Acest număr de revistă se deschide cu un text al Valentinei Tăzlăuanu despre Umberto Eco, fascinantul prozator, semiolog și… cetățean al universului care a fost, până de curând, contemporan cu noi. Autoarea observă filonul ludic, ironic care străbate romanele lui Eco, dar și opera sa eseistică: „Fibra scrisului său, în același timp cartezian și jucăuș, vibrează intens și se desfoliază spontan, nutrită de atitudinea ironică ce-i străbate, expresiv și explicit, întreaga creație. Fiindcă Eco a fost și rămâne un mare ironist, înscriindu-se pe această dimensiune în linia unor scriitori europeni de factură asemănătoare ai secolului trecut, pe care i-a apreciat și promovat și cu care s-a dovedit afin”.
Eugen Lungu, cronicarul și arhivarul nuanțat și precis, ne propune o relectură a romanului „Părinți și copii” de Turgheniev, „cel mai occidental dintre scriitorii ruși”. Perceput de criticii și de ideologii vremii (Dobroliubov, Cernîșevski) ca un „ins străin”, refractar la spiritul revoluționar, în vogă, al cercurilor influente de la principalele reviste de cultură, Turgheniev a anticipat, ca romancier și gânditor, nocivitatea acestora. Scrie E. Lungu: „Din inerție, punctele de vedere sovietice despre Turgheniev mai persistă. Se impune deci o schimbare de optică în ceea ce privește scriitorul și opera sa, fiindcă, în realitate, acesta a fost un vizionar. Prozatorul a prezis încă din inima secolului al XIX-lea inconsistența și chiar nocivitatea toxică a teoriilor revoluționare și a rătăcirilor utopice ale revoluționarilor înșiși. Fiindcă până la urmă totul s-a întâmplat așa cum a prezis el: istoria și-a atins într-adevăr scopurile cu mâinile lor, dar ce scopuri! Ei habar nu au avut ce și-au dorit!... Fiindcă imperiul construit și cu râvna lor maniacală (să ne amintim de delirul dement, anihilator al lui Bazarov: „negăm Totul!”– nota noastră) a fost unul profund antiuman, criminal chiar”. 
Tot o relectură propune și Mircea V. Ciobanu, care se ocupă în paginile eseului său de Ulise, romanul lui James Joyce. Cartea lui Mircea Mihăieș de la Polirom, Ulysses, 732. Romanul romanului, l-a însoțit în această nouă relectură, dar criticul basarabean recunoaște în final că „pentru a fi cuprins de farmecul scriiturii, trebuie să te lași prins în jocul propus de scriitor”, adică de Joyce. 
Alte texte interesante ale acestui număr: cronica Luciei Țurcanu la cartea de versuri Dodii de Florin Dumitrescu; eseul Ninei Corcinschi despre Pupa russa, romanul lui Gheorghe Crăciun; paginile savuroase de jurnal ale lui Leo Butnaru – „De la Voroneț spre Voronej” (cu Osip Mandelștam și Nichita Stănescu); poemele lui Alexandru Corduneanu; interviul Irinei Nechit cu ziaristul ieșean Ștefan Susai; „Bref”-ul lui Marcel Gherman, ca întotdeauna erudit, elegant și… economicos.
Nina SCUTARU