Parteneri

Tendinţe în lirica feminină basarabeană (2011)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Tendinţe în lirica feminină basarabeană (2011)

imaginea utilizatorului Grigore Chiper
articol: 
articol: 

Clasicismul poetic în respirări ritmate
Uşor ambiguu, oximoronic şi domestic îşi intitulează noul volum de versuri Ana Rapcea, Dulceaţă de coarne (2011). Primul ciclu, din două, reprezintă o cunună de sonete.
Celălalt e o combinaţie – după cum semnifică şi titlul, Puzzle, – de versuri libere şi versuri cu prozodie clasică, fără ca poeta să-şi disimuleze opţiunea: „cultiv tristeţi de abanos/ şi-un rău de versuri albe” (Film rupt). În general, cartea se află sub semnul unei discipline a formelor. Din când în când poeţii acceptă această vârstă a poeziei, întrebându-se, într-un exerciţiu sado-maso, dacă formele fixe mai pot fi resuscitate. E o lege nescrisă de a ne revendica descendenţa uneori de la sursele cele mai recente, alteori de la altele mai îndepărtate, iar perioada clasică a poeziei va tenta mereu.
De data asta, Ana Rapcea trece prin proba de foc sonetul shakespearian, simţit mai modern şi probabil mai adecvat situaţiei poeziei de azi, puternic influenţate de poetica anglo-americană. Chiar din primul text ne izbeşte sonetul lucrat minuţios, înfăţişându-se aşa cum îl ştim în variantele sale bune: succint, esenţializat, cu expresia selectă şi redusă la scurtimea unei definiţii: „tăcerea ta e moft de rege maur,/ e rugăciunea anilor pierduţi” (p. 5). Dincolo de aceste asperităţi inerente genului, poeta se străduieşte să păstreze în el aerul de epocă glorioasă, redându-i din recuzita lexicală (utilizată şi de simbolişti): „îmi va transcrie febrele cu mov/ într-un caiet cu scoarţele de fier,/ cusut cu şnururi roşii de alcov”
(p. 5). Obiectele desprinse din epoca barocului creează decorul teatral necesar pentru a realiza saltul în timp şi conexiunea la un alt tip de sensibilitate: atentă, emanată în voie, neavând parcă nimic din graba secundei contemporane. „Secunda-i un decor de mucava” (p. 6), ne spune în următorul sonet, garnisit, la fel, cu lucruri şi concepte medieval-renascentiste. Limbajul e şi el mixt: expresia atică, a iniţiaţilor, e pusă în acelaşi context cu cea dorică.
Tiparul sonetului occidental a pătruns pe terenul limbii române prin intermediul traducerilor şi, nu în ultimul rând, al poeţilor notorii, care au lansat ei înşişi modele indigene. E cazul să consemnăm două aflate la suprafaţă: Eminescu, ale cărui ecouri se resimt nu numai în poezia Anei Rapcea, şi Voiculescu (amintit într-un moto). Sonetul de la p. 7, scris pe tema fugit irreparabile tempus, trimite direct la Trecut-au anii: „Minune, nu-ndrăznesc să spun „a mea”,/ ai şi trecut, cum toate sunt să treacă”, „Nu mă ascund nici mă-nspăimânt, mă-ngândur:/ de ce-ai ales să mori de unul singur?”. Atunci când practici o formă poetică atât de constrângătoare este foarte dificil să scapi de influenţele lipicioase.
Shakespeare (îi) indică nu numai specia lirică, ci şi tema: iubirea. O iubire-supliciu, o iubire-rugăciune, o iubire-blestem, sonetul apropiindu-se astfel, în particular, de cel petrarchist. Inspirat dintr-o biografie reală sau imaginară, sonetul Anei Rapcea e totodată o formă de poezie modernă, întrucât nu tinde spre sublim, ci iniţiază un dialog al surzilor. Dar poezia ei nu e doar înşiruire de reproşuri şi învinuiri, ci şi o descriere a fiinţei pe dinăuntru într-o tradiţie a poeziei feminine, pline de sensibilitate. Dintr-un anumit loc, poemele capătă alură de jurnal poetic intim: notele dintr-un text sunt continuate cu obstinaţie în următorul.
Circumscris unui limbaj firesc, aflat la întretăierea dintre nou şi vechi, dintre efuziunile interioare şi recuzita exterioară, sonetul ei nu pierde din vedere poezia.
Ciclul de poeme intitulat Puzzle e continuarea, cu mijloace formal-cantitative nu foarte diferite, a primei părţi a cărţii. Acum e ceva mai liberă, dar paradoxul e că poeta se regăseşte cu greu în această libertate absolută a expresiei.
Puzzle, poemul omonim ciclului, reia, într-un fel, problema dezbătută şi în sonete: uniformizarea sufletelor şi, în consecinţă, imposibilitatea unei comunicări între oameni. Doar că aici, poemul fiind lipsit de chenarul poeziei fixe, se risipeşte în generalităţi, mai bine zis într-o poezie de idei.
Tonalitatea scriiturii este sumbră, cu accente thanatice, chiar dacă nu e încruntată, nelipsită de lejeritatea expunerii.
Mai în interiorul ciclului doi, problemele eului liric sunt subsumate ritmurilor cu sonuri distant-clasiciste, reliefate cu migală. Se mizează pe menţinerea unui echilibru şi a unei armonii a cuvintelor aranjate într-o nesfârşită anfiladă. Doar neliniştile, spasmele, ororile, tipic moderniste, infiltrate discret, diluează materia ordonată, netulburată a versurilor cu ritm de baladă.
În această încercare de întoarcere spre modelele clasice, sonetul e ceea ce îi reuşeşte cel mai mult. Al doilea ciclu reprezintă un experiment temerar în cadrul tradiţionalismului şi clasicismului care se reformează cu dificultate.
 
Poezia realităţii printr-o privire a detaşării
Ecaterina Bargan este una dintre exponentele cele mai tinere ale poeziei basarabene. La 20 de ani e deja la al doilea volum, Cântece de la şase (2011). Ceea ce izbeşte dintru început e vocea ei sacadată, universul construit din flash-uri, ca şi cum scrutat de la o mare distanţă. Poezia e alcătuită din blocuri uneori asemănătoare până la identificare, alteori de o diversitate alandala. Lumea pe care o înfăţişează în prima parte a cărţii nu e nici veselă, nici tristă, nici logică, nici absurdă. Eul liric nu se ataşează acestei lumi dislocate, e de o neutralitate agasantă. Eul poetic nu se exteriorizează, nu e captat de realitate. Doar unele colţuri ale realităţii ies în afară. Tabloul rezultat e unul post-apocaliptic, aşa cum e zugrăvit în filmele hollywoodiene turnate pe această temă. Bunăoară, copilăria apare rememorată în câteva scene disparate. Afectivitatea lipseşte sau, mai bine zis, e rezumată la unul-două detalii evocate într-un fundal: „Noaptea în care plouă încet. În faţa blocului, până la/ scrânciob. Ajungi la el. Îl ştergi îndelung cu palmele de apă./ Te aşezi. Ai iluzia că ai atins fericirea supremă./ Te uiţi în dreapta şi observi lanţul” (Se aude furtuna). Toate mijloacele exprimă efectul de ochean întors: eul poetic la persoana a II-a; senzaţia proprie defulată: „ai impresia”; cadrul ales: noaptea, ploaia; obiectele unei singurătăţi: scrânciobul, lanţul; ironia distanţării: „fericirea supremă”; scrânciobul-pendul care simbolizează timpul irosit, scurs iremediabil etc. Poezia ei transmite o înfrigurare în faţa unei realităţi implacabile şi a unui viitor pe măsură. Scheletul realităţii e recompus din linii frânte, gesturi mecanice. Asistăm la automatismul glacial al cosmosului: „Tot ce îţi trebuie e o zi reală”, afirmă cu nostalgie poeta (A trecut vremea când ascundeam poezii sub parchet). Despărţirea de copilărie e ridicată la dimensiuni metafizice. În această parte a cărţii, Ecaterina Bargan nu pare a fi interesată de minimalism, încercând să realizeze, pe ruinele lui, o filozofie. Bazată pe negativism şi fragmentarism, poe­zia ei deconstruieşte la confluenţa dintre Ciuma lui Camus (voi avea plăcuta surpriză ca vestigiile autorului francez să le întâlnesc în interiorul cărţii) şi Greaţa lui Sartre. Nu e o noutate că poeţii moderni îşi găsesc sursele în proză.
 Sufocare, titlul unei poezii, ar exprima cel mai potrivit starea generală în care se află prins eul liric. Atentă la conţinuturile poeziei, Ecaterina Bargan edifică o concepţie proprie despre poezie, chiar dacă a mai fost valorificată şi de alte generaţii de poeţi. Trebuie menţionat că ea se regăseşte cel mai bine tocmai în această nişă, uitată şi redescoperită acum.
Modulaţia poetică se modifică spre mijlocul volumului. Realitatea revine, blocurile de real se recompun într-un tot întreg. Poe­zia devine mai explicită. Poemul liminal al tuturor celor 3 cicluri tratează tema păpuşilor, păstrând parcă astfel cordonul ombilical ce o leagă de poezia feminină a ultimelor generaţii. Chintesenţa acestei părţi e cuprinsă în versurile: „mă întorc înspre realitatea/ lipsită de basm” (Vom fi împreună). Realitatea renunţă la metafizic în favoarea carnaţiei. Nervurile poeziei se umplu cu lichid energizant. Eul îşi deschide porii în faţa lumii renăscute ca după o ploaie torenţială: „atmosfera/ îşi descarcă neliniştea”, „frunzele foşnesc biotic”, „Copacii respiră”, citim în acelaşi poem. Entuziasmul redescoperirii fericirii mărunte este împărtăşit direct: „Nişte piese de şah căzute după sertar, apoi/ regăsite, aduc bucurie mai mare decât simpla trezire/ cu gura uscată” (Distanţe).
În poemul În barul acela jegos a cântat Bjork se încearcă o autohtonizare a unui stil aglomerat de detalii şi denumiri locale, puse  să rezoneze: „Mergeam rapid înspre Librăria din Centru,/ se întâmpla acolo ceva/ despre cărţile nemţeşti,/ despre Ernu./ Mergeam cu pas grăbit./ Vorbeam de terorismul poetic”.
Cantonată într-un realism cerebral, poezia Ecaterinei Bargan nu practică poemul de dragoste, în ciuda lui „Bjork – All is full of love”. Există şi o explicaţie raţională: „Dacă ar fi să scriu ceva despre dragoste,/ aş scrie despre el că şi-a tăiat pletele lungi,/ dar a rămas la fel ca mai înainte” (Să nu credeţi că mă favorizează).
Ciclul 3 e uşor redundant. Cel mai bun poem e Peste tot gărduleţe de oameni care caută libertate. Celelalte sunt net inferioare. Dar acest ciclu contează cumva în economia volumului, odată ce mingea de bowling aruncată „Pe trotuarul înclinat”, reprezentând un incipit, ajunge să se cotilească până în poemul final.
Ecaterina Bargan nu are un stil, în pofida vârstei, ezitant. Dimpotrivă, poezia ei denotă multă siguranţă, chiar şi acolo unde siguranţa înseamnă stângăcie. Există câteva poeme foarte bune, mai ales în prima parte a volumului, şi mai multe versuri bune, risipite în poezii mediocre. Cântece de la şase e mai mult decât o promisiune, e volumul care dovedeşte o certitudine.
_____________
Ana Rapcea, Dulceaţă de coarne, Chişinău, Ed. Lumina, 2011
Ecaterina Bargan, Cântece de la şase, Chişinău, Ed. Gunivas, 2011

Shakespeare (îi) indică nu

Lego  Shakespeare (îi) indică nu numai specia lirică, ci şi tema: iubirea. O iubire-supliciu, o iubire-rugăciune, o iubire-blestem, sonetul apropiindu-se Urlaub in Polen astfel, în particular, de cel petrarchist. Inspirat Nagelstudio Harburg dintr-o biografie reală sau imaginară, sonetul Anei Rapcea e totodată o formă de poezie modernă, întrucât nu tinde spre sublim, ci iniţiază un dialog Nagelstudio Hamburg al surzilor.
iPhone Reparatur Frankfurt