E trecut de jumătatea toamnei. Acum Țara Prutului este cea mai frumoasă. Frunzele galbene și soarele creează senzația unei țări de aur. Pe malul râului, se aude doar foșnetul frunzelor în bătaia vântului. E un vânt ușor ce îmi aduce aminte de cum suflau bunicii să răcească ceaiul din căni. Fiecare suflare domoală desfrunzește pic cu pic fiecare copac. Pe ulițele pustii, frunzele se ridică și cad înapoi. E ceea ce spuneam în copilărie că e dansul frunzelor ce vestește apropierea iernii. Odinioară, la jumătatea lui octombrie, era larmă mare în sate. Țăranii mei îndesau hambarele, umpleau beciurile, făceau vinul, iar în fața ogrăzilor erau grămezi mari de lemne. Glasurile de copii răsunau de pe o parte pe alta a Prutului.
I-auzi ! Șșt! Astea-s glasuri de pe malul celălalt. Țara Prutului era despărțită de apa devenită graniță. Ca și astăzi. Imperiile dispar, dar granițele rămân. Nu departe de locul în care stau acum și privesc, dar pe malul opus al copilăriei, murise înecată în Prut prima soție a bunicului. Se avântase cu căruța să o spele de colb, dar caii nimeriră într-o groapă adâncă, un vârtej trăgând căruța la fund. Toată viața mi-am dorit să trec Prutul. Mă gândesc uneori că o fi ceva cu Prutul ăsta. Cu apa lui. Că odată ce ai băut din ea ori te-ai spălat înseamnă că te-a prins cumva, te-a fermecat. Și oricum, Țara Prutului e o lume tăinuită și plină de vrăji și superstiții. Unii considerau că țăranii de odinioară erau proști. Că toate credințele, descântecele și superstițiile erau niște prostii de-ale lor. Dar nu erau. Țin minte cum bătrânele făceau fel de fel de descântece în care foloseau apa Prutului. Ca o agheasmă. Uitasem cumva de ritualurile lor, până când, departe, pe Amur, am găsit cumva anumite asemănări între practicile lor și cele ale șamanilor. Uite că îmi amintesc iarăși de bunicul care credea în Lenin, dar și în Mântuitor. Nu am apucat să îl descos și pe tema asta. Dar avea și el destule superstiții. De altfel, nu cred că în Țara Prutului exista ori mai există vreun țăran care să nu aibă credințe, superstiții puternice. Atunci nu ar fi țăran de pe Prut, ci orice altceva.
Pe malul Prutului, parcă îmi văd viața curgând odată cu apa. Îmi revin amintiri de mult uitate. Da, apa aceasta are farmecele ei. Acum trei ani, aici nu departe, scriam:
Cafeaua are gustul apei de Prut.
Pe pachet scrie că e BIO.
Zațul e mâlos ca fundul râului.
Ceșcuța rămâne murdară ca o găleată cu care scoți apa dintr-o fântâna părăsită.
O fi BIO. Poate că așa trebuie să fie.
E greu pentru un țăran să bea cafea.
Limba și cerul gurii îi sunt obișnuite cu gustul dulce-acrișor al vinului roșu.
Cafeaua este amară ca istoria satelor de pe Prut. Ca și destinul oamenilor.
S-ar cere un sărut dulce după cafea.
Dar și fetele din sat beau cafea.
Și totul rămâne amar. Ca apa de Prut și cafeaua BIO.
 
Mă ridic și mă întorc cu fața spre sat. Probabil că, undeva, ochi ascunși îmi pândesc fiecare mișcare. Polițiștii de frontieră stau aciuiați păzind doar ei știu ce. Gardul de sârmă de mulți ani nu mai e. Îmi vine să râd amintindu-mi motivele invocate pentru a da gardul jos. Se spunea că nu trebuie să mai existe gard între frați. Unii au aplaudat. Măi, ce patrioți! Gardul a fost strâns de armată, dat la topit, iar paralele au ajuns unde or fi trebuit. Mici bucăți de sârmă au fost frumos puse pe lemn lăcuit. Cadouri numai bune pentru personalități de pe ambele maluri.
Undeva, dincolo de copaci, e satul Horești. Mai la stânga mea, e Valea Rusului. Unii au început să facă focul. Simt mirosul dus de vânt. Dar cam pe la sfârșitul lui octombrie poți afla câte case mai sunt locuite în fiecare sat de pe Prut. Stai și privești fumul care iese și numeri casele locuite.
Spunea bunicul Vasile că fiecare casă are suflet. Și îl întrebam de ce aproape toate sunt albastre ori verzi.
– Privește cu atenție cerul, râul, pădurea și ai să înțelegi. Mai târziu, am priceput și de ce unii desenau căprioare pe case, cerbi, porumbei, cocoși, flori. Casele aveau suflet. Da. Și dacă e suflet înseamnă că sunt și superstiții, credințe de tot felul. Când mă gândesc la sate, văd cumva cu ochii minții ulițele cunoscute, casele, oamenii. Tot mai multe case sunt pustii. Supraviețuitorii satelor. Căci asta suntem. Fac uneori recensământul celor care au murit, au plecat, au rămas. În timpul războiului, se făceau liste cu cei care trebuiau evacuați primii când se apropia frontul. Acum, eu fac liste cu cei care încă mai sunt în sate. Fotografiez casele și supraviețuitorii istoriei. Caut să aflu poveștile lor. Sunt câteva case pustii care mi-au rămas în suflet. Una este în Sculeni. O numesc întotdeauna cea mai frumoasă casă din Sculeni. Răsfoiesc caietul să găsesc ce am scris despre ea.
 
Zicea bătrânul țăran: „Când o să mor, parcă văd că o vindeți.” Nu s-a înșelat.
Ani de zile am fotografiat casa: în toate anotimpurile, la răsărit, apus, prânz, pe soare, ploaie, ninsoare.
M-am întrebat permanent cum a gândit țăranul acele modele tradiționale de pe fațada casei.
Mulți îi desconsideră pe țărani, spunând cu un aer de superioritate că ce ar putea ști ei? Dar țăranii sunt adevărați artiști. Au un simț estetic dezvoltat.
Așa erau și soții Ion și Elena Pavliuc din Sculeni. El – născut în 1934, iar ea patru ani mai târziu.
Casa au ridicat-o între anii 1972-1974. Se făcuse și clacă – numai la turnatul lutului între scânduri. Când a fost vorba de decorat, doar cei doi soți au lucrat la fațadă. Elena Pavliuc broda mult. Ea a avut ideea realizării de modele pe stâlpii casei. Un model, ca o broderie, e făcut din faianță pe toate fețele casei. Ion Pavliuc a tăiat bucățile de faianță și a pus bucăți de oglindă.
Erau mândri de casa lor. Da, cea mai arătoasă, cea mai frumoasă și, mai ales, scăldată de soare la apus!
Zicea bătrânul: „Când o să mor, parcă văd că o vindeți.” Nu s-a înșelat.
S-a vândut. Au gândit unii că poate vreo benzinărie cumpără terenul. Nu au avut noroc. Și iar au scos casa la vânzare.
Bijuteria de casă e acum aproape ruină. Păcat de ea. Și păcat de munca celor care au ridicat-o. Căci nu mai sunt meșterii de odinioară. Nu mai sunt nici tâmplari, nici fierari și nici țăranii aceia care știau să calce lutul și să facă o casă.
Am primit la un moment dat o poză cu bătrâna Pavliuc în fața casei. Și am suprapus-o făcând o fotografie.
Poate unii se întreabă ce o mai fi în casă.
Ce să fie? Cel care are casa în grijă, până se va găsi un al doilea cumpărător, îmi arată cu bocancii plini de noroi o fotografie pe podea...
– Uite, baba asta din poză... A ei a fost casa. Am șters poza de glod și am lăsat-o pe pervaz.
Sper ca și pe cealaltă lume țăranii să construiască.
În Rai, trebuie să fie cu siguranță și asemenea case. Că și de asta e Rai.
Închid caietul și parcă văd casa chiar în fața mea. Gândul îmi zboară de-a lungul Prutului la Medeleni. Am descoperit întâmplător acolo, cercetarea satului având alt scop, o casă interesantă. Mi-am spus că trebuie să revin și să îi aflu povestea. Căci fațada casei este cu totul deosebită. Din lemn. Să văd ce am notat.
Casa a aparținut unui țăran de rând, Fiodor Vasile Scornici. Maria, fiica lui, nu mai locuiește în Medeleni. Trăiește însă la vreo 20 de verste. Și am reușit să dau de ea. Maria, acum bătrână, își amintește totuși povestea casei:
„Tata lucra la kolhoz. Avea doar trei ruble când a început casa, în ”58. Într-o seară, după o zi de lucru, a luat doi cai și o căruță. A făcut o călcătură mare de lut în fața ogrăzii. A doua zi a fost clacă. A venit multă lume din sat. Se călca lutul, se punea o scândură la casă și apoi lut. Și iar o scândură, și iar lut. Se numea VID. Căram apa cu coropcica. Abia în 1960 am reușit să terminăm casa și să ne mutăm în ea.
Fațada casei a fost făcută de un lemnar vestit din Sculeni, Vasile Fiodor Doroșenco îi zicea. Era verișorul tatălui meu. Făcuse o casă frumoasă în Sculeni și tatălui meu i-a plăcut. Fațada are ceva din vechile sinagogi. Se știe că în vechiul Sculeni erau mulți evrei.
Am vândut casa în 2003. Tânjesc după ea. Se spune că nu se vinde casa părintească. Îmi pare rău să aud că a ajuns o ruină și că urmează să fie demolată.”
În scurt timp, casa va deveni o amintire. Va rămâne doar o fotografie alb-negru, în care se vede fațada de lemn a casei și două fetițe. O amintire din 1963.
 
Da! Caut în caietul meu verde cu chipul lui Maiakovski casa din Mănoilești, Ungheni. Aceea este poate cea mai frumoasă casă din Moldova. Pustie. Cu mulți ani în urmă, văzusem undeva o fotografie cu ușile. Și am căutat să aflu unde era acea casă. Și era ea în Mănoilești. Am găsit și însemnările.
Ce o mai fi cu cea mai frumoasă casă din sat?
Întrebarea aceasta mă frământa de ceva vreme. Am tras azi o fugă la Mănoilești, Ungheni. Casa construită de Vera și Ilie Florea, acum mai bine de jumătate de secol, ar trebui să devină Muzeul Satului. Nu este obligatoriu ca muzeul să fie neapărat în mijlocul satului. Nu. O asemenea casă trebuie protejată, reparată și pusă în valoare. Ea este o zestre ce nu aparține doar familiei Florea, ci întregului sat.
Interiorul casei este un muzeu ce aproape că nu necesită mari modificări. Soba albastră, pictată de Vera Florea, odăile împodobite, covoare țesute de ea, icoane și fotografii vechi. Muzeu autentic. Țăranii sunt adevărați artiști. Nu știu câți oameni educați pot construi și împodobi o casă precum au făcut-o Vera și Ilie Florea. Doi țărani fără multă carte, dar adevărați artiști.
Casa are cea mai arătoasă sobă văzută vreodată de mine. E atât de frumoasă, încât nu știi ce să faci: să te încălzești la ea ori să stai să o tot admiri.
Bătrânii, acum decedați, desenau toată ziua modele pentru sobă. Cum va arăta, cât de mare va fi. A ieșit nu doar o sobă, ci o adevărată operă de artă.
Caietul acesta al meu e un inventar al lumii care apune. Al caselor închise, al supraviețuitorilor satelor. Uneori, mă îngrozește să recitesc din el. Dar îl am permanent cu mine și mă gândesc de două ori înainte să scriu ceva în el. Ca și cum, odată cu ultima lui filă, s-ar isprăvi și viața mea. Nu știu ce aș păți dacă aș pierde caietul. Nu pot să nu am superstiții și credințe de tot felul. Doar sunt și eu un supraviețuitor al istoriei satelor, locuitor al Țării Prutului. Dau peste ceva scris în urmă cu trei ani. Da. Acuși se întunecă și va trebui să traversez Prutul. Pe malul copilăriei mele. Citesc din caiet și văd că e mai actual ca niciodată.
Prut vs. Iordan
Prutul este ecuatorul meu.
Împarte Sculenii în două.
Zi de zi, sunt ba într-o emisferă, ba în alta.
Când pe malul drept, când pe malul stâng.
Stau acum pe mijlocul podului, iar mâinile întinse ating imaginar în stânga și în dreapta vârfurile copacilor și coamele caselor.
Mă simt un Prometeu. Îmi țin lumea mea în spate. O desagă pe umărul drept, Sculeniul românesc, o desagă pe umărul stâng, Sculeniul moldovenesc.
Pe sub picioarele mele, Prutul curge bolborosind ca babele Sculenilor duminica după slujba de la biserică.
Aș fi dorit ca Mântuitorul să fie botezat în apa Prutului.
Prutul care desparte Sculeniul „drept” de Sculeniul „stâng” ar fi fost un râu sfânt. Ar fi curățat păcatele noastre și le-ar fi dizolvat departe în mare. Adulmec vântul și îmi spun: „În curând, va fi iarnă.”
Noaptea neagră și rece de toamnă târzie mă surprinde iarăși pe ecuatorul meu. Undeva în dreapta este Sculeniul românesc, undeva în stânga este Sculeniul moldovenesc.
E noaptea târziu. E timpul să trec dintr-o emisferă în alta...