Așa cum obișnuiește, Valentina Tăzlăuanu, redactorul-șef al revistei, conturează în editorial tema de referință a numărului. De această dată este vorba despre Critică și spirit critic. „Calitatea de discurs „de a doua mână” a criticii este sursa destulelor frustrări ale celor ce o profesează. Un motiv în plus, pentru mulți dintre ei, de a-și depăși restricțiile și de a se lansa temerar în alte genuri. Adesea criticii scriu eseu, dar și poezie, roman, piese de teatru, reflecții filozofice, analize social-politice. Preferate sunt genurile hibride, în care orgoliul amprentei personale a autorului este mai ușor de satisfăcut. Avem și destui autori care parcurg drumul invers, migrând dinspre genurile canonice spre critică și eseu și care în recursul la metodă află o zonă de mai mare interes, iar în proza de idei o sursă mai consistentă de delectare intelectuală.”
Acestor gânduri le-am adăuga o apostilă. Dacă nu activezi în sfera academică și ești un liber-profesionist (…cu suflet de artist), e greu să rămâi exclusiv în spațiul criticii literare, să nu aspiri cultura prin toți porii tăi într-un sens mai larg. Mai ales în Basarabia, unde acel totul care trebuie făcut se confruntă cu fluiditatea și diversitatea provocărilor lumii contemporane. 
Mircea V. Ciobanu continuă tema într-un amplu eseu intitulat Avatarii criticului, în care face un fel de anamneză a domeniului, însoțind-o cu un tablou al criticii basarabene la zi. El însuși un prodigios și bătăios comentator al fenomenului literar, MVC (pentru prieteni) nu-și ascunde dilemele: „În general, dacă e să privim dinspre cititor, s-ar putea întâmpla ca criticul literar în formula lui clasică să fie inutil. El e solicitat mai curând de un cerc destul de îngust al cercetătorilor și profesorilor. Când lumea de azi nu citește nici romane, nici, cu atât mai puțin, poezie, cine oare mai citește critica poeziei și a romanului? Să fie oare o meserie inutilă?”
Eugen Lungu întreprinde o doctă și desfășurată incursiune în biografia receptării celebrului vers eminescian „Nu credeam să învăț a muri vreodată”, cu care începe Odă în metru antic. Timpul modifică orizontul de așteptare al publicului și percepția comentatorilor, așa încât poemul a cunoscut o adevărată ascensiune abia în interbelic, într-o „epocă adoptivă”, începând cu studiul lui Tudor Vianu Poezia lui Eminescu, atingându-și gloria grație geniului interpretativ al lui Nichita Stănescu. 
Alte repere din sumar. Un Laudatio pentru Nicolae Manolescu semnează Nicolae Leahu – alocuțiune rostită cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți. 
Cronici de carte de Lucia Țurcanu și Nina Corcinschi. Proză de Teo Chiriac și poezie de Irina Nechit. Un portret literar Eugenia Bulat al criticului Ion Ciocanu. Leo Butnaru, fidel plăcerii sale de a construi jocuri de cuvinte, își alege drept titlu pentru noul său jurnal de scriitor-călător: „De la Voroneț spre Voronej”. Teatru de Mihai Mănuițiu. Rubrica Bref de Marcel Gherman – ca de obicei consistentă și interesantă.
Nina SCUTARU