În editorialul său, „Despre responsabilitate”, Marcel Gherman abordează – stil ofensiv, comparații îndrăznețe – un subiect delicat, și anume dacă interesul public trebuie să prevaleze asupra interesului privat: „Aplicat în domeniul culturii, acest principiu presupune că un literat sau un artist nu trebuie să se preocupe exclusiv de realizarea propriei cariere și de promovarea propriei persoane, ci ar trebui să mai facă și ceva pentru colegii săi de breaslă, și pentru cultură în ansamblu...” O temă ofertantă pentru discuții și polemici, în care s-ar putea să auzi replica: „Dar Proust, care n-a fost un exemplu de angajament public, a lăsat o operă nemuritoare, cu care Franța se mândrește.”
Despre opera scriitorului, singura care rămâne – dacă rămâne!? – scrie și Mircea V. Ciobanu în eseul „Între oportunism şi disidenţă sau Literaturile române din RSSM”: „În acest sens, literatura evazionistă (promovând autonomia esteticului) şi cea subversivă (esopică) sunt mai apropiate, în intenţia lor, de problemele literaturii propriu-zise. Mă gândesc dacă nu cumva, eliminând politicul din discuţie şi vorbind despre literatura ca artă a cuvântului, am putea să considerăm artă doar cele din zona evaziunilor (adică eludării impactului politic) şi a subminării presiunii politice prin subversiuni, care sunt parte a jocului literar. Cu mai multe şanse de a fi considerate literatură, rezolvând probleme literare, nu probleme politice/sociale cu ajutorul mijloacelor literare. Dar nici aici nu există garanţii. Oportunistă sau disidentă, evazivă sau subversivă, literatura rezistă în timp atunci când este... literatură. Artă.”
O mică bujuterie de Leo Butnaru intitulată „Destin și poezie”: „Destinul meu – un diptic?... Posibil… Prima parte împlinită într-un imperiu muribund infectat de comunism. (Eram la vârsta când nu adunasem încă nici pe jumătate ocaziile ratate.) Această parte, a doua, prezentă – în timpuri și spații euroromânești greu de definit… Am impresia că doar poezia îi oferă organicitate destinului care nu conștientizează cu mare plăcere că ar fi un diptic atipic în această lume în care omul se roagă să nu cadă pe mâinile omului.”
Dialogul lui Marcel Gherman cu Vladimir Beșleagă – „Am avut întotdeauna conștiința acută a timpului” (I) – ar merita citat cu lungi fragmente, pentru a prinde coerența și spontaneitatea conversației. De neratat!
Moni Stănilă își continuă seria de interviuri – excelente! – cu tineri scriitori din România, interviuri în care întrebarea e înlocuită de un cuvânt. Iată ce răspuns oferă Domnica Drumea la cuvântul „pandemie” – „ Încă nu-mi vine să cred că trăim cu adevărat perioada asta de incertitudine globalizată, că peste tot e haos, că nu ai unde să fugi, nu ai un loc în care să spui: dacă mă duc acolo, voi scăpa. Mă tot aștept să se termine de la o zi la alta, nu mă pot obișnui că tot ceea ce era firesc înainte acum se izbește de toate obstacolele astea, e ca și cum toate gesturile ar fi făcute cu proteze.”
Nuanțat și expresiv, ca de obicei, Eugen Lungu, în „Mihail Kogălniceanu în secolul marilor Clasici”; remarcabil Vasile Gribincea în eseul său „Istoria literară ca arhitectură mentală. (De)limitări și priorități la începutul construcției”; copleșitor Em. Galaicu-Păun într-un nou fragment din romanul la care scrie – „ Terre-á-Mer”.
Alți autori: Virgil Botnaru (poeme); Adrian Beldiman – „Ultima furtună din viața titanului din Bonn (despre Beethoven); Valerian Grosu – „Amintiri despre pictorul Andrei Sârbu”; Ivan Pilchin – „De la paradoxografie la biofilie: un tablou al reprezentărilor naturaliste din Antichitate până în prezent”; Oxana Gherman – „Radmila Popovici: „Mă numesc apă”; Rodica Gotca – „Intertext la Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”.
 
Nina SCUTARU