Parteneri

„Teribilul” Kiriacoff-Suruceanu

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Teribilul” Kiriacoff-Suruceanu

imaginea utilizatorului Vladimir Bulat

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei ne-a obişnuit deja cu programul său de expoziţii retrospective şi recuperative. Doar în 2010 am asistat la o serie de expoziţii prilejuite de împlinirea unui secol de la naşterea unor artişti precum Victor Ivanov, Lazăr Dubinovschi, Elisabeth Ivanovschi, iar sfîrșitul de toamnă a fost marcat prin expoziţia Theodor Kiriacoff şi contemporanii săi (noiembrie). Această manifestare expoziţională completează o lacună substanţială în cunoaşterea artei decorative interbelice: arta scenografiei din perioada basarabeană.
Bibliografia despre acest domeniu este lacunară şi inconsistentă, fără a se şti cu oarece exactitate momentul debutului acestui gen de artă, şi cui se datorează. Chiar dacă există o istorie a Teatrului Naţional din Chişinău (1920-1935) de Leonid Cemortan (Ed. Epigraf, Chişinău, 2000), această lucrare nu este acoperitoare pentru întregul evantai de manifestări teatrale din acest spaţiu, iar scenografia este aproape cu totul ignorată. Se ştie, bunăoară, că la Chişinău funcţionau cîteva companii private de teatru, de limbă rusă, idiş, germană, iar acestea apelau la scenografi şi directori de scenă dintre cei mai diferiţi. Teatrul Naţional este o izbîndă culturală a actului Unirii Basarabiei cu România, acest lucru trebuie menţionat în paralel cu apariţia Şcolii de Arte Plastice, fondată în 1919. Evoluţia acestor două instituţii trebuie privită în paralel, întrucît cea din urmă acţiona în strînsă colaborare cu teatrul, domnul profesor Auguste Baillayre fiind şi pictor-scenograf şef în perioada 1924-1929, apoi acestuia i-a succedat Boris Nesvedov, un discipol al lui Baillayre. Împreună cu aceştia doi a activat şi Theodor Kiriacoff-Suruceanu (1900-1958).
Probabil că acestei mici echipe îi datorăm în bună măsură elaborarea principiilor scenografiei în arealul basarabean, deşi există mărturii documentare care atestă faptul că erau şi alţii în aceeaşi perioadă: Gh. Pojedaeff, Victor Ivanov, Baronul Gh. Löwendal. Acesta din urmă se mutase de la Petersburg în Basarabia pe la 1918, întîi la Soroca, apoi la Chişinău, iar scenografia lui era constant remarcată de presa anilor 1920-1922, lucrînd în tehnica şi estetica lubok. După 1923 îl întîlnim la Bucureşti, unde colaborează la realizarea celor mai inovatoare spectacole ale epocii. Acolo şi-a petrecut întreaga viaţă.
Expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei conţine puţine lucrări aparţinînd exclusiv lui Theodor Kiriacoff, iar accentul cade pe grafica de carte şi proiecte de scenografie. Majoritatea pieselor prezente în expunere au fost reproduse în monografia Theodor Kiriacoff, întocmită de istoricul de artă Tudor Stavilă (Ed. Arc, 2006). Alături de lucrările artistului figurează şi piese semnate de mentorii săi: Alexandru Plămădeală şi Auguste Baillayre, precum şi de colegii săi de şcoală: Vladimir Evers, Iosif Bronştein, Boris Nesvedov, N. Danilcenco, Maia Starcevskaia ş. a. Chiar dacă toate aceste personaje ale epocii sunt prezente cu puţine lucrări, atmosfera care se degajă din prezenţa lor alăturată dă seama asupra unei mari diversităţi de stiluri şi problematici abordate. Maia Starcevskaia, de pildă, în schiţele sale pentru programele de sală pentru diverse piese de teatru, face dovada unei înţelegeri a iconografiei cubiste, şi o aplică dezinvolt, convingător. Schiţa cu deviza „Artes et scientie sunt consolamenta vite”, dedicată mentorului său de către Natalia Bragalia – este subsumabilă aceleiaşi stilistici la modă în acea vreme. De unde putem deduce sincronicitatea culturală (în sensul larg) a provinciei basarabene cu marile curente şi idei estetice ale Europei.
Chiar dacă arată lucrări puţine, şi pe alocuri slabe, din întreaga atmosferă creată expoziţia înfăţişează pe Theodor Kiria­coff ca pe un artist complex, familiarizat cu literatura şi cu teatrul, capabil deopotrivă să conceapă o serie de gravuri pentru a ilustra o carte, de a gîndi un afiş sau o propunere de costum sau viziune scenică. În chip excepţional, expoziţia a inclus şi o pictură în ulei, pe carton, reprezentînd cel mai probabil o secvenţă urbană din Chişinău, cu faţadele unor dughene – lucrare semnată în 1922. Doar această piesă este practic suficientă pentru a ne da seama de sensibilitatea de colorist şi desenator a autorului.
Am avut ocazia să văd în anul trecut un număr de lucrări inedite de-ale lui Kiriacoff, conservate într-o colecţie privată la Bucureşti. În jur de 150 de piese: schiţe de decoraţii, peisaje, portrete, afişe, scene fanteziste, notaţii vizuale de călătorie etc. Printre acestea se remarcă un „Autoportret”, cu nelipsitul său monoclu, o acuarelă luminoasă şi foarte expresivă, amintind de chipul său foarte galant, remarcat în atîtea şi atîtea fotografii de epocă, în care-i plăcea ostentativ să pozeze şi să fie alături de cei din ambianţa sa. Avea o imaginaţie teribilă, dublată de un spirit ludic pe măsură. Desigur că e prematur să recurgem la o analiză cît de cît scrobită, căci se prea poate ca timpul să ne ofere destule surprize pe măsura celei trăite anul trecut. Dar nişte preliminarii tot se pot formula.
Fiind elevul unor profesori precum Şneer Kogan şi Auguste Bai­llayre, cărora desigur că le-a purtat respectul cuvenit, a învăţat de la ei ce era mai bun în materie de artă europeană din deceniile de debut ale secolului XX. Cu acesta din urmă a păstrat o relaţie de amiciţie întreaga viaţă, acest lucru se deduce dintr-o discretă dedicaţie, făcută pe colţul unui desen în creion, reprezentîndu-l pe maestru lîngă un bust de ghips: „A mon cher Maitre August Baillayre souvenir de 35 ans passés. Th. Kiriacoff, 15 // II 1957”. Desenul este datat: 15 / II / 1922. Se ştie că ambii au trăit la Bucureşti, după ce nu au mai putut reveni în Basarabia, şi deşi Baillayre a avut o existenţă quasi-anonimă în România, discipolul său s-a remarcat în forţă la Teatrele Naţionale din Iaşi, Bucureşti, Timişoara şi Opera Română. Aflăm din presa bucureşteană că Baillayre a lucrat cot la cot cu discipolii săi la decorarea interioarelor Teatrului Naţional din Chişinău: „Baliere (Baillayere), Kiriacov şi Nesvedov, făuritorii minunatelor panouri, cu toată modestia lor sunt nevoiţi să asculte laudele, pe care publicul încîntat le aruncă în gura mare fără precupeţire” (revista „Rampa”, 21 decembrie 1925, apud Leonid Cemortan, op.cit., 75), iar acest lucru se constituie într-un foarte preţios document al epocii.

aeylay

ovkrnajl aeylay