Mă numesc Mădălina Bușan. Sunt chișinăuiancă get-beget, chiar dacă am rădăcini în nordul și în centrul țării. În luna martie, am împlinit 16 ani. Toți acești ani i-am trăit în capitală, în sectorul Botanica. De aici, și cunoștințele mele legate de orice colțișor al Botanicii. Învăț la Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu-Prim” din sectorul Centru și fac zilnic naveta casă-școală, școală-casă. Am mulți prieteni la Buiucani și ne place să facem plimbări în parcul Valea Morilor. Când vreau să surprind zgomotul și agitația Chișinăului, aleg să mă plimb pe podul de la Râșcani. De Ciocana mă leagă dealurile mari și înverzite, de pe care poți admira întregul oraș. Dacă aș asocia locul în care m-am născut cu o imagine poetică, acesta ar fi, indubitabil, versul lui Gheorghe Vodă: „Orașul meu cu umeri albi de piatră” și neapărat m-aș legăna imaginar pe ritmurile muzicii lui Eugen Doga. Dar asociez Chișinăul și cu gustul de ciocolată fină cu prune. Căci, doar avem... „Chișinăul de seară”...
Sunt un pui de om curios. Încerc să-mi explic lucruri, să-mi găsesc principii și să cred în frumos. Tocmai de aceea, îmi pun multe întrebări... Câteodată, mă întreb cum arăta Chișinăul meu înainte ca el să devină al meu sau, mai bine zis, eu să devin a lui... Cum erau oamenii, locurile, străzile, parcurile, evenimentele? Cum era traiul?... Știu că pot găsi răspunsul în cărți, în scrieri, pentru că m-am convins de multe ori că scrisul păstrează emoția vie.  Și am găsit răspunsul! Și mi-am confirmat încă o dată că merită să citești!
Un roman care aduce în prim-plan Chișinăul de cândva este Grădina de sticlă, al Tatianei Țîbuleac. Autoarea relatează prin gura eroinei sale povestea impresionantă a unei fetițe de la orfelinat, înfiate și crescute, mai apoi, de mama vitregă – o rusoaică din Chișinăul anilor ’80. Un Chișinău diferit de cel pe care îl știu acum, un cu totul altfel de Chișinău. Un oraș cu cartiere la fel de mici și pitorești, cu oameni blânzi și mai puțin blânzi, cu străzi înguste, prăfuite, cu blocuri mai mult vechi... Un Chișinău supus regimului sovietic, în care contradicțiile dintre mediul rusesc și cel românesc conferă o emoție aparte cotidianului. Cu toate astea, personajul principal al romanului, Lastocika, cea care adună și spală sticle pentru mama sa vitregă, își construiește feminitatea și propria identitate anume aici. Și Lastocika rămâne impresionată de impunătoarele Porți ale Orașului, de cafenelele în stil sovietic, de băncile din parcuri...
Scrierea „violent-poetică” (conform agora.md) a Tatianei Țîbuleac este declarația de iubire pentru limba română... Citind romanul, am intuit că autoarea îi împrumută eroinei, deseori, propriile emoții. De aceea, bănuiesc că ea însăși a rămas profund impresionată de schimbările legate de trecerea de la „limba moldovenească” la „limba română”. Tatiana Țîbuleac vorbește despre aceasta într-un interviu pentru adevărul.ro: „Am făcut parte din generația care a prins trecerea de la moldovenească la română; aceleași cuvinte au devenit o altă limbă.”
Am menționat deja că sunt o adolescentă curioasă și emotivă. Țin mult la părinții mei și încercăm, toți împreună, să menținem și să consolidăm relația părinte-copil. Tocmai de aceea, am rămas impresionată de romanul de debut al autoarei, Vara în care mama a avut ochii verzi, pe care l-am citit după Grădina de sticlă. După părerea mea, dragostea este sentimentul și starea care însoțește ,,overflowul de imagini frumoase și hipnotice”, despre care afirmă Radu Vancu... Relația mama-Aleksy, mama-tatăl lui Aleksy; Aleksy-Moira; Aleksy-Mika... Ce desiș de sentimente! Dar peste tot, pe fiecare pagină, pe fiecare alineat, este aruncat câte un bob de dragoste, câte un bob de lumină, care te ridică din întunericul în care ai căzut odată cu drama fiului și cea a mamei. Acel bob de iubire care te face să crezi că nu este sfârșitul sau, cel puțin, te face să-ți dorești să nu fie acela sfârșitul... 
Inspirată și de felul în care scrie Tatiana Țîbuleac și uimită de descoperirea valoroasă în materie de literatură, mi-am propus să citesc mai mult despre amalgamul de emoții și gânduri din care au apărut aceste cărți, am vrut să aflu mai multe despre omul Tatiana Țîbuleac. Astfel, am dat peste un fragment de interviu care-mi potolește curiozitatea. La întrebarea care mă frământă și pe mine – „Oare de unde vine nevoia unor cititori de a-l căuta pe autor printre personajele cărții?’’ –, autoarea a furnizat un răspuns cât se poate de convingător și frumos: „Din curiozitatea care apare după ce ai citit o carte care a rămas cu tine, fie că ți-a plăcut sau nu. E firesc să vrei să știi cine și de ce a scris-o. Uneori, biografia autorului continuă într-o carte, dar alteori, nu. Pe mine nu m-a interesat niciodată cine este scriitorul, m-a interesat cartea. Sau mi-am dorit să-l cunosc abia după lectură. Când citesc, nu încep niciodată cu recomandarea de pe coperta a patra sau cu prefața – în Uniunea Sovietică, altcineva îți rumega fiecare alineat și înțelegeai că nu ai dreptul să simți ceva anume, pentru că acolo era scris deja cum trebuie să simți.”
Așadar, iată un crâmpei din lumea Tatianei Țîbuleac, scriitoarea pe care, între timp, am cunoscut-o și aievea. Ca și mine, ea s-a născut la Chișinău, în ziua când orașul împlinea 542 de ani și o zi! Adică, pe 15 octombrie 1978.
S-a născut într-o familie sovietică moldovenească, deși în familia sa se vorbea adesea despre stima și aprecierea pentru România, inclusiv despre dorința de Unire. A învățat „română” încă de mică, când întreaga republică era obligată să vorbească limba „moldovenească” și pe cea rusă. „Da, am învățat grafia latină datorită tatălui meu, care a ținut mult să o cunosc. Avea multe cărți cu grafie latină, aduse din Leningrad, unde se găseau mai ușor decât în Moldova. Dar în curte am vorbit mereu limba rusă. Dacă nu o vorbeai, nu prea te înțelegeai cu ceilalți copii”, povestește Tatiana Țîbuleac în același interviu pentru adevărul.ro. Scriitoarea a prins și școala, și educația sovietică, fiind pionier în primii ani școlari: „Eu și colegii am fost mândri să fim pionieri în primii ani, după care am renunțat la cravată: rebeli, chiar o lăsam prin tomberoane și demonstram că nu ne pasă. Veneam cu alte haine la școală și nu cu acea uniformă maro cu șorțuleț. Făceam ceva ce ar fi fost imposibil cu patru ani mai devreme.”
În adolescență, la vârsta de 14 ani, Tatiana Țîbuleac face prima excursie în România, organizată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, la care a mers cu mama: „Trebuia să ajungem la București, dar șoferul s-a răzgândit pe drum sau s-a gândit că va consuma prea multă motorină – ne-a dus la Iași, Huși, Brăila și „Sușeava”, cum a pronunțat el. Nu vedeam o mare diferență între satele noastre și locurile unde am mers, până am intrat într-un restaurant, unde ni s-a servit ciorbă de burtă. Nimeni din delegația noastră de 50 de persoane n-a vrut să o mănânce. Toți credeam că ne-au dat o mâncare proastă. Cum adică, ciorbă de burtă? Unde-i carnea? Ne ziceau că e foarte bună și noi le răspundeam să ne dea mâncare, nu resturi. Țin minte că mă străduiam să vorbesc cu „ce”, pentru că ni se spusese că acolo oamenii nu folosesc „șe” și „ci” ca în Moldova. Dar chelnerul vorbea ca noi, ca în Moldova!”
Adolescentă fiind, îi plăcea mult să citească literatură în limba rusă, abia mai târziu a descoperit și a apreciat literatura română: „Chiar dacă acasă citeam cărți în română, îmi venea mai ușor să găsesc lucruri faine în literatură rusă. „Mumu”, de Turgheniev, a fost prima carte la care am plâns. Îmi plac câinii și aș reveni la cartea asta. I-am mai apreciat pe Gogol și pe Cehov. Pentru Dostoievski cred că trebuie, totuși, să ai o vârstă că să-l înțelegi; când l-am citit la facultate, nu prea l-am înțeles și am revenit peste ani. Apoi, a apărut Nabokov: „Lolita” lui a fost demențială și a însemnat o mare libertate, am avut o bucurie pură de a citi și mi-a părut rău că s-a terminat cartea.’’
Printre autorii români preferați ai Tatianei se numără Nichita Stănescu, „care a fost un deschizător al limbii române. Pentru tata, Eminescu era important. M-a obligat să învăț „Luceafărul”, dar nu s-a lipit de mine. Poate era prea devreme. Bacovia, în schimb, mi-a plăcut enorm, iar asta putea deja să prevestească ceva din scrisul meu. E și azi unul dintre scriitorii mei preferați. În copilărie, poveștile lui Spiridon Vangheli îmi plăceau cel mai mult. Îl citeam și pe Grigore Vieru. Nu vreau să încep acum o dezbatere: dacă e un scriitor care rămâne peste ani... Cred că trebuie privit în context. Pentru mine, el a însemnat singura românitate. Fără el, probabil că limba noastră moldovenească de atunci ar fi fost și mai săracă.”
A absolvit Liceul „Iulia Hasdeu” din orașul ei natal, din orașul meu. Apoi, când a trebuit să aleagă facultatea pe care ar dori s-o frecventeze, a ales Facultatea de Jurnalism și Științe în Comunicare, de la Universitatea de Stat a Moldovei. Mulți bănuiesc că a ales jurnalismul datorită faptului că tatăl ei avea această meserie. Dar explicația este mult mai simplă... Tatianei nu îi plăceau disciplinele reale. Ea ține minte că a fost întotdeauna slabă la matematică, fizică și chimie. În plus, îi plăcea să scrie și să citească. Despre alegerea ei: „Probabil că n-ar trebui să vrei să te faci jurnalist doar pentru că ai note bune la limba română, dar filologia nu m-a atras niciodată. În anul meu, a fost concurență mare la Facultatea de Jurnalism, însă am trecut examenele cu bine. Am avut și bursă. Perioada în care am făcut jurnalism a fost frumoasă; am rămas curioasă și îmi place în continuare să caut răspunsuri la întrebări.”
A muncit o perioadă în presa scrisă, după care, aproape un deceniu, la ProTV Chișinău, „experiență care s-a lăsat cu o mulțime de cunoștințe și întâmplări”, care au fost ulterior folosite și în scrierile autoarei. „Am fost reporter social, adică om de povești, și am cunoscut realitatea din multe domenii. Cititorii mă întreabă astăzi dacă o poveste e inventată sau e adevărată, ceea ce mă pune de fiecare dată în încurcătură. Ce înseamnă să o inventezi? Dacă mi s-a întâmplat mie sau altcuiva? Sau dacă se întâmplă de obicei? Nu inventez, informația există în capul meu și, în momentul în care creez un personaj, probabil că se activează. Oamenii devin reali poate pentru că i-am întâlnit undeva.”
După opt ani de jurnalism la ProTV Chișinău, se stabilește la Paris, unde lucrează în comunicare. În 2016, publică un volum de proză scurtă, primul ei volum, Fabule moderne. De fapt, niște parabole subtile, niște tablete filozofice. După Fabule..., publică consecutiv, în 2017 și în 2018, la Editura Cartier, cele două romane ale sale.
Ambele romane sunt traduse în franceză, iar Vara în care mama a avut ochii verzi a mai fost tradus în spaniolă și polonă. Romanul a fost adaptat pentru teatru și jucat pe scenele din Paris; a obținut Premiul Observator cultural pentru proză și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Iar pentru romanul Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac a fost desemnată câștigătoarea Premiului EUPL 2019, de către juriul național format din Răzvan Rădulescu, Ioana Pârvulescu și Claudiu M. Florian, ei înșiși câștigători ai premiului EUPL în 2010, 2013 și 2016.
Mutarea la Paris i-a dezvăluit noi lucruri despre propria personalitate. Spune scriitoarea: „...am nevoie de puține lucruri pentru fericire. În Moldova, aveam ambiții mai mari decât am aici. Eram mai ocupată. Bucuria de a avea o familie a compensat totul și atunci a venit și succesul din cărți. Când te străduiești mai puțin, cred că obții mai multe.”
Primul roman a fost scris din imboldul de a găsi răspunsuri la întrebări (unele încă din copilărie) ce o măcinau și se amplificau pe când a devenit mamă: „Începusem să am temeri, dar la toate astea m-am gândit după ce a apărut cartea. Când am scris-o, am avut bucuria de a spune o poveste care a mers aproape singură... Eu cred în ritmul personal, e important să ai ceva de spus, iar scrisul poate dura și cinci ani, și cinci luni. Unele cărți au fost terminate repede și sunt excelente, altele au fost ținute zece ani și sunt proaste. Starea e mai importantă decât ritmul, locul sau muza pe care o aștepți. Și care nu vine. Ești singur când scrii.”
Am găsit un lucru interesant, în același interviu, și anume răspunsul la întrebarea: „Dacă n-ai mai publica nici măcar o carte, ai rămâne mulțumită de cele apărute până acum?” Scriitoarea mărturisește: „Da. Nu mi-am propus să public un anumit număr de cărți.”
În încheiere, aș vrea să mulțumesc celor care au organizat concursul „Scriitori din localitatea mea”. E un bun mijloc de a ne petrece prima lună de vară și vacanță, care parcă se simte diferit de celelalte... O fi pandemia, o fi schimbările legate de liceu, o fi adolescența... Nu știu. Am deschis o listă întreagă de nume de autori născuți în Chișinău și am început să cântăresc despre cine aș putea scrie. Am ales-o pe Tatiana Țîbuleac. Afirm că nu aș fi putut face o alegere mai bună, o alegere de care să fiu mai mult decât încântată. Aș vrea să-i mulțumesc și profesoarei mele de limba și literatura română, doamna Viorica Oleinic. Mi-a fost alături și m-a susținut în ideea participării în acest concurs. Și nu doar! M-a îndemnat să deschid ușile sau măcar ferestrele spre lumea mai multor autori, inclusiv spre lumea Tatianei Țîbuleac, scriitoarea care s-a născut, s-a format și a scris despre Chișinău, orașul ei, orașul meu, cu umeri albi de piatră și grădini de sticlă.

______________
Mădălina Bușan - 16 ani, clasa a X-a, Liceul de Creativitate și Inventică „Prometeu-Prim”, Chișinău. (Locul 1, categoria Liceu)