În perioada anilor 1989-1990, am lucrat ca muzeograf debutant la Muzeul Național de Artă al Moldovei. Desigur, atunci nu se numea „național”, ci doar Muzeul de stat de Arte Plastice. Fiind deja un împătimit al artei medievale, am fost repartizat la secția de artă veche, avându-l acolo ca mentor pe restauratorul Vasile Negruță, unde am avut posibilitatea să văd, să studiez și să elaborez prima mea lucrare de curs la Facultatea de Istoria Artei, la Institutul de Arte Plastice din Kiev.
Anume în Muzeul de stat de Arte Plastice mi-a fost dat să-l întâlnesc pe Valeriu M. Groșev (a murit în 6 februarie 1997), omul care mi-a cristalizat și fundamentat imaginea muzeografului, cercetătorului, expertului, cunoscătorului – meserii și vocații despre care nu știam nimic la acea vreme. Avându-l în preajmă, mereu preocupat, parcă zăpăcit și preocupat în goana sa de a conserva timpul, Valeriu M. Groșev trăia cu precădere în lumea lui, în cea a studiului și acribiei muzeografice, a bibliografiilor și colecțiilor de artă. Era printre puținii care nu a lăsat aproape nimic scris, dar știa enorm de multe lucruri, a contribuit într-un mod precumpănitor la crearea de noi colecții și a inițiat studiul artei universale din cadrul Muzeului de stat de Arte Plastice. Astfel, poate cea mai importantă colecție pe care a adus-o în acest muzeu, în cadrul compartimentului de artă a popoarelor din Orient1, este cea de stampă japoneză, care, în opinia doamnei Rossella Menegazzo – profesor asociat la catedra de istoria artei din Asia Orientală, la Universitatea din Milano –, „reprezintă o completare interesantă pe harta colecțiilor internaționale de artă japoneză din secolul al XX-lea, conturând totodată și o panoramă valoroasă a schimbărilor survenite în Japonia, începând de la jumătatea secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea”2.
Importanța acestei colecții a fost însoțită de uimiri, semne de întrebare și legende urbane, și mai puțin de studii și analize care să surprindă, chiar dacă la modul foarte general, chintesența ideatică și plastică a stampei japoneze a perioadelor Edo și Meiji. Tocmai din acest motiv, colecția de peste 300 de stampe, achiziționată de Ministerul Culturii din RSS Moldovenească, în 1978, ca urmare a demersurilor făcute de Valeriu M. Groșev, și-a așteptat, ca să spun așa, „ora astrală”, momentul împlinirii. Mapa cu lucrări provenea dintr-o colecție privată a unui amator de antichități moscovit. După moartea sa, familia a decis dezmembrarea colecției și vânzarea pieselor cu bucata către diverse muzee sovietice. Galeriei Tretiakov, desigur, i-a revenit tot ce a fost mai valoros în materie de artă apuseană, iar mapa cu stampe japoneze, se pare, nici nu a fost luată în seamă de către specialiștii de la acea instituție... Prin relațiile pe care le avea în metropola sovietică, Groșev a aflat despre conținutul acesteia și nu a lăsat să i se strecoare printre degete o astfel de comoară. Greu de spus dacă la acea dată muzeograful chișinăuian își dădea seama de valoarea fiecărei piese, dar a avut atunci intuiția valorii uriașe a acestei colecții ca ansamblu, ținând cont de gustul și competența celui care le-a deținut anterior. Tocmai de aceea, a propus o achiziție publică în favoarea muzeului în care lucra, înainte ca un alt muzeu sovietic să i-o ia înainte! Ține de uriașul noroc al moldovenilor că dețin de câteva decenii o astfel de comoară artistică – un patrimoniu universal pe malurile Bâcului...
Spuneam mai sus de un „moment al împlinirii”. Acest lucru s-a întâmplat în 2020, când, la Muzeul Național de Artă al Moldovei, s-a organizat expoziția Maeştri ukiyo-e, de la perioada Edo la perioada Meiji (16 ianuarie -15 martie), curatoriată de Rossella Menegazzo, care a și asistat la vernisajul expoziției de la Chișinău, iar apoi a ținut o conferință.
Termenul ukiyo-e din titlu desemnează „lumea în mișcare”, tristețea vieții, deșertăciunea ei, fiind un fel de replică dată hedonismului la care s-a dedat clasa de mijloc a Japoniei, ahtiată de îmbogățire și îmburghezire. Artiștii vremii au surprins minunat acest fenomen, văzându-l ca pe un proces de dezgolire a sufletului, o deșertare a acestuia de valorile sale profunde, meditative, tradiționale. E de spus că, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Japonia se deschide către restul lumii prin schimburi comerciale mai ales, dar și prin exportul de gravuri către lumea apuseană.
„Imaginile lumii în mișcare și, în special, stampele „de brocart” au răspuns noilor necesități și gusturi prin aducerea în prim-plan a unor subiecte care nu reprezentau altceva decât moda. Exista o adevărată tentație pentru a contempla figuri celebre, pentru cele mai populare spectacole, pentru cele mai atractive locuri din țară pe care s-ar fi bucurat să le vadă oricine”3, opinează Rossella Menegazzo.
Elegantul catalog, apărut la scurt timp de la închiderea expoziției, conține patru secțiuni cu ilustrații: I. Peisaje și vederi celebre (meisho-e); II. Frumusețe feminină (bijin-ga) și actori ai teatrului kabuki (yakusha-e); III. Istorie, eroi și legende; IV. O sută de vederi cu lună de Yoshitoshi.
Autoarea studiului introductiv analizează cu multă perspicacitate fiecare secțiune, focalizând atenția asupra unor autori, ani, curente, particularități, teme și tehnici folosite de artiști. Stilul narațiunii este agil, accesibil, atractiv; într-o scurtă notă de la pag. 186, Rossella Menegazzo explică pentru publicul contemporan ce înseamnă „tehnica tradițională de imprimare color cu matriță de lemn”, iar procesul acesta subsuma un lung șir de oameni, producând o operă în echipă, astfel că problematica autorului devine, pentru acest tip de artă, aproape superfluă. Grupul acesta de creație este format din desenator, gravor, tipograf, editor – cel din urmă obține girul cenzurii, prin aplicarea unui sigiliu, și aprobă desenul spre multiplicare. Editorii aveau mici magazine, prin intermediul cărora puneau la dispoziție foile imprimate celor interesați. Editarea stampelor se făcea, de regulă, într-un tiraj de două sute de exemplare.
Lista ilustrațiilor conține o adevărată fișă analitică, elaborată după toate normele adoptate în lumea muzeografiei: nume, serie, datare, tehnică, dimensiuni, editor (editori), semnătură. Bibliografia este structurată alfabetic și ne arată cât de vast este teritoriul acesta al stampei perioadei de tranziție către epoca modernă și contemporană. Vedem aici titluri dintre cele mai vechi, care tratau subiectul gravurii ukiyo-e, până la prezenta publicație. Astfel că tocmai lumea franceză, profund influențată de impactul resimțit de artiștii impresioniști, este cea care a produs literatură inspirată de aici, începând cu textul inaugural, Le Japon á Paris, semnat de istoricul de artă Ernest Chesneau (1833-1890) în „Gazette de Beaux Arts”, în îndepărtatul septembrie al anului 1878. Și același autor semna volumul L’art japonaise, Maison Quintin, Paris, 1883, cu care debutează bibliografia occidentală a acestui subiect.
Încât, iată, de aproape un secol și jumătate, lumea artistică și academică internațională descoperă, admiră, valorifică și studiază, descifrează și imită ceea ce societatea japoneză a îngăduit să se risipească prin lume, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, influențând și inspirând pe alții și primind la rândul său seva modelor și modelelor, gustul tehnologiilor care-i lipseau și pe care le descoperă cu voință și admirație.
„Xilogravurile din colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei vorbesc despre acest moment istoric al Japoniei prin talentul marilor artiști care au însoțit arta ukiyo-e în noua eră, marcând, de asemenea, apusul speciei și renașterea ei în forme noi”4 – își încheie studiul său doamna profesor Rossella Menegazzo.
august, 2020
_______
1 Gheorghe Nicolaev, File din istoria Muzeului Național de Artă al Moldovei (1944-1990): realizări și impedimente, în: Revista de istorie a Moldovei, 2016, nr. 3, pag. 83.
2 Vezi studiul introductiv la albumul Stampe japoneze din perioadele Edo și Meiji / Japanese Colour Woodblock Prints from the Edo and Meiji Periods, semnat de Rossella Menegazzo, editat de Muzeul Național de Artă al Moldovei; coord. proiect Tudor Zbârnea, traduceri în română și engleză: Ioana Nichita; Editura ARC, 2020, pag. 9.
Albumul a fost editat cu sprijinul Japan Foundation, prin Ambasada Japoniei în Republica Moldova.
3 Ibidem, pag. 10.
4 Ibidem, pag. 16.