Bogdan Ghiu discută cu Teodor Ajder despre ce vine după Evul Media
 
- Domnule Bogdan Ghiu, în 2009 aţi descris într-un tratat dedicat Evului Media (2005-2009) o specie nouă – maimuţa de televizor, respectiv ființa degradată, conectată la și manipulată de televizor, pe care o numiți și „telepitecul”. Ce mutaţii notabile au intervenit în această nouă „rasă” de la publicarea lucrării Dvs.?
- Maimuţa de televizor, „telepitecul”, este, desigur, o specie imaginară, o metaforă, dar una care descrie, după părerea mea, realitatea actuală mai bine decât altele. Propunând, nu pentru prima oară, astfel de metafore cognitive sau epistemice, capabile să descrie realitatea cât mai aproape nu numai de adevăr, ci şi de acţiune, adică de trezirea la realitate şi la schimbarea realităţii şi a „adevărului”, eu nu fac decât să-mi continui, extinzându-i domeniul şi diversificându-i armele, activitatea de poet, afirmând forţa epistemic-expresivă alternativă a poeziei şi a artei faţă de domnia iraţională a raţiunii, care a produs şi continuă să producă atâţia monştri, inclusiv „telepitecul”. Poezia poate fi mai exactă, mai directă, refăcând accesul la realitate, deci posibilitatea de a o schimba sau, măcar, de a ne comporta activ, creator în câmpul ei.
În plus, poezia e, în momentul de faţă, singura activitate discursivă cinstită, care, adică, propune metafore pe faţă, declarate, neascunzând faptul că este vorba de nişte metafore care nu trebuie crezute pe cuvânt, aşa cum se întâmplă în cazul discursurilor cu pretenţii realiste şi chiar normative precum cel al ştiinţei, al filosofiei, al politicii, al economiei etc., care se pretind exacte, dar se bazează tot pe metafore. Numai în poezie metaforele sunt licite şi, mai mult, utile şi creatoare euristic, deci periculoase politic. În restul discursurilor, ilicită fiind, cu pretenţii de „adevăr”, nobila şi subversiva artă a metaforei poetice devine, moral şi epistemic, minciună, fiind deci degradată.
Telepitecul este specific telepitecapitalismului, adică fazei globale actuale a capitalismului, în care am ajuns să fim conduşi, adică să ne conducem unii pe alţii, în mod simplificat şi ultraeconomic, doar prin semne, prin fluxuri neîntrerupte de semne, mai exact prin iradieri de semnale care formează şi trezesc reflexe (pre-)condiţionate şi permanent re-condiţionate.
Întrebarea dvs. pică foarte bine, căci, deşi am continuat să visăm la Revoluţie, noi trăim în clipa de faţă – proces fără subiect, doar cu „obiecte”: noi înşine – o Mutaţie de epocă, o schimbare – poate, sper! – de paradigmă, în care resimţim tot mai mult faptul că instrumentele conceptuale şi schemele de gândire în uz au devenit inadecvate, sunt depăşite.
În raport cu metafora (epistemic-politică) a telepitecului şi a telepitecapitalismului (capitalism semiotic), mutaţia actuală – observabilă, de pildă, în recentele revolte de jaf din Anglia – constă în aceea că am devenit cu toţii nişte consumatori frustraţi, revoltaţi de faptul că semnele, că semnalele în flux continuu prin care suntem conduşi, nu se confirmă în realitate. Revoltele globale ale tinerilor sparg semnele, denunţând faptul că Regele este gol, nu numai de haine, ci şi de conţinut. Mutaţia actuală, în opinia mea, o constituie (re-)politizarea maimuţei de televizor, care sparge ecranul confundându-l cu o vitrină (adică interpretând la propriu, literal o metaforă comercială, minciuna pe care se bazează publicitatea), în spatele semnelor negăsind însă nimic: telepitecapitalismul nu mai produce şi nu mai vinde decât semne goale, adică nu doar semne-marfă (care au caracterizat, să zicem, ca epocă, „modernitatea” interioară capitalismului), ci şi mărfuri-semn (ca „post-modernitate” interioară capitalismului). Produsele înseşi, în sine, au devenit nişte „bule speculative”: nişte micro-„crize”.
Exact ca în foarte recentul film Planeta Maimuţelor, începem să ne re-politizăm, adică să articulăm, să vorbim, să acţionăm (a face, ştim bine, înseamnă în primul rând a face ceva prin cuvinte), iar primul cuvânt pe care va trebui să îl spunem e „Nu!”. De data aceasta însă, pare să nu mai fie vorba doar de un blockbuster hollywoodian, chiar dacă, vai, întreaga poveste e simplificată, aproape ca un „storyboard” de clip publicitar, pentru a putea fi înţeleasă de către telepitecul căreia i se adresează: eroul e acelaşi cu publicul-ţintă, iar pentru ca maimuţa din faţa vitrinei-televizor să înceapă măcar prin a sparge, a chestiona realitatea acestei vitrine, redevenind maimuţă politică, filmul trebuie să vorbească limbajul ultra-simplificat, degradat comunicaţional, al celei dintâi.
În momentul de faţă, acela al proliferării imaginilor şi, mai ales, al accesului tuturor oamenilor la (propria) imagine, imaginea ca atare, pe versantul ei vizual, nu mai contează – altfel n-ar fi fost retrocedată! Ca urmare a supralicitării şi a democratizării (banalizării) lor, imaginile au ajuns să şi nu mai conteze decât ca interfeţe-ecran, ca mod deghizat de a codifica şi de a transmite, sub ambalajul de vizualitate democratizată, pachete structurate de informaţii non-vizuale, bio-economice, deci bio-politice. Prin arta înţeleasă ca un fel de contra-media, trebuie să reafirmăm tocmai caracterul vizual al imaginii, imaginile în vizualitatea lor întotdeauna subversivă şi explozivă, împotriva utilizării actuale a imaginii ca vehicul pentru nişte tipuri non-vizuale (şi chiar anti-vizuale, îndreptate împotriva imaginilor şi a vizualizării ca atare) de informaţii.
 
- Omul luminiscent, concept pe care îl dezvoltați în carte, e un telepitec producător de imagine?
- Omul luminiscent e telepitecul care dă corp, substanţă imaginilor. Ideologia comunicării ne flatează de mulţi ani – pentru a ne atrage, a ne captiva –, minţindu-ne că noi suntem autorii, că noi, clienţii, consumatorii, suntem stăpânii lumii: emiţători şi receptori suverani de mesaje. Aceasta e „schema” metafizic-ideologică, adică de marketing, a „comunicării”. Noi de fapt suntem însă ecranele prin care mesajele-lumină ale finanţelor virtuale trec, realizându-se şi dispărând instantaneu, cu viteza luminii, viteza însăşi este (produce) lumina. Omul luminiscent este omul-ecran, omul-terminal. În aceiaşi termeni ai vulgatei comunicaţionale, noi nu suntem nici emiţătorul, nici receptorul, nici mesajul, ci doar mediul (asta ca să-l depăşim odată, creator desigur, pe McLuhan: mediul era mesajul înainte de apariţia, de desăvârşirea telepitecului...). Nici nu mai există, de altfel, emiţător şi receptor, ci doar mediu şi mesaj, mediu-mesaj străin, lumina Banului realizându-se în vid, instantaneu, şi care iradiază. Suntem transparenţi, prin noi trece neîncetat marfa supremă, ultimă, care este imaginea mărfii căreia noi, prin consum semio-mediatic, îi dăm corp: consumând marfa-semn, mărfurile-semnal, noi producem marfa ca atare, dăm viaţă, consistenţă existenţială semnelor goale.
 
- Deşi Telepitecapitalismul e un nou nivel, pare totuşi să fie un pas înapoi al omenirii, cu alte cuvinte, un regres. De ce progresul e inseparabil de dezastru?
- E un adevăr simplu: orice nouă invenţie tehnologică a produs şi un nou tip de accident, ca umbră inevitabilă a unui progres căruia ne-am dresat să-i vedem doar lumina – a spus-o de mult, deja, Paul Virilio. E vorba de regresul progresului unilateral, uniliniar: pe sfoara progresului unic, al dictaturii raţiunii tehno-ştiinţifice, economico-militar-comunicaţionale, nu poate merge decât o maimuţă. Regres e tocmai faptul că am avut pretenţia de a progresa mizând pe o singură carte, mergând pe un singur drum, pe care încet-încet, tot eliminând realitate în dreapta şi-n stânga, l-am îngustat până ce am ajuns să mergem, ca la circ, pe o sfoară, râzând unii de alţii, dar pe care încă mai continuăm să ne tragem unii pe alţii! Cum nu mai putem da înapoi – adică, la propriu, regresa –, începem să încercăm să recuperăm din ce am exclus, eliminat, refulat lucrurile din jur, adică tocmai lumea, peisajul pierdut al omului.
 
- Ziceţi la un moment dat că arhitecţii au contribuit prin felul în care proiectează oraşele la apariţia „slumsurilor”, a mahalalelor. Care e rolul mass-media în apariţia „noilor săraci”? (Această întrebare e condiţionată de specificul numărului următor al revistei Tranzystor – arhitectura viitorului.)
- Criza a apărut şi din colaboraţionism, deci ca urmare a demisiei morale şi intelectuale, adică profesionale, a arhitecţilor, care nu au încetat să spele, la propriu, banii capitalismului-bulă speculativă (capitalismul exclusiv financiar, redus la abstracţiunea ultimă a fluxurilor financiare), transmutându-i în construcţii şi oraşe întregi care nu răspundeau nici unor nevoi sociale şi urbanistice reale. În întreaga lume au proliferat construcţiile, cartierele şi chiar (non-)oraşele pur financiare, expresie a finanţei ultime, a mărfii-semn gol, construcţii-„bulă”, oraşe-bani, hi-tech anonim al falselor transparenţe unilaterale, clădiri-oglindă prin intermediul cărora, fiind flataţi că putem să ne reflectăm pe noi înşine, să ne bucurăm de promovarea propriei imagini, suntem de fapt, cum spuneam, expuşi, supraexpuşi, scanaţi, traversaţi de fluxurile financiare luminiscente. E vorba de oraşe-media, de construcţii-dispozitive media, în care mediul sunt oamenii înşişi, societatea ca atare, pură oglindire speculativă, la infinit, de sine.
Arhitectura viitorului imediat, adică a prezentului, nu va mai putea fi o arhitectură decât la scara oamenilor, o arhitectură care nu va mai cădea în capcana trufiei de a se celebra pe sine dând corp unor bani delapidaţi speculativ, nu va mai fi o arhitectură-semn şi o arhitectură-media (megaconstrucţii-ecran), ci o arhitectură invizibilă, modestă, retrasă, o arhitectură-act şi proces, nu produs şi semn gol (arhitectură-dispozitiv de putere), prin care arhitecţii vor ispăşi şi vor începe, în sfârşit, să-şi joace rolul, pe care numai ei mai pot să-l joace, de oameni politici. Este ceea ce încerc să demonstrez într-o carte ce va apărea toamna asta graţie revistei Arhitext, carte pe care am intitulat-o Inconstrucţia. Pentru o arhitectură etică (The Inconstruction. For an Ethical Architecture). Arhitectura viitorului imediat va fi nu numai o arhitectură a săracilor şi a „noilor săraci”, pe care criza îi înmulţeşte vertiginos, ci şi o arhitectură săracă, de ea însăşi, de semnele propriei glorii deşarte, în primul rând.
 
- Ce va urma după dispariţia televiziunii „în” om?
- Televiziunea a putut să „dispară” în om pentru că tot din el a şi apărut: omul e tehnologie organică şi proto-televiziune integrată, cu circuit închis. „Dispărând”, adică psiho-somatizându-se la fel ca toate dispozitivele media, televiziunea devine cu atât mai periculoasă, adică mai incontrolabilă, pentru că îşi pierde caracterul explicit, vizibil, obiectual de până acum, distanţa critică şi spaţiul public faţă de ea, de care nu am ştiut să profităm. Am vrut şi vrem nu doar să facem, ci să devenim, să fim televiziune, şi reuşim. Acum distanţa, vizibilitatea şi, deci, posibilitatea criticii au dispărut. Vom deveni cu atât mai manipulabili, vom putea fi cu atât mai uşor făcuţi să visăm vise prefabricate, semne-marfă ale unor mărfuri-semne, lipsite de orice alt conţinut în afara dorinţelor noastre induse. După dispariţia televiziunii în om vom visa direct, „organic”, televiziune. Va urma deci victoria ei deplină: devenirea-televiziune (adică semn pur, flux de semnale video, după modelul banilor şi al mărfii) a omului însuşi.
 
- Sacrul va bate întotdeauna televiziunea sau lucrurile s-ar putea schimba în viitorul apropiat?
- Această întrebare a dvs. pune marea problemă a aşa-numitei secularizări, care nu a fost şi nu este decât, aşa cum spunea, în alt sens însă, Mircea Eliade când vorbea de „sacrul camuflat”, o deplasare şi o deghizare a sacrului şi chiar, mai rău, o extindere mincinoasă a acestuia, o sacralizare fără divin a unor porţiuni ale realităţii, care ajung să fie, de fapt, fetişizate. Secularizarea nu a anulat sacrul, ci doar l-a înmulţit, falsificându-l: simulacre de sacru (rămâne totuşi o întrebare foarte gravă de ce e sacrul atât de uşor de contrafăcut). Aşa că nu poţi să nu te bucuri în rarele momente când sacrul veritabil, adică sacrul legat de divin, bate concurenţa neloială a sacrului camuflat, a sacrului derivat şi ilicit, rezultat prin „secularizare”. Un astfel de moment, pe care l-am analizat în Telepitecapitalismul, mi s-a părut a fi acela al agoniei Papei Ioan Paul II, a cărui sacralitate în act, la lucru, creatoare, a reuşit să deconstruiască falsele pretenţii de sacralizare, de ritualizare a vieţii şi a morţii, caracteristice tuturor televiziunilor lumii. Sacrul autentic, tot mai rar, va bate întotdeauna, sunt absolut convins, sacrul de contrabandă al capitalismului semiotic.
 
- În Telepitecapitalism e adesea discutată relaţia dintre artă, mass-media şi politic. Ca să citez doar câteva pasaje: „Cu presa se întâmplă ceea ce s-a întâmplat şi cu arta, nu există «fapte», ci doar interpretări, aşa cum spunea definitiv Nietzsche. Televiziunea complică, deci produce cultură... poate fi o operă de artă. Unii jurnalişti se cred mai artişti decât artiştii. TV [în loc să fie artă] se transformă mai mult într-un performance (nu e cumva o contrazicere la mijloc?, performance-ul este un mediu artistic prin excelenţă!)... iar jurnaliştii/[anal]iştii au devenit gardienii realului. Media – poliţia imaginilor. Dar... Facem presă pentru a nu face politică. Mediajurnalismul îi separă pe oameni de propria lor putere...” Dacă vă înţeleg bine, politicul pare să fie elementul de bază într-o eventuală formulă care ar pune la un loc aceste trei sfere ale activităţii umane?
- Arta contemporană mi se pare, în momentele ei ones­te, singurul teren în care se mai discută şi dispută în mod deschis idei politice, adică necesitatea şi posibilitatea reluării, reîntemeierii şi relansării ideii de democraţie. Politicul, indiferent de regimuri sau de separaţia falsă, ecran, dreapta-stânga, a trădat societăţile şi s-a predat capitalului. Ceea ce se numeşte corupţie, văzându-se în ea, ipocrit, doar un accident corectabil, este de fapt relaţia socială actuală de bază, singurul articol al contractului social actual. Deci politicul, adică democraţia, trebuie relansate, iar arta, câmpul artei este, în momentul de faţă, singurul în care aceste lucruri sunt discutate deschis şi, mai ales, în mod creativ.
Aşa cum suntem compuşi din apă, la fel suntem compuşi din politic: totul în noi e politic (deci totul este istorie, iar istoria se creează). Arta şi mass-media fac însă politică în mod metaforic. În momentul de faţă, sub accelerarea imprimată de Criză, consider însă că suntem pe cale de a depăşi regimul metaforic, estetic, al politicului (în care contra-semnele artei se luptă cu semnalele mass-mediei), şi că tineretul global, care se simte în plus, inutil, discriminat, relansează politicul propriu-zis, politicul literal, pe care până acum mass-media n-a făcut decât să-l falsifice, servind monopolurile politico-economice, iar arta s-a străduit să-l ţină treaz şi chiar să-l resusciteze. Trăim – cred, sper! – un moment al repolitizării mulţimilor, al recuceririi politicului de către pluralitatea în neîncetată creştere a oamenilor.
22 august 2011, Bucureşti
________________
Textul de față este varianta în limba română a interviului care apare în paralel, în polonă și engleză, în revista Tranzystor – publicație a Centrului de Artă Contemporană „Zamek Ujazdowski” din Varşovia – cu prilejul Bienalei de la Veneția din acest an. Bogdan Ghiu a fost unul dintre curatorii pavilionului României.