Celebrul romancier Thomas Pynchon (n. 1937) rămâne unul dintre pilonii de rezistență ai literaturii americane contemporane. După ce a surprins critica și publicul deopotrivă încă de la debutul său în anii ’60, autorul continuă și astăzi să producă volume de proză de o certă valoare, racordate la realitatea bizară a Lumii Noi. Scrierile sale de o înaltă originalitate îmbină virtuțile de profesionist al literelor cu o ironie care sfidează orice convenții. Deși are statutul unei vedete, este faimos pentru discreția aparițiilor sale în public și mai ales a relațiilor cu presa. În mod paradoxal, nu și-a câștigat celebritatea prin promovarea în exces a propriei imagini, așa cum procedează mulți artiști atinși de vanitate, ci tocmai printr-o absență totală din spațiul public, compensând această lipsă prin consistența creației sale propriu-zise. Până și fotografiile cu Thomas Pynchon sunt rarisime.
De fapt, este un model de conduită valabil pentru orice ins care își cunoaște valoarea. Avem și exemplul lui J.D. Salinger, cel care, după succesul romanului De veghe în lanul de secară, a rupt orice legătură cu jurnaliștii, dar a continuat să scrie cărți, lăsând indicații ca acestea să fie publicate abia după dispariția sa fizică. Totuși, caracterul rezervat al lui Thomas Pynchon nu se apropie de cel al unor scriitori care produc romane fără nicio intenție de a le edita vreodată sau de a-și împărtăși cu semenii lor prețioasele creații, procesul propriu-zis de a le scrie fiindu-le deja suficient.
Originar din New York, Thomas Pynchon a servit pentru o perioadă scurtă în Forțele Navale Americane, iar apoi și-a făcut studiile în domeniul umanist la Universitatea Cornell. Experiența sa militară l-a inspirat să-și aleagă și subiectul debutului literar, romanul V (1963), care ar putea fi caracterizat mai în glumă ca o digresiune prozaică cu marinari bețivi scăpați la libertate după sfârșitul războiului.
În 1964 îi apare romanul The Crying of Lot 49 (Strigarea lotului 49), o ficțiune experimentală ce abundă în referințe intertextualiste, atât la cultura elevată, cât și la cea de consum. Protagonista Oedipa Maas, responsabilă de executarea unui testament, se apucă să cerceteze imensa proprietate a defunctului. În încercarea de a distinge semnificația și utilitatea multora dintre obiectele ce alcătuiesc moștenirea, ea descoperă urmele unei societăți secrete ce are ambiția de a cuceri lumea prin mutații globale la nivel de simboluri și limbaje, precum și un serviciu poștal clandestin ce prefigurează apariția rețelei Internet.
Cel de-al treilea roman, Gravity’s Rainbow (Curcubeul gravitației), este o intrigă cu spioni din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea abordează o serie de aspecte oneroase, precum atacurile săvârșite de naziști cu ajutorul rachetelor V2 și modul în care serviciile secrete germane au obținut informații despre țintele acestor atacuri, activitatea unor agenți dubli, conspirații la nivelul comandamentului Aliaților și protejarea unor criminali de război în timpul proceselor de la Nürnberg. Curcubeul gravitației este considerat cel mai reușit roman al lui Thomas Pynchon. A fost votat unanim de juriul Premiului Pulitzer, dar decizia a fost anulată de board-ul Fundației Pulitzer, care a calificat volumul ca fiind „ilizibil” și „obscur”. În pofida acestui fapt, unii critici sunt de părere că acesta ar fi cel mai important roman american postbelic și îl compară uneori cu Ulise de James Joyce, prin abundența de tehnici și procedee postmoderniste pe care le aplică.
În anii ’80 s-a manifestat ca publicist și autor de recenzii. Un exemplu este eseul Oare este bine să fii luddit?, care face aluzie la adepții unei mișcări antiindustriale din Anglia secolului XIX și al căror nume provine de la miticul rege Ludd din folclorul galez. De asemenea, a semnat o recenzie la romanul lui Gabriel Garcia Marquez Dragostea pe timp de ciumă. A mai publicat culegerea de proză scurtă Slow Learner (Cel care învață lent) (1984), romanul Vineland (Ținutul viței de vie) (1990) și romanul Mason and Dixon (1997).
Un moment special din biografia lui Thomas Pynchon este romanul Against the Day (Împotriva zilei) (2006), un tur de forță de o mie de pagini, cu zeci de personaje și linii de subiect intercalate, plasate în diverse epoci și zone geografice, dintre care unele imaginare. Acțiunea se desfășoară în intervalul dintre Expoziția Mondială din Chicago, din 1893, și perioada Primului Război Mondial.
În 2013 a fost lansat cel mai recent roman al autorului, Bleeding Edge (Tăișul care sângerează), asupra căruia mă voi opri mai în detaliu. Acesta este, de fapt, o pastișă postmodernistă a noilor thrillere tehnologice și a romanelor cyberpunk, de tipul celor scrise de William Gibson. Tăișul care sângerează se apropie mai curând de ficțiunile lui Gibson din cariera sa târzie, în care acesta a abandonat subiectele plasate în rețeaua de realitate virtuală Matrix și în viitoruri îndepărtate, preferând subiecte din lumea reală, care au toate calitățile unor ficțiuni SF, dar nu conțin niciun fel de elemente fantastice.
Este evidentă paralela dintre romanul lui Pynchon și romanul Cosmopolis al lui Don DeLillo, deși dacă Cosmopolis este scris într-o tonalitate dramatică, atunci The Bleeding Edge este conceput mai curând într-o cheie ludică, hilară și grotescă.
Umberto Eco a remarcat că proza lui William Gibson și cea a lui Thomas Pynchon oferă nivele de interpretare multiple. De fapt, în creația ambilor se manifestă o înclinație pentru semiotică, iar William Gibson vorbește despre valoarea de manifeste sociale a obiectelor de design.
Titlul cărții ar putea fi o aluzie la filmul Blade Runner (Fugar pe muchia sabiei), care a devenit un simbol al esteticii cyberpunk. Intriga romanului se desfășoară în New York, în perioada care precede evenimentele din 11 septembrie 2001, având ca protagonistă o angajată a unei agenții guvernamentale de combatere a fraudelor financiare. Este o eroină plină de temperament, cu un umor sarcastic și care nu cedează în fața niciunui obstacol. Activitatea sa o face să înfrunte situații și personaje de-a dreptul suprarealiste, care relevă caracterul grotesc și absurd al lumii contemporane. Printre cazurile investigate se numără, de exemplu, cel al unui centru de psihanaliză, inițiat de un pretins discipol al lui Freud, în care pacienții susțin examene și primesc note pentru progresele lor, un „azil cu temă pentru acasă”, care nu e altceva decât o escrocherie. Probabil autorul s-a amuzat foarte mult, documentându-se pentru scrierea acestui roman, care abundă în referințe la cultura de consum a tinerilor. Este absolut hilară scena cu jocul de computer care parodiază acțiunile organelor responsabile de menținerea ordinii publice, așa cum sunt văzute de un scriitor trecut de 80 de ani. Sunt prezente referințe la Pokemon, Dragon Ball Z și la hituri muzicale de ultimă oră. Eroina cărții pătrunde în cele mai obscure zone ale underground-ului Orașului care nu doarme niciodată, întâlnind hackeri, anarhiști și criminali de tot soiul, iar în momentul revelației finale, descoperă chiar urmele unor extratereștri evadați din mitica Zonă 51. În final, protagonista are ocazia să-l înfrunte în câmp deschis pe cel mai mare răufăcător, un om de afaceri asemănător personajului Bigend din ficțiunea lui William Gibson Spook Country (Țara nălucilor). Scena are loc într-un restaurant și se încheie cu o replică pipărată adresată celor prezenți de neobosita justițiară.
Această carte pasionantă este scrisă cu mult umor, demonstrând spiritul optimist al autorului și încrederea sa că viitorul lumii, și implicit cel al artei literare, este asigurat.
_____
Aldous Huxley: Amenințările la adresa civilizației
Un literat ale cărui previziuni sunt cu atât mai îngrijorătoare, cu cât provin de la o personalitate de o înaltă distincție și integritate. Născut în Anglia și stabilit în California, domnul Huxley a semnat câteva dintre cele mai intens discutate romane de critică socială ale secolului. Recent a publicat o culegere de eseuri intitulată Dușmanii libertății, în care identifică și definește o serie de amenințări la adresa libertății în Statele Unite.
– Domnule Huxley, permiteți-mi să vă întreb, cine sau ce ne amenință libertatea?
– Ei bine, nu cred că am putea să vorbim despre indivizi concreți, despre inși siniștri care încearcă să ne lipsească de libertate. Dar în schimb mi se pare că există anumite forțe impersonale care exercită presiuni în direcția diminuării libertății, precum și o serie de mijloace tehnologice, pe care oricine ar dori să le aplice, o poate face pentru a accelera acest proces de eludare a principiilor democratice și pentru a-și impune controlul.
– Care sunt acești factori?
– Aș zice că există două forțe impersonale dominante. Prima dintre ele nu se manifestă atât de pregnant în Statele Unite, deși are o influență considerabilă în alte zone ale lumii. Este vorba de forța suprapopulării. Creșterea continuă a populației exercită presiuni asupra resurselor existente. Este, bineînțeles, un fenomen ieșit din comun, fără precedent în istorie. Să luăm în considerație doar faptul că între momentul nașterii lui Hristos și sosirea navei Mayflower cu primii coloniști englezi pe continentul nord-american populația planetei s-a dublat, a crescut de la 250 de milioane la 500 de milioane. Astăzi populația de pe glob se mărește atât de rapid încât se va dubla într-o jumătate de secol.
– Dar cum poate suprapopularea să determine reducerea libertăților?
– Există o serie de modalități în care se manifestă acest fenomen. Unii experți din domeniu, precum Harrison Brown, au remarcat că în țările în curs de dezvoltare nivelul de viață se află în continuă scădere. Populația dispune de mai puțină hrană și mai puține bunuri pe cap de locuitor decât cu cincizeci de ani în urmă. Și pe măsură ce situația economică a acestor state devine tot mai precară, este evident că guvernul central urmează să-și asume tot mai multă responsabilitate pentru a menține statul pe linia de plutire. În asemenea condiții este firesc să apară mișcări de revoltă socială, asupra cărora autoritățile încearcă să recapete controlul. Cred că aici se distinge un model care ne orientează foarte mult spre un regim totalitar. Din nefericire, în toate aceste state subdezvoltate unicul partid politic cu un înalt grad de organizare este partidul comunist. Se pare că mai curând ei vor fi moștenitorii acestei stări de fapt și ei vor fi cei care vor prelua inițiativa pentru a câștiga puterea în stat.
– În acest caz, în mod paradoxal, conform opiniei dumneavoastră, una dintre cele mai mari forțe anticomuniste din lume, Biserica Catolică, ne abandonează în mâinile comuniștilor, fiindcă se opune controlului natalității.
– Mi se pare că acest paradox ciudat este adevărat. S-a creat o situație excepțională. Trebuie să o privim dintr-o perspectivă biologică. Esența vieții pe Pământ este echilibrul. Astăzi se fac eforturi considerabile în privința controlului mortalității, fără nicio preocupare în direcția controlului natalității.
– Am conturat deja tema suprapopulării. Ce altă forță ne amenință libertatea?
– Un alt factor care se manifestă pregnant în Statele Unite este ceea ce s-ar putea numi supraorganizare. Pe măsură ce tehnologiile devin tot mai complexe, apare necesitatea unor structuri cu un înalt grad de organizare și ierarhizare care urmează să le gestioneze. Progresul tehnologic a coincis cu dezvoltarea științei organizatorice, astfel încât astăzi pot fi formate organizații mult mai mari decât în trecut. Tot mai mulți oameni își duc viața în calitate de subordonați ai acestor ierarhii, fie că sunt birocrațiile marilor corporații sau birocrațiile guvernamentale.
– Vorbiți-ne acum despre mijloacele mediatice pe care le-ați menționat. Există anumite tehnologii de comunicare care au astfel de consecințe, pe lângă factorii suprapopulării și supraorganizării?
– Într-adevăr, anumite mijloace de comunicare pot fi utilizate în această direcție. Să ne amintim de istoria dureroasă a propagandei lui Hitler, care a fost incredibil de influentă. Care au fost metodele lui Hitler? Pe de o parte, teroarea, pe de altă parte, o formă foarte puternică de propagandă, bazată pe toate mijloacele de comunicare disponibile în acea perioadă. Nu avea la dispoziție televiziunea, în schimb exploata la capacitate maximă potențialul radioului, pentru a-și impune voința asupra unor mase imense de oameni, în contextul în care germanii erau un popor cu un nivel înalt de educație.
– Dar am putea să facem o comparație între modul în care Hitler își aplica propaganda și cel în care aceasta este utilizată în Statele Unite?
– Evident, aici propaganda nu este aplicată în mod similar, dar important este că anumite mijloace disponibile în prezent sunt mult mai influente decât cele ale lui Hitler și ar putea fi folosite în scopuri malefice. Convingerea mea este că nu ar trebui să ne lăsăm surprinși de potențialul noilor tehnologii. Dezvoltarea lor schimbă condițiile sociale și oamenii se pomenesc pe neașteptate în situații pe care nu le prevăzuseră sau se văd nevoiți să acționeze contrar voinței lor.
– Vreți să spuneți că dezvoltăm televiziunea, dar nu știm să o folosim corect?
– Astăzi televiziunea occidentală este folosită într-o manieră destul de inofensivă, pentru a distrage publicul. Dar imaginați-vă o situație similară celei din statele comuniste, în care televiziunea prezintă unul și același subiect la nesfârșit și nu creează un front larg de dispersare, ci reia ca un tam-tam aceeași idee la nesfârșit. Evident, este un instrument de o putere imensă.
– Deci ne avertizați asupra abuzului tehnologiilor.
– Orice tehnologie este neutră. Sunt doar niște puteri care pot fi folosite spre bine sau spre rău.
– În volumul Dușmanii libertății ați lansat această întrebare, la care vă rog să încercați chiar dumneavoastră să ne oferiți un răspuns: cum am putea să păstrăm integritatea și să reafirmăm valoarea individului într-o epocă a suprapopulării și supraorganizării în continuă accelerare și a mijloacelor de comunicare în masă tot mai influente? Ați pus această întrebare, iar acum aveți prilejul să ne răspundeți la ea, domnule Huxley.
– În mod evident, este o chestiune ce ține în primul rând de educație. Este extrem de important să insistăm asupra valorilor individuale. Există o anumită tendință ce se opune individualismului. Probabil că ați citit cartea lui White, în care acesta vorbește despre un nou tip de morală și etică de grup și afirmă că grupul prevalează asupra individului. Dar această opinie mi se pare a fi în contradicție cu ceea ce cunoaștem despre alcătuirea genetică a omului, care demonstrează că fiecare individ este unic în felul său. Pe această idee se bazează principiul libertății individuale. Este crucial să accentuăm acest aspect în educație.
(Fragment dintr-un interviu realizat în 1958, păstrat în arhiva Companiei Americane de Teleradiodifuziune - ABC)
Traducere din limba engleză de Marcel GHERMAN