Categorii

Parteneri

Tilman Rammstedt şi muzicalitatea frazelor

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Tilman Rammstedt şi muzicalitatea frazelor

articol: 

Tilman Rammstedt s-a născut în 1975, la Bielefeld, și locuiește în prezent la Berlin. A studiat, așa cum spune el însuși, „foarte multe materii” la Edinburgh (Marea Britanie), Tübingen și Berlin. Spre finalul învățăturii scrie o primă carte de povestiri. Împreună cu Michael Ebmeyer, Florian Werner și Bruno Franceschini creează și animă grupul muzical-literar Fön.
Romanul Împăratul Chinei, pentru care Tilman Rammstedt a cîștigat prestigiosul premiu Ingeborg-Bachmann-Preis în 2008, este cea de-a treia carte a sa.
Keith Stapperpfennig, eroul principal al narațiunii, este un tînăr ciudat și de o mizantropie extremă. Keith crește în casa bunicului, alături de frații săi, fără a-și vedea prea des părinții (doar pe mama, extrem de rar). Bunelul are obiceiul de a aduce acasă „bunicuțe” tot mai tinere. De una dintre ele se îndrăgosteşte Keith. La aniversarea a optzeci de ani, nepoții îi oferă bunelului un cadou original – o călătorie oriunde și-ar dori. Bătrînul alege să viziteze China și-l ia pe Keith, nepotul favorit, ca însoțitor. Keith însă, împreună cu Francesca, tînăra „bunicuță”, cheltuie banii pentru călătorie prin cazinouri, iar bătrînul pleacă în călătorie însoțit de altcineva. Refugiat sub masa din camera sa, Keith le scrie fraților lungi și false scrisori de călătorie dintr-o Chină inventată. Asta pînă cînd află că bătrînul a decedat într-un spital (fără a ajunge vreodată în China) și că ar trebui să meargă să identifice cadavrul.
Vă prezentăm fragmente dintr-o discuție a publicistului Hanns-Werner Prunck cu Tilman Rammstedt, publicat în revista TITEL: despre joc, ca necesitate fundamentală a omului, și despre cărțile preferate.
- Am remarcat că Împăratul Chinei este scrisă foarte ritmic. Are vreo legătură cu faptul că sînteți și muzician?
 
- Nu pretind că aș fi un muzician adevărat, e un pic de exagerare în ceea ce spuneți. Fac parte dintr-o trupă, dar acolo mă ocup doar de texte. Mai cînt și la cîteva instrumente muzicale, însă nu deosebit de virtuoz. Da, e adevărat, muzicalitatea frazelor are, pentru mine, un rol deosebit de important în scriitură. Ea constituie, să zicem așa, regula principală a stilului meu: o voce ritmică care trebuie să mă pătrundă. Cred că textele n-ar trebui să fie doar lizibile, or, în principiu, toate lucrurile-s lizibile, ci și ritmice, căci asta deschide cititorii.
 
- Ați vizitat vreodată China? Aveți o relație specială cu această țară?
 
- Nu, nu am nici o legătură reală. Poate doar cu excepția faptului că mi-a servit drept sursă de inspirație. Atunci cînd începeam să lucrez la roman – se întîmpla în 2007 - miracolul economic chinez, în contextul apropiatei găzduiri a Jocurilor Olimpice, era pe buzele tuturor. China era o prezență constantă în mass-media. Cu toate acestea, încercam un sentiment straniu că, de fapt, nimeni nu știa mai nimic despre această ţară. Și mi-am zis că aș putea scrie o carte a cărei acțiune s-ar desfășura în China, nu tocmai în China reală, ci într-o Chină fictivă, imaginată de mine.
 
- N-a fost prea excentric, ca scriitor, să pretindeți că scrieți despre o țară pe care nu o cunoașteți, că cele înșirate pe hîrtie sînt pe jumătate născocite?
 
- De fapt, puteam să născocesc totul. Nu cred că aș fi putut scrie despre China, dacă aș fi mers acolo. Ar fi însemnat să adun experienţe, impresii și eventual le-aș fi comparat cu istorisirea mea. Aşa însă am avut libertatea deplină. Inițial, utilizam un ghid, exact ca și eroul principal Keith Stapperpfennig, care inventează și povestește. Spre sfîrșit, am renunțat, practic, la orice ghidare și atunci chiar am inventat totul, iar asta mi-a produs o mare plăcere.
 
- Cel mai uimitor în carte este că începe cu un blocaj al scrisului. Primul text scris de Keith Stapperpfennig sună astfel: „Dragă bunicule, ești mort. Cu cele mai sincere urări, Keith”. După aceasta scrisul izbucnește de-a dreptul. Romanul se profilează, de alt­fel, în mod oarecum straniu, din prea multă muțenie și tăcere: Keith este un tînăr timid, mai cu seamă atunci cînd se află în compania bunicului său, însă acum are ocazia să-i zică tot ceea ce crede cu adevărat despre el.
 
- Exact, și el poate face asta doar în limitele unei povestiri mari și mincinoase. În mod real, Keith n-ar putea să-i spună prea multe lucruri bătrînului, pentru că el oricum a decedat, însă folosind această cale indirectă (o scrisoare adresată fraților săi), el eliberează toate vorbele ce le-ar fi zis decedatului.
 
- E mult joc în textele dvs., de exemplu, tablele etc. Are jocul vreun rol special în procesul scrierii?
 
- Din păcate, acum pentru mine scrisul nu mai e un joc. Da, îmi place să știu că rezultatul muncii mele arată ca un joc. Însă actul scrierii e mai mult o luptă. Ideea de a inventa jocuri, care face parte dintr-o istorie mai largă a lui Homo Ludens, o găsesc nu doar amuzantă, ci și plină de învățăminte. Nevoia de joc a omului este una fundamentală, iar jocul dezvăluie firea umană, pe care astfel ajungem s-o cunoaștem mai bine. Din acest motiv las personajele mele să se joace.
 
- Am senzația că în două dintre scrierile dvs. precedente, „Noi rămînem în preajmă” și  „Pregătirile înainte de sărbătoare”, anunţaţi cumva intonația din Împăratul Chinei. Romanul reunește, combină măiestrit tonurile pe care le-aţi exersat înainte, iar ceea ce rezultă e o carte excelentă.
 
- Pe de o parte, aceasta mă bucură, iar pe de alta, îmi este şi puţin teamă. Nu doar pentru că vedeți cele două scrieri ca anunţînd – ca stil – ultima carte, ci mai ales fiindcă asta ar putea să însemne că acum s-a cam zis cu mine ca scriitor și că nu mai trebuie să scriu nimic. Cred ceea ce spuneți, o anume intonație străbate toate textele mele de pînă acum, însă mă gîndesc: cu cît scrii mai mult, auzi tot mai bine acest Ton. S-ar putea ca Împăratul Chinei să fi atins o vibraţie (poate chiar o perfecţiune) a sunetului pe care am căutat-o de la bun început. Primele două cărți sînt foarte asemănătoare tematic, așa le văd eu. Abia cu acest roman despre o Chină imaginară am încercat să fac altceva.
 
- Pentru mine Împăratul Chinei a fost în mod clar cartea anului 2008. Aș vrea să discutăm puțin despre „urmașul” dvs., adică despre „Schilten”, de Hermman Burger, care a fost declarată cartea anului 2009. E cumva surprinzător, mai ales că era vorba de o reeditare. Aţi citit-o, nu?
 
- Da, am citit-o acum cinci-șase ani și am fost ca și luat de vînt! Acest roman era printre cărțile pe care timp de cîțiva ani, ca un bun misionar, le-am tot făcut cadou cunoscuților și prietenilor. Nu toată lumea însă s-a arătat mulţumită, unii chiar au renunțat s-o citească. N-aș putea spune că e voluminoasă, dar lectura te epuizează și necesită un mai mare efort.
 
- În „Schilten”, învățătorul Armin Schildknecht merge să profeseze într-un sat, dar acolo își pierde mințile. Învățătorul expediază nenumărate scrisori inspectorului pentru a nega acest lucru, afirmînd că el, de fapt, este perfect sănătos. Din păcate, aceste declarații nu fac decît să demonstreze doar gravitatea și gradul avansat al degradării sale psihice. Umorul lui Hermman Burger este altfel decît umorul dvs. Să zicem, glumele lui Burger mi se par uneori foarte obositoare, e un umor care te solicită, îţi cere un efort de concentrare, fiind pe alocuri deosebit de manierat. Ironiile dvs. sunt mai ușoare și mai line.
 
- Da, prefer un anumit tip de umor grotesc și sper că îmi reușește să-l redau în cărțile mele. Am rîs pînă la lacrimi lecturînd Schilten, dar în alt sens, absolut în alt sens decît felul în care se spune că „rîzi pînă la lacrimi”. E foarte diferit, neînchipuit de încurcat, abisal și chiar maniacal.
 
- Aceste fraze incredibile pe care le construiește, aceste concentrații de imagini cred că-i sperie pe foarte mulți cititori…
 
- Am observat asta acum, cînd încercam să-l recitesc pe diagonală. Cartea se aseamănă puțin cu un vis confuz. Însă, categoric nu e un roman halucinogen sau ceva de genul acesta. Am o memorie nu tocmai bună cînd vine vorba de cărți, dar am înțeles cu un fel de groază că ceea ce știu despre Schilten e doar că îmi place la nebunie. Credeam că îmi voi putea aminti unele fragmente din carte și voi putea vorbi despre ele, mai ales că am răsfoit-o un pic. Dar n-a funcționat, pentru că pur şi simplu nu se poate intra în anumite pasaje. Nu e un roman pe care să-l citești fragmentar. Una din două: sau îl citeşti cap-coadă, sau îți rămîne inaccesibil.
 
- Cred că „Schilten” e o carte care se cîștigă/„se supune” foarte greu. În schimb, ești răsplătit cu generozitate la sfîrșit. Și mai există ceva care-i leagă pe Hermman Burger și pe Tilman Rammstedt: Hermman­n Burger a fost și el laureat al prestigiosului Bachman-Preis.
 
- Da, Bachmann-Preis a adunat o foarte ilustră galerie, unde se pot găsi și nume foarte mari, dar și nume despre care apoi nu se mai aude nimic vreodată. În funcție de starea de spirit, te poți raporta (ori ești încadrat) la (în) unul dintre aceste două grupuri de premianți. Fie zici că faci parte din grupul cu Hermma­n Burger, Birgit Vanderbeke sau Katja Lange-Müller, fie spui că ești din grupul celor despre care nu s-a mai auzit nimic.
 
- Vă mulțumesc!
 
Traducere şi adaptare de Emanuela Sprînceană
(după http://www.titel-magazin.de)