articol: 

Figura bătrânului care se aşază vizavi de mine în metroul parizian de pe linia 6, direcţia Montparnasse–Nation, mi se părea cunoscută. Îmi amintea de pensionarul de la Cahul ce descria cu multă pasiune, acum o lună, viaţa înfloritoare de care avusese parte pe vremea lui Brejnev. Fantoma tinereţii lui purta, ca un stigmat pe piept, secera şi ciocanul. El nu se îmbrăcase niciodată stileaga şi arunca cu disperare, de pe-o bancă de dinaintea sanatoriului Nufărul Alb – intoxicându-ne până la sufocare – odicolonul ieftin cu iz de petrol, „made in URSS”.
Cum să te lupţi cu nostalgia moldovenească care a devenit, între timp, o maladie mult mai periculoasă decât o diagnosticase Mircea Eliade? Şi asta mai ales de când este exploatată atât de josnic şi deformată până la refuz de o forţă politică fără scrupule. Să o biciuieşti necruţător, punând-o să înghită, în scopuri curative, gândaci şi viermi încă vii? Poate, doar că celui căruia îi prescriem medicamentul – dezgustător, dar benefic – trebuie să conştientizeze că este bolnav şi dispus să se trateze. Altfel, ca în cazul alcoolicilor, degeaba risipă de timp şi energie...
Confuzia asemănării se destrămă în clipa când bătrânul se scuză politicos şi mi se adresă în franceză:
- Doar 40 de centimetri distanţa dintre scaunele puse faţă-n faţă este un spaţiu prea mic ca să nu deranjez intimitatea persoanei de vizavi – nu-i aşa, doamnă? – lansă el replica ce avea drept scop de a se transforma într-o discuţie tipică între voiajori.
Aşa era, fără doar şi poate! Doar că în epocă – începutul anilor 1900 (îmi trecu fulgerător prin minte) – când Fulgence Bienvenüe, inginerul care a proiectat reţeaua metroului şi Hector Guimard, arhitectul responsabil pentru intrările Art Nouveau (am verificat informaţia şi pe Internet), ce pot fi admirate şi astăzi în Paris, lansând calculele pentru proiectul noului mijloc de transport, a făcut socotelile ţinând cont, probabil, şi de fizicul francezilor. Aceştia erau pe atunci cu câţiva centimetri mai scunzi decât conaţionalii lor de azi. Şi-apoi pe acele vremuri oamenii (să nu uităm acest amănunt important!) nu se alimentau încă la MacDonald şi nici nu foloseau produse modificate genetic, care-i transformă în nişte mutanţi dizgrațioși.
Totuşi, nu era cazul să fac asemenea divagații în faţa unei persoane ce aştepta de la mine o susţinere promptă a opiniei sale. Bineînţeles că m-aş fi putut lesne lansa în registru critic, aşa cum îmi propunea, cu generozitate, interlocutorul meu. Cei care mă cunosc pot confirma fără rezerve că posed cu prisosinţă această calitate. Dar mi-am reprimat impulsul, gândindu-mă că accentul m-ar fi trădat şi alocuţiunea mea nu ar mai fi avut efectul scontat. Mă întrebaţi de ce? Bineînţeles că a critica Franţa este specialitatea preferată a francezilor. Dar gestul e considerat cu totul deplasat când vine de la o persoană de altă origine. Să fie o trăsătură proprie doar poporului de pe malurile Senei? Nu cred. Dar nu asta contează acum. Ca să nu-mi dezamăgesc condrumeţul trebuia să intervin în forţă. Cum? – aceasta era întrebarea! Şi atunci mi-a venit ideea salvatoare: am trecut cu dezinvoltură şi cu o dexteritate ce nu mi-o bănuisem, „direct”, într-un metrou londonez, unde am început a tuna şi fulgera prin vagoanele lui cum puteam mai bine. El (Metroul) este, vai! – mi s-a părut mie (şi am ţinut să o ştie şi cel cu care m-a pus destinul pentru câteva minute faţă-n faţă) – şi mai neîncăpător decât cel parizian!
Ochii bătrânului au prins la culoare şi faţa şi-a săltat iute pliurile făcându-le mai puţin adânci. Am tăcut, aşteptând. Ochisem direct în „zece” şi puteam să-mi permit un răgaz pentru a savura biruinţa şi a lăsa destul loc pentru a primi aplauzele ce le meritam. Cu ce drept? Dragul meu cititor nu ştie că există o dispută mocnindă şi mai veche decât veacul între spiritele înalte ale celor două popoare din vestul Europei? Acum se ivise încă un moment propice spiritului revoluţionar francez pentru a pune la respect conservatorismul britanic. Nu aveam dreptul să-l ratez. Căci ce este, domnule, şi acest moft de a popula străzile din Londra cu taxiuri negre de pe vremea lui Papură-Vodă? O fi fiind ele, nu-i vorbă, de producţie autohtonă, englezească, sigure şi de calitate ireproşabilă, dar chiar aşa? Să te opui cu atâta vehemenţă spiritului mondializării care a inundat Planeta şi ne-a pus la fiecare, generos, într-o mână o sticlă de Coca-Cola şi în alta un telefon portabil? Că ne-am dori şi ceva mai consistent, asta-i altă treabă, dar nici să te încăpăţânezi ca să-ţi marchezi identitatea pe această cale... Miroase a aroganţă, domnule, ce mai!
 
Ca să nu mai vorbim despre monarhie! Asta chiar că e din cale-afară! Auzi tu, să umbli în secolul 21 cu asemenea arhaisme? Noroc de aventurile amoroase ale prinţesei Diana – pe de o parte (Dumnezeu să o odihnească în pace) şi ale lui Charles – pe de altă parte –, care au mai revigorat-o puţin că, altfel, căscai de plictiseală tot privind defilarea convoiului regal în zilele de naştere ale Reginei. Evident, ea trebuia detronată. Ce-i drept, ca să ducem la bun sfârşit această misiune nobilă, am fi avut nevoie să călătoresc împreună cu simpaticul meu moşulică de la un capăt la altul pe cea mai lungă linie de metro, atât de bine înfiptă era Majestatea Sa! Aşa că am lăsat-o în pacea Domnului. Deşi, dacă ar fi să fim sinceri, zgomotul produs de elicopterul nepoţilor săi se auzea în toată Europa şi, cum eram noi porniţi pe critică, hârjoana prinţilor moştenitori nu prea putea fi trecută drept bon ton.
Dar fie, tinereţii îi poţi ierta multe. Nu însă şi Metroului londonez! Am revenit la subiect cu noi argumente. Acum urma să-i reproşez o logică anapoda în edificarea turistului străin asupra felului în care te poţi descurca mai bine la Londra. Nu-i puteam trece cu vederea, în ruptul capului, că m-a ţinut acum câţiva ani, în burta-i obscură, mai bine de-o oră până m-am dumerit cum să ajung la National Gallery din Trafalgar Square – unul dintre cele mai mari muzee de artă din lume ce găzduiește peste 2 000 de picturi aparținând celor mai mari artiști ai tuturor timpurilor.
Şi ca să-i ofer franţuzului meu satisfacţia deplină, am fluturat şi-am aruncat (imaginar, desigur) dintr-un vagon în altul pernuţele drăgălaşe de pluş roşu, lăsate cochet pe scaunele metroului londonez, probabil încă de la inaugurarea lui din 1863, pernuţe ce emanau discret un parfum oriental. India marca şi ea, săraca, cum putea, realitatea englezească. Acest detaliu, între noi fie vorba, l-am găsit, la momentul descoperirii metropolei, destul de agreabil. Dar acum, înghesuită de împrejurări, nu era cazul să fac asemenea dezvăluire.
Pentru a lărgi cumva discuţia, a trebuit să recunosc – urmărind atent expresia de pe faţa lui moşulică, interlocutorul meu – că, într-adevăr, Metroul newyorkez este mai încăpător.
- Da, dar are o mulţime de şoareci şi şobolani ce-ar putea provoca oricând o epidemie, replică el momentan.
Era clar – America îi stătea în gât. Deci, trebuia să fac un viraj abil ca să nu-mi dezamăgesc condrumeţul.
- Da, bineînţeles,  am murmurat,  iar New Yorkul este un oraş... Şi aici m-am blocat. Memoria mea legăna în poală, prin dealuri de timp şi fuioare de spaţii – imaginea oraşului de pe celălalt mal al Atlanticului care nu putea să nu impresioneze.
Relaţia noastră fusese una scurtă (cam de vreo două săptămâni), dar destul de pasională! Am ajuns acolo graţie Mihaelei Albu ce preda atunci limba şi literatura română la Columbia University şi care mă invită să fac pentru diaspora românească o conferinţă despre Basarabia, oferindu-se, amabilă, şi să mă găzduiască. De Mihaela mă lega (leagă) nu doar firele invizibile ale zodiei gemenilor ce şi-a lăsat amprente asemănătoare pe destinele noastre, dar şi preocupările comune pentru soarta scriitorilor români din exil. Deci, America, prin vârful ei cel mai înalt, căpătase numaidecât şi o coloratură românească. La asta a contribuit în mod substanţial şi Aurora Cornu, care, spre marea mea satisfacţie, se găsea în acea perioadă în casa ei din Manhattan, la balconul căreia cultivă nişte trandafiri splendizi, obligând-o să vină de la Paris, de două ori pe an, pentru o perioadă de trei luni ca să se bucure de frumuseţea lor. Florile meritau cu prisosinţă efortul bunei mele prietene. După ce le-am admirat şi eu, am coborât împreună de la etajul 12 bis (aţi observat cât de abil a fost evitată de americani cifra nefastă 13?) ca să mâncăm homari la un restaurant de cartier. La finalul cinei, Aurora a constatat:
- Oho, am mâncat azi tocmai un WC!
Şi aici mă simt obligată să deschid parantezele, ca să fie clar la ce se referea Aurora. Eram încă în perioada când ea construia Mănăstirea de maici din satul ei natal – Cornu. Cele douăsprezece chilii presupuneau şi un grup sanitar separat. Şi cum totul are un preţ, Aurora opera cu moneda cea mai adecvată momentului.
Replica plină de culoare a Aurorei a reuşit chiar şi peste ani să-mi smulgă un zâmbet larg, pe care moşulică a crezut că i-l dăruiesc. Fie, mi-am zis, ne budem melocitsea...
- Este un oraş al... Umbrelor, am trântit-o, bucuroasă să-mi văd tovarăşul de drum luminat la faţă. Dacă am fi avut destul timp, aş fi avansat demonstrarea teoremei pe două planuri:
Primo: Clădirile Zgârie-Nori împiedică soarele să ajungă la faţa oamenilor (de fapt, s-ar putea spune şi viceversa – împiedică oamenii să vadă faţa soarelui). Acolo omul nu poate stabili o relaţie firească cu anturajul, pentru că în unghiul de cuprindere al  ochiului nu intră decât un fragment limitat din peisajul înconjurător. Iar pentru a scăpa parţial de senzaţia de labirint, cel care-şi plimbă paşii pe străzile New York-ului ar trebui să meargă mereu cu capul în sus. Dar cine poate garanta că asta nu ar transforma, cu timpul, omul înapoi în maimuţă, ori chiar şi mai rău – l-ar preschimba într-o dihanie şi mai periculoasă?
Secundo: - Oraşului Umbrelor i s-ar putea contrapune Oraşul Luminilor... Bine, aici, ca să fiu sinceră, pentru moment nu-mi veneau argumentele care să-mi susţină apetitul polemic, spiritul de contradicţie, dar nici nu era cazul. Piatra fusese aruncată, aşa că las să vină o sută de cuminţi să o scoată.
Şi acum (simpatia bătrânului fiind cucerită!) puteam să-i destăinuiesc, cu jumătate de voce, că şi Metroul din Bucureşti este mai încăpător decât cel parizian. Nu eram eu prima care o afirmam. Am citit informaţia (cu certă mândrie!) demult, tare demult, într-un manual de învăţare a limbii franceze, editat în România anilor 1960. Ce-i drept, autorul ieşea (ori mai bine zis, nu intrase încă) din ţarcul strâmt al sentimentului naţionalist (epoca ceauşistă, la ora scrierii manualului, încă nu-şi validase valorile) şi vorbea în numele superiorităţii sistemului socialist asupra capitalismului în putrefacţie. Scop nobil, ce mai!...
- Sunteţi româncă ? – nu a întârziat să mă întrebe amabilul meu condrumeţ.
- A fi ori a nu fi (româncă)? – aceasta-i întrebarea...
Ah, de câte ori a trebuit să demonstrez teoria amară a identităţii mele incerte de român basarabean! Şi asta nu doar în Franţa ori la Bruxelles, ci şi la Chişinău şi chiar la Bucureşti. Aşa că, am tras adânc aer în piept şi am luat-o iar de la capăt. Exact ca în Meşterul Manole. Şi cum nu e de găsit Ana dispusă pentru jertfă – parafrazând-o pe Blandiana – mă zidesc pe mine însămi.
- Dar poate totuşi Republica Moldova – (a reuşit bătrânul, până la urmă, să pronunţe corect numele ţării mele de origine) – ar putea avea o şansă de supravieţuire ca stat independent?
- Slabă nădejde, am obiectat. Am o teorie (pe care am mai mărturisit-o şi altora) conform căreia popoarele sunt concepute pe lume ca şi organismele vii din natură. Alături de elefant poate vieţui şi o furnică. Dar nu vei reuşi niciodată – oricâte ambiţii ai avea – să faci dintr-o mână amputată de la trupul Ţării un organism vital cu facultăţi depline, capabil să existe şi să prospere alături de alte neamuri.
Dar, iată, ne luasem cu ziua târgului şi era să-mi scape staţia la care urma să cobor. I-am urat condrumeţului meu o seară frumoasă, la care el mi-a replicat:
- Ştiţi, nu e chiar atât de rău că scaunele din metrou au fost concepute atât de aproape unul de altul...
Avea dreptate. I-am zâmbit complice, grăbindu-mă spre ieşire.
Tu, dragul meu cititor, ce faci? Rămâi cu el ori vii cu mine?