei argintate – i se părea că imaginea din oglindă ar putea căpăta viaţa sa proprie. Este ceva foarte rar şi rafinat în inventarul fricilor umane. Până la urmă, e tot o angoasă, dospind însă pe neliniştile vechi – spaţiul şi timpul: „Poate că din umbra mea/ Se ivesc, fatale şi iluzorii, zilele”, spune Borges într-un poem. Iar omul din oglindă „e doar reflex/ Şi vanitate...”. Asta la nivelul eterat al psihozelor de adâncime. Ca element al Babelului, oglinzile au o aplicaţie pur fizică, dar tot zgândărind psihicul – ele înmulţesc, prin „repetiţii monstruoase”, universul dedalic al infinitei biblioteci: „În vestibul există o oglindă care, cu fidelitate, dublează figurile [...]; eu prefer să-mi închipui că suprafeţele lustruite arată şi promit infinitul”. Oglinzile sunt de fapt o continuare virtuală a labirintului – ele dublează imaginar spaţiile şi deci spaimele.
Nu ştiu dacă prin acest funest amestec de simboluri Borges a vrut să ne transmită neapărat ideea că biblioteca (prea multă luciditate?) e o sursă de scrânteală metafizică. Biblioteca Babel ar trebui s-o luăm totuşi ca simbol al universului cu toate imperfecţiunile, anxietăţile şi zădărniciile sale. Nu aşa trebuia să i se arate umanitatea unui bibliotecar? Marinarul Herman Melvill vedea lumea drept un ocean infinit, enigmatic, pândit de pericole şi în neostoită frământare, iar pentru englezul Rudyard Kipling, născut în India, controversele acestui mapamond nu-şi puteau afla expresia decât prin verdele mister al necuprinsei jungle, oază a reptilelor şi fiarelor, a instinctelor devoratoare.
Oricum am interpreta-o, babilonia Borges a prins, ea alcătuind azi, cum subliniam mai sus, cel mai vehiculat pattern cultural. Unul dintre cele mai citite romane ale ultimelor decenii, Numele trandafirului de Umberto Eco, e construit în întregime pe sistemul de simboluri elaborat de Borges. Într-un joc intertextualist, inspiraţia italianului soarbe vampiric din Borges. Profesorul şi semioticianul Eco remodelează 1:1 biblioteca Babel, „teleportându-i” alegoriile şi arhitectura nu numai în spaţiu, dar şi în timp: subiectul prozei se desfăşoară într-o mănăstire din îndepărtatul Ev Mediu. Se reconstituie, întâi şi-ntâi, „universul (pe care alţii îl numesc bibliotecă)”, ce se „compune dintr-un număr nedefinit şi poate infinit de coridoare hexagonale, cu lungi puţuri de ventilaţie în mijloc, înconjurate de prispe joase. De la fiecare hexagon se văd etajele inferioare şi superioare: la nesfârşit”. Ş.a.m.d. Diferă doar unele mici detalii. De exemplu, la Borges sălile sunt hexagonale, la Eco – heptagonale. Dominantele simbolice sunt însă aceleaşi: spaţiul labirintic, cumulând sugestiile de infinit şi obscur, imposibilitatea de orientare a unui neiniţiat în universul dedalic, oglinzile care înmulţesc misterul şi sporesc deruta cercetătorilor, literele enigmatice funcţionând ca tot atâtea coduri şi multe altele. Pentru a evita orice echivoc în ceea ce priveşte paralelismul simbolic, bătrânul Alinardo din Grottaferrata, un personaj al romanului, concluzionează borgesian: „Biblioteca este un labirint mare, semn al labirintului lumii”. Maestrul lui Adso accentuează încă o dată binomul alegoric univers labirintic – bibliotecă: „Ce frumoasă ar fi lumea dacă ar exista o regulă după care să cutreieri prin labirinturi”. Ideea e din recuzita latino-americanului – toate tainele lumii (în roman – inclusiv crima şi mobilul ei...) sunt concentrate în haosul livresc creat de nişte zei iresponsabili, dar cum şi cine găseşte cheia spre respectivele taine?
Pentru a face şi mai transparentă sursa Borges, Eco dă bibliotecarului – orb! – un nume la fel de „citibil”: Jorge de Burgos, ceea ce ne direcţionează fără ezitări spre autorul Bibliotecii Babel. Nu trebuie să nedumerească nici rolul monstruos pe care i-l rezervă romancierul ciudatului său personaj: cel de cerber al labirintului, gata să ucidă pentru a păstra puritatea tainei. Asasinul (Burgos) întruchipează astfel ideea Borges („Omul, bibliotecar imperfect, poate fi opera întâmplării sau a demiurgilor răutăcioşi”; vezi Biblioteca Babel, p. 305) şi nu prototipul său uman, incisiv doar prin cuvânt, dar total incapabil pentru violenţa fizică. Jorge de Burgos este de fapt unul dintre Purificatori, cum îi numeşte Borges în povestirea sa. Aceştia „credeau că esenţialul consta în eliminarea operelor inutile”. Ei „răsfoiau plictisiţi câte un volum şi condamnau rafturi întregi: furiei lor igienice, ascetice se datorează nesăbuita pierdere a milioane de cărţi. Numele lor este blestemat...” (opera citată, p. 308). Fanatismul prohibitiv al lui Burgos merge până în pânzele albe, până la autodafe: preţioasa bibliotecă a mănăstirii, incendiată de furia lui oarbă, se transformă într-un uriaş rug inchizitorial în care piere totul. Romancierul pune punct aici, dar tot Borges ne sugerează ce va urma – biblioteca, un Fenix de hârtie, se va regenera din propria cenuşă.
Eco intertextualizează deci şi nu face nici cel mai mic secret când e vorba de sursă: el a adoptat ideea de biblioteca Babel de la scriitorul argentinian,  Borges nu îşi deconspiră însă eventualele izvoare care i-ar fi sugerat simbolul. El ne trimite însă spre apocrife, unele probabil tot de el create, deoarece Tlönul nu e decât un „univers mental”: „Nu sunt primul autor al povestirii Biblioteca Babel; curioşii acestei istorii şi ai preistoriei ei pot cerceta o anumită pagină din numărul 59 al revistei SUR (Sudul), unde vor afla numele etc. Rogene al lui Leucip, Lasswitz, Lewis Carrol şi Aristotel. În Ruinurile circulare totul este ireal; în Pierre Menard, autorul lui Quijote ireal este destinul pe care protagonistul şi-l impune”. Borges spune franc: „...am preferat scrierea de însemnări pe cărţi imaginare” (Prolog la Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, p. 266).
Cred însă că ideea de Bibliotecă Babel are o sursă livrescă sigură şi uşor recognoscibilă, care a „scăpat” până acum tuturor hermeneuţilor.
Deschideţi un autor pe care Borges îl ştia foarte bine: Baudelaire. În La voix  conceptul străluceşte ca o pepită imposibil de confundat:
 
Mon berceau s’adossait à la bibliotheque,
Babel sombre, où roman, science, fablieu,
Tout la cendre latine et la poussière grecque,
Se mêlaient”.*
 
Biblioteca, metaforizează Baudelaire, este deci un Babel sumbru, un amestec de ficţiune, cultură, ştiinţă şi istorie (cenuşă şi praf). Eul liric pare el însuşi un volum în acest „cosmos libriform”: „J’étais haut comme un in-folio”. Poemul este în continuare o invitaţie la ireal şi imaginar, spre un univers ficţional-cerebral: „«Viens! oh! Viens voyager dans les rêves,/ Au delà du possible, au delà du connu!» [...] Derrière les decors/ De l’existence immense, au plus noir de l’abîme,/ Je vois distinctement des mondes singuliers”.
Din acest sâmbure baudelarian – „la bibliotheque,/ Babel sombre” – răsărea oare unul dintre cele mai dramatice concepte ale lui Borges – Biblioteca Babel?
Tot ce e posibil, numai că Victor Hugo şi monumentalul său Notre-Dame de Paris (1831) ne mai coboară cu o treaptă în preistoria eflorescentă a simbolului. Ideea îl anticipă pe Baudelaire cu vreo jumătate de secol.
În cartea a cincea a romanului lui Hugo intră un capitol care lasă impresia că pică din trama generală – Aceasta o va ucide pe aceea. Cele aproape douăzeci de pagini cuprind cugetările naratorului pe marginea unei idei fixe a arhidiaconului dom Claude, unul dintre personajele romanului. Când călugărul profeţeşte sumbru că aceasta o va ucide pe aceea, el de fapt anunţă pieirea arhitecturii sub influenţa cărţii: „Cartea va ucide edificiul”, „Turnul se va prăbuşi” şi, în ultimă instanţă, „Tiparniţa va ucide Biserica”. Capitolul e, de fapt, un eseu în care Hugo reflectează despre destinul de viitor al arhitecturii. Până în secolul al XV-lea, conchide el, această artă a cumulat şi înveşnicit în piramide, pagode şi coloanele templelor, în somptuoase edificii de piatră şi marmură toate ideile de civilizaţie ale umanităţii, ea a însemnat în fond cultura omenirii. Odată cu inventarea tiparului, dominantă în lume devine cartea, care va diminua până la dispariţie geniul arhitectonic (că profeţia nu a avut nici un temei sub ea, înţelege astăzi până şi un şcolar corigent).
În cazul de faţă nu valabilitatea acestei false premoniţii ne interesează, ci faptul cum vede romanticul francez, din perspectiva gotică a romanului, proliferarea cărţii ca atare şi a spaţiilor de stocare a milioanelor de volume, adică a bibliotecilor viitorului. Perspectiva e absolut „borgesiană”: „Edificiul acesta [al cărţii] e colosal. Nu ştiu ce făcător de statistici a calculat că, punând unul peste altul toate tomurile ieşite din tipar de la Gutenberg încoace, s-ar acoperi distanţa de la Pământ la Lună; dar nu despre felul acesta de mărime vrem să vorbim. Totuşi, când cauţi să aduni în minte o imagine totală a ansamblului produselor tiparului până în zilele noastre, ansamblul acesta nu ne apare oare ca o imensă construcţie, sprijinită pe lumea întreagă, la care omenirea lucrează fără răgaz şi al cărei capăt monstruos se pierde în negurile adânci ale viitorului? E furnicarul inteligenţei. E stupul către care toate imaginaţiile, ca nişte albine aurite, îşi poartă mierea. Clădirea are o mie de etaje. Ici-colo se văd ivindu-se pe rampele ei peşterile întunecoase ale ştiinţei care se întretaie înăuntrul clădirii. Pretutindeni pe suprafaţa ei arta înveseleşte ochiul cu un lux de arabescuri, de ferestre în formă de roză şi de dantele”.
Biblioteca-stup din imaginarul hugolian prefigurează parcă „fagurii” hexagonali ai modelului Borges. Poetul colosului de piatră de pe Sena, al interioarelor medievale străjuite de garguie şi mister vede ciclopicul edificiu al cărţii ca pe o „construcţie care creşte şi se îngrămădeşte în spirale fără sfârşit; şi aici există o încurcătură a limbilor, activitate neîntreruptă, trudă
neobosită, muncă înverşunată a întregii omeniri, adăpost făgăduit inteligenţei împotriva unui nou potop, împotriva unei invazii a barbarilor”.
Şi ca un corolar al ideii răsărite din conceptul de spaţiu monstruos de uriaş, care cumulează surse eterogene şi în care se produce „încurcătura limbilor”, această ultimă constatare a lui Victor Hugo de la finele capitolului, ca o definiţie a bibliotecii universale, a locului dominat de afluxul de carte: „E al doilea Turn Babel al neamului omenesc” (Victor Hugo, Notre-Dame de Paris, Editura Adevărul Holding, 2008, p. 213-214).
 
*  *  *
De ce totuşi titlul din capul acestor note? Cândva, de mult, am citit o interpretare metaforică a genezei marilor idei în artă. În esenţă, metafora se „traducea” astfel: ideile nu apar niciodată din nimic, ci se adună din inteligenţa acumulată a celor care ne-au precedat.
Ca să-şi materializeze spusa, autorul construia următoarea schemă simbolică: o piaţă; pe piaţă un turn; în vârful turnului un balcon; la balcon o femeie; în mâna întinsă în sus a femeii un trandafir. Floarea împurpurată a ideii, spunea autorul, nu răsare niciodată pe loc gol şi steril. Ea are în istoria civilizaţiei umane o bază prismatică în trepte pe care roşul aprins al conceptului se sprijină ca trandafirul din vârful eteratei construcţii. Piaţa, turnul, balconul, mâna omului sunt simbolicele etape care o aduc sus în văzul tuturor şi – poate! – în strălucirea gloriei.
Nu ţin minte autorul, nu ştiu dacă am expus exact ierarhia logică a schemei-simbol, dar ideea mi s-a părut al naibii de frumoasă şi mai ales adevărată. Iar lanţul conexiunilor – Hugo – Baudelaire – Borges – Eco e un exemplu cât se poate de material al valabilităţii ei. Un şir care nu începe neapărat cu Hugo (Borges dă totuşi câteva surse vagi…) şi nu se termină evident cu Eco.
__________
* Iată primele opt versuri ale poemului Vocea în tălmăcirea lui Lazăr Iliescu: „Mă văd şi-acum în leagăn. Biblioteca, plină/ De cărţi, părea un Babel de tomuri, acolo;/ Cenuşile Eladei şi pulberea latină/ Mă covârşeau pe mine, un biet in-folio./ Înşelătoare, o voce îmi strecura-n ureche:/ «Un fagure de miere e lumea, şi-aş putea/ Să-ţi dau nenumărate plăceri, fără pereche,/ Necunoscute încă aici, dacă ai vrea»”.
 
Mai 2011