Copilăria
 
Copilăria... Carte de poveşti
Pe care viaţa-ntreagă o citeşti,
Şi alte zece vieţi o povesteşti
Şi nu-ţi rămâne timp să-mbătrâneşti...
 
E pasărea cu cel mai dulce viers
Ce cântă pentru noi dintr-un cireş,
Şi noi o recunoaştem fără greş –
E amintirea noastră de neşters...
 
Copilăria... Inima-mi tresaltă –
Ce visuri cresc din anii mei de-atunci!
Mă-ntorc pe-o clipă în copilărie
 
Şi văd cum vine raţa de la baltă,
Şi mă aud râzând: „Luci, soare, luci!”...
Mă simt ca într-un râu cu apă vie...
 
 
Pe scenă, viaţa mea-i adevărată…
 
Sunt un actor bătrân, cu tâmpla ninsă –
Am fost şi Lear, şi Brutus, şi Mecena...
Dar, cineva, în vis, îmi fură scena –
Mă voi trezi o lumânare stinsă?
 
Unde e micul paj ducându-mi trena?
Mă voi trezi bolnav, cu mâna-ntinsă?
Tristeţea mea, simt, nu ar fi învinsă,
De mi-ar fi doctor însuşi Avicenna...
 
Tu, scena mea, tu nu-mi poţi fi furată,
Pe scenă, viaţa mea-i adevărată – 
Aştept, ca pe-o lumină, spectatorii...
 
Fără de ei, actorul nu există,
Iar teatrul... ar fi doar o casă tristă,
Lipsită de căldura sărbătorii.
 
 
Ecoul
 
Încerc cuvintele: sunt tari? sunt slabe?
Eu sunt Ecoul, sunt neînsemnat,
Dar, prin secretul care mi s-a dat,
Tai din cuvinte două-trei silabe...
 
Te bucuri, ai speranţe: viaţă! viaţă!
Eu ţi-amintesc – subţire-i: aţă... aţă...
Eşti exaltat şi crezi: E sărbătoare!
Eu vin să-ţi temperez pornirea: oare?
 
Nu-mi plac, detest cuvintele strigate
Şi le repet numai pe jumătate –
Un lucru arhi-supra-cunoscut.
 
Doar gândul ce lucrează în tăcere
E grăitor, şi n-am nicio putere
Să fiu Ecoul gândului tăcut...
 
 
Mozaic
 
O zi e-un mozaic... Gândul, cu har,
Pe toate iscusit le potriveşte:
Albul cu negrul strâns le împleteşte,
Timpul din noi cu cel din calendar...
 
Printr-o minune, prinde grai un peşte
Şi amuţeşte-un corifeu flecar,
Îşi pierde banii un milionar,
Şi un sărac lipit îmbogăţeşte.
 
Şi, în obor, scunzi politicieni
Vând ieftin, foarte ieftin cai troieni –
Dar, că-s pegaşi, că zboară-nalt bat toba...
 
Şi au noroc – se-ntâmplă uneori,
Vin, pentru circ, să-i cumpere dresori,
Iar vulgu-i ia să-şi încălzească soba...
 
 
August
 
Arbori lini
În grădini.
Faguri plini.
Lumi-lumini.
 
Cer arat,
Semănat.
Grâu bogat.
Vis curat.
 
Dumnezeu,
Ochi mereu
Veghetor.
 
În văzduh,
Văz şi duh.
Pace. Dor.
 
 
Arţari în octombrie
 
Poveste de octombrie-n arţari –
Soare domol amestecat cu miere,
Lumină prefăcută-n mângâiere,
Tablou sărbătoresc, de zile mari.
 
Îndrăgostiţii îşi spun vorbe tandre,
Pe frunzele ce cad îşi scriu scrisori...
Ţin, fragedă, lumina până-n zori
Arţarii, aurite policandre...
 
Sunt ca-ntr-un vis visat de Dumnezeu –
Aş vrea să ţină-aşa mereu, mereu
Această caldă, galbenă ninsoare...
 
Aşa frumos nicicând nu a mai nins...
O frunză, lin, obrazul mi-a atins –
Aripa unei inimi visătoare?
 
 
Către cuvintele mele
 
Cuvinte dragi, aveţi răbdare –
Până ajungeţi să fiţi scrise,
Sorbiţi lumină, creşteţi vise.
Fiţi bune şi-nţelegătoare...
 
În miezul vostru să rămână
Căldura, sufletul... Să fie
Iubirea voastră pe vecie –
Nu supăraţi limba română.
 
Dar... mai e mult până departe...
Voi ţineţi minte, dragi cuvinte:
Mergeţi încet, dar înainte...
 
„Poete, scrii o nouă carte?
Nu te grăbi, zice Hârtia –
Ştii: graba strică... Poezia.”
 
 
Din Ieri spre Mâine...
 
Solfegiezi, maestre? Do-re-mi...
Deşi... ştii piesa asta pe de rost –
Povestea-i o minciună cu a fost,
Minciuna-i o poveste cu va fi.
 
Pe lume toate, toate au un cost
Şi pentru toate, Doamne, vom plăti –
Pentru curajul  de a mai trăi,
Pentru zeificarea celui prost.
 
Din Ieri spre Mâine drumul e spinos
Şi nu-i de-ajuns să fii doar norocos
Ca să-l parcurgi – norocul vine rar...
 
Atuncea când îţi iese-n cale-un spân
Cu vorbă dulce – ştii să-ţi fii stăpân?
Ce-aduce vorba dulce? Mult amar.
 
 
Netemători că Tu ai să ne cerţi...
 
Tu, Doamne, bun mereu, mereu ne ierţi
Mai marile, mai micile păcate,
Şi noi... păcătuim pe săturate,
Netemători că Tu ai să ne cerţi...
 
Dar, ne-ntăreşti cu pilde-adevărate –
Credinţa nu se ţine pe sesterţi
Şi nu avem nevoie de experţi
Să ne înveţe dragostea de frate...
 
Cunosc de la o poştă omul nul,
Sărac cu duhul, îngâmfat – şi nu-l
Confund cu cel ce Te iubeşte, Doamne.
 
Mi-e frate omul bun, suflet afund,
Şi n-aş putea vreodată să-l confund,
Nicicum, cu pupătorul de icoane...
 
 
Mereu e sus...
 
Să fi orbit că nu vedem, frustraţi,
Cum stă prostia-n tron, încoronată,
Şi  cum e linguşită şi curtată
De către marii noştri acrobaţi?...
 
Cum bunul-simţ şi sufletul dau chix
Şi-n locul lor Nimicul ni se-aduce?
Nu te cruceşti când Iuda-şi face cruce?
Când ne hrănesc cu peşte prins în Styx?
 
Despre prostie ce-ar mai fi de spus?
Noi o dăm jos, ea urcă şi mai sus –
Mereu e sus, nicicând la înălţime...
 
Şi-atunci când cade, ca o falsă stea,
Asta e tot ce lasă după ea –
O urmă de dezgust şi îngustime...
 
 
Când, la porunca Ta...
„... şi-ţi satură lăuntrul tău cu această carte pe care ţi-o dau Eu!” Şi eu am  mâncat-o şi era în gura mea dulce ca mierea. Ezechiel, 3:3
 
Doamne, mai ai cărţi bune de mâncat,
Cărţi fragede, cu gust de libertate?
Ori, generos, le-ai împărţit pe toate?
Noi, Doamne, iarăşi am întârziat?
 
Suntem şi noi în grea captivitate –
Trăim în Ţara Capului Plecat
Şi cerul nostru-i veşnic înnorat,
Dar, ploaia nu te spală de păcate...
 
Când, la porunca Ta, Ezechiel,
Demult, o carte a mâncat, atunce,
Ea l-a-ntărit, i-a făcut graiul dulce...
 
Azi, zicem ce-o fi zis, visând, şi el:
„Fă-ţi, Doamne,-n cer, tiparniţa mai
mare
Şi cărţile-n mai multe exemplare...”
 
 
E simplu...
 
Tu ai o minunată trăsătură –
Nu faci nimic mânat de gândul rău...
Pe toate le semnezi cu visul tău –
El, cel netransferabil prin procură...
 
Te-nalţă-n cer, te-mpinge-n hăul greu
Sufletul – e de gheaţă? de căldură?
Iubirea este singura măsură
A toate câte-s de la Dumnezeu.
 
E simplu – ai trăit cât ai iubit,
Nedragoste sunt zilele deşarte
Şi timpul ce-a trecut, neîmplinit.
 
Şi cum ne tot grăbim şi ne grăbim
Şi nu ne-ajunge vreme să iubim,
În viaţa noastră e prea multă moarte...
 
 
Ce mai faci, bătrâne?
(la telefon)
 
- Ce mai faci, bătrâne? Salutare!
Mai ţii minte cât nu ne-am văzut?...
- Multă apă o fi curs pe Prut...
- Se preface totul în uitare?!
 
- Ne schimbăm, lin-lin... Nici nu
 observi...
Altu-i visul nostru, alta – faţa...
- Simţi, bătrâne, simţi cum trece viaţa
Cu arcuşu-i aspru peste nervi?
 
- Ce n-aş da să ştiu secretul scenei
Şi-ntr-o clipă, ca magicienii,
Anii duşi... din mânecă să-i scot!...
 
- Lăcrimez ca-n dulcea poezie:
Unde? Unde eşti, copilărie?
Cu cei dragi şi buni ai tăi cu tot?!
 
 
Timpul întrebărilor despre Timp
 
În tinereţe, Timpul nu există?
Există-un vis? O inimă mirată?
Un lung poem constând doar din erată?
O lume ca un teatru de revistă?
 
Se-aude o bătaie de aripă?
Trece prin gară, fulgerând, mărfarul?
Se scutură de file calendarul?
Mileniul nu-ncepe cu o clipă?
 
Simţi Timpu-abia târziu, la senectute?
Dar, la ce bun? La ce-ţi mai foloseşte?
Ce faci cu pomul care nu rodeşte?
Ştii să prefaci Minciuna în Virtute?
 
Timpul pierdut este Timp mort, se ştie –
Zadarnic îl stropeşti cu apă vie...