Parteneri

Sub pat

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Sub pat

imaginea utilizatorului Mihaela Perciun

Mă înfierbântasem rău când am auzit cheia rotindu-se în butuc. Parcă m-ar fi aruncat în uncrop, clocotea totul în mine. Că m-am speriat rău – e puţin spus. Bine de tot m-am speriat. Şi cum puteam să nu mă sperii dacă cineva, şi nu puteam bănui cine, intenţiona să intre în apartamentul din care fusesem alungat acum o săptămână. Da, recunosc, fusesem alungat împreună cu tatăl meu vitreg, Grig. Nu era apartamentul nostru. Era al Olgăi. S-a supărat pe Grig şi ne-a alungat. Fusese un concubinaj afişat abia după moartea mamei. Olga locuia într-o garsonieră pe care temporar o împărţea cu o nepoată. Aglomeraţie, frate… Temporar am locuit şi eu în acea garsonieră… mai bine de un an, iar când Olga s-a săturat de Grig – l-a alungat. Am plecat precum venisem, împreună.
I-a reproşat că nu-i bun de nimic, că n-are nici un folos de pe urma lui!
Cum aşa nu-i bun? Şi de ce Grig nu-i bun? Şi când a reuşit să se strice în aşa hal ca să fie alungat din casă? dacă asta poate fi numită casă, că-i un cămin pentru nefamiliştii de la regia Transport Electric. Olga lucrează la bufetul regiei de mulţi ani. Vinde salam la kilogram sau tartine şi ceai, uneori – cafea la pahar, o spălătură, că nici pe departe nu miroase a cafea. Dar de unde să ştie ea cum miroase adevărata cafea, dacă niciodată n-a gustat-o? Îmi dau şi eu cu părerea, de parcă aş fi un mare expert în astfel de băuturi.
Reiese că mama nu l-a ştiut deloc pe acest Grig? Ea n­iciodată nu i-a spus aşa ceva! Chiar să nu fie bun de nimic? Şi de ce mama l-a răbdat atâta vreme? Pentru ce fel de minuni? Adică pentru mama a fost bun, iar pentru Olga – nu. Şi ce dacă vine beat – tot e bun de ceva, nu-i aşa?
Aveam eu bănuielile mele că-l va alunga de cum îi va ajunge cuţitul la os. Olga l-a avertizat de mai multe ori că o să-i dea papucii. Şi pentru că i-a repetat-o, mi-a trecut prin cap să-mi fac un duplicat la cheile ei. Să le am în caz de… necesitate. Că nici să sparg uşa.
 
În doi paşi am fost sub pat. Sub pat! Unde în altă parte? Un ascunziş mai potrivit în acea cămăruţă nici nu era. Săritul peste balcon nu-i de mine… nu mă pregătisem pentru astfel de vitejii, mai ales că garsoniera se afla tocmai la etajul cinci. Vă imaginaţi, nu?
Luat prin surprindere, eram gata să mă scap în pantaloni, să-i dau drumul pe vine, dar instinctul de supravieţuire mi-a contractat muşchii burţii şi ai picioarelor atât de tare că m-au apucat cârceii. La poziţia şi situaţia în care mă aflam, atâta îmi trebuia – un pârâiaş izvorând de sub pat. Să râdă Olga de mine, mai ales că mi-o popise de soţie pe nepoată-sa… că-i fată bună, că-i şi ea ca şi mine fără părinţi… că ne potrivim… că nu ştiu ce… Iaca ce!
Eram curios să văd cine îmi încurcase planurile, sigur fiind că o văd intrând pe Olga, deşi ştiam cu siguranţă că-i în tură, că n-are dreptul să-şi părăsească locul de muncă nici pentru cinci minute, ca să nu fie taxată, apoi dată afară. Locul ei era vânat de multe fete tinere, care aveau trecere la noua conducere, ea fiind angajată de peste douăzeci şi cinci de ani! Poate pentru stagiul ei impunător, şefii visau s-o înlocuiască cu una mai tinerică, cu vreo nepoată. Olga a intrat la bănuieli imediat ce a simţit că i se caută nodul din papură şi s-a grăbit să-şi privatizeze garsoniera, să se aleagă măcar cu ceva după ani şi ani de muncă la acea regie foarte prosperă din capitală. Măcar cu atâta, dacă într‑o zi, nu dă Doamne, va fi forţată să plece de bună voie.
 
Lumea zice că uneori inima ţi se face cât un purice! Pe naiba! A mea se făcuse şi mai mică. Mică-mică, dar se zbătea atât de tare, de să-mi spargă pieptul. Când am deschis ochii ca să mă dezmeticesc, fiind deja sub pat, căci de frică îi închisesem strâns-strâns, am descoperit o panoramă destul de amplă. În vizor aveam toate trei uşile, vedeam cine intră, respectiv – cine iese, uşile de la bucătărie şi baie. Doar că nu puteam părăsi locul. Am înţeles că-s pironit acolo pentru mai mult timp, abia când am auzit vocile şoptite ale celor picaţi pe capul meu. Tocmai atunci îmi pică şi mie fisa, cu ea şi răspunsul la întrebarea ce mă chinuia de când fusesem petrecuţi cu tam-tam de Olga: de ce Grig nu mai era bun de nimic?
Intruşii erau bărbatul recent respins şi nepoata iubită! Ei au dat buzna cu un singur scop, unul care pe mine mă puse în mare dificultate. Habar n-aveau de durerea mea şi păreau să fie fericiţi, unu! pentru că le-a reuşit să se izoleze fără să fie văzuţi, doi! pentru că sincer se bucurau de intimitate! Chiar şi-au dat cu părerea despre asta.
Ce ar fi să le ies în întâmpinare, să-i salut?
Să le încurc puţin planurile grandioase?
Ori poate s-o informez pe Olga că patul ei se prea oboseşte de atâta huţa-huţa, cu căruţa în sus şi în jos? Ar fi curioasă? Îi torn cu toate măruntaiele… aşa cum se cuvine, dar cu condiţia să mă primească înapoi… tot n-am unde mă duce în altă parte.
Dacă Grig ar fi fost băiatul bun, aş mai fi ajuns să tremur acum sub pat? Cine-i imoral? Olga sau Grig? Sau poate nepoată-sa care imediat s-a şi aruncat peste Grig, că m-au lovit cu plasa din spirale moi ca de „batut” a patului făcut de sovietici, cu care erau umplute toate căminele de nefamilişti. Spiralele se întindeau fără jenă ajungând până la podea. Eu cum să rezist loviturilor? Greutatea a doi îndrăgostiţi o fi mai mare decât a doi oameni simpli, că mi s-a întâmplat şi mie să mă cufund în acel pat-covată împreună cu aşa-zisa nepoată. N-am dat niciodată de podea… Acum trebuie să mă fac foaie subţire – altfel mă va pleoşti bătuta lor, care a şi început să balanseze ritmic. Repede s-au pus pe treabă! De parcă nu s-au mai văzut de-o lună… Oare săptămâna trecută când Olga a zis să plecăm… oare n-avea nici o bănuială, nimic? Nu cred… Acum şi eu am!
 
Situaţia stupidă în care nimerisem nu se epuizase. Eu să mă epuizez îmi doream, să zbor, sau să-i adorm pe o clipă, să mă văd dincolo de uşă. Nu mai pot, şi atât de tare vreau să mă piş… că-s gata să fac pe mine, tâmpitul! De ce n-am plecat imediat ce am pus mâna pe bani? Eu pentru bani venisem. Cine putea să bănuiască?
Nu mai pot să-i aud cum se… sărută. Oare să mă strecor, să ies timp cât ei se giugiulesc? Ar fi o soluţie!
Risc să fiu prins, apoi luat la puricat? Banii! Banii pe care i-am furat mă ţin în loc, şi apoi nu mai pot da vina pe Grig. Ştiu că şi el are mare nevoie de bani. Oare pentru ce? Am avut imprudenţa să-i cer o mie, iar el cu brutalitate mi‑a spus că lui îi trebuie nu una, ci toate cinci.
Câţi bani o fi avut Olga? Am luat pachetul fără să-i număr… Rău am făcut. Mai bine-mi luam mia şi plecam imediat… Ce naiba am mai căutat prin dulapuri? Cât am trăit aici n-am avut năravul… Curiozitatea m-a împins tocmai acum şi uite în ce rahat m-am pomenit.
Dacă n-ar fi trebuit să-mi răscumpăr calul, prietenul meu fidel, nu mai dădeam lovitura… că nu se poate numi spargere. Cum să-l las dus la abator? Din simplul motiv că hipodromul a fost cumpărat de un nemernic, care are nevoie doar de teren, zece cai de rasă să fie duşi la abator? Vezi tu, fraierul, preconizează construcţia secolului, iar cu animalele facă cine şi ce vrea? Unde-i dreptatea? Paznicul şi îngrijitorul, nişte egoişti şi aceia, au decis să-i ducă la abator – să-şi recupereze parţial salariile din ultimele luni! Bună treabă. De nişte suflete neprihănite nimeni n-are nici o grijă, da?
Doamne, ajută-mă să ies şi din această belea! Curio­zitatea sau lăcomia, nu ştiu care m-au împins la păcat, credeam că poate-mi mai pică ceva! Ce rău am mai picat! Dacă n-aş fi zăbovit, mă plimbam deja călare pe cal! N-aş fi fost călărit de nesimţiţii ăştia! Ce nesimţiţi! Ce nesimţiţi!... S-o facă în patul Olgăi!
Bună-i şi ea! I-am cerut o mie… dacă mi-o dădea… N-a vrut, n-a vrut fiindcă-s om neserios şi n-am un loc stabil de muncă, dar şi pentru că-i sigură că nu-i mai vede înapoi! Clar că nu-i mai vede!... Da’ aşa o  să-i vadă!? Proastă şi Olga asta!
 
Iar şi-au schimbat poziţia! şi iar mă lovesc spiralele. În patul Olgăi bărbatul ei recent respins se joacă de-a huţa-huţa! Prea durează… or, boşorogul de Grig nu poate termina? Acum înţeleg… nu l-a mai alungat Olga de florile mărului!? Oare nu-i impotent? Nopţile, timp cât am stat aici, drept că le dormeam la bucătărie, dar nu se prea auzea bătuta… Se pare că aceşti doi demult s-au însăilat, demult s-au mirosit… Să fie de pe când am trecut la Olga? Am înţeles! Acum am înţeles şi de ce nepoată-sa m-a respins! Căci la îndemnul Olgăi i-am tot dat târcoale şi degeaba!
Chiar aşa! Olga oare de ce mi-a sugerat că ne potrivim? Nu pentru a-l feri pe oropsitul de Grig din calea nepoatei mereu gata să şi-o pună? Uite cum nu-l lasă şi-l tot îndeamnă: „Aşa-aşa! Mai tare, mai mare!” De unde mai mare? De unde mai tare? Impotent sută la sută!? De când o tot freacă şi fără nici un rezultat! Ce fel de sex mai fac şi ăştia?
 
De mă văd ieşit de aici, să mă pot pişa în voie… Cine, naiba, a bănuit că se vor freca atâta… impotentul! Să meargă măcar la baie… Şi? Chiar de-ar trece la baie – nu-i o soluţie! De sub pat nu-i simplu să ajungi după uşa… cum n-ai da – peste dânşii dai! Proiecte tâmpite. În casele, chiar şi în apartamentele vechi era o a doua ieşire. O a doua uşă camuflată cu un dulap sau o scară salvatoare… Ce fel de proiectanţi au gândit-o! Ce debili au construit-o! Fără o ieşire de rezervă pentru astfel de cazuri extreme!
 
Iar se aude cheia în butucul lacătului. O-ho! Asta-i bună! Nu cumva o fi chiar Olga? O linişte precară umplu pe dată camera. Respiraţia lor zgomotoasă se potoli subit.
Să văd acum cum v-o trageţi în capul meu! Aşa vă trebuie! Uite-o, chiar dă peste voi! Spectacol de gală pe gratis! Ce-o să-i explicaţi!? Ah, ce-o să vă mai scărmănaţi acum… de-o plăcere să priveşti de sub pat.
 
Uşa-i gata să se deschidă, lunecă în balamalele ei până la perete.
Olga! Cine altcineva? Îi văd picioarele bondoace. Aşază cu grijă sacoşele grele dincoace de prag şi se întoarce să închidă uşa.
Mişcare total greşită!
Două tălpi mari, late şi roşii aleargă spre uşă. Olga se prăbuşeşte. Uşa nu se mai închide fiindcă Olga zace chiar în prag. Două tălpi mici adună hainele de prin casă. Două perechi de tălpi sar peste dânsa părăsind în grabă garsoniera.
Gata? Şi unde-i spectacolul?
Şocat de soluţionarea promptă a situaţiei, mă blochez. Şi nici nu mă pot mişca. Iar îmi vine să mă piş şi-i dau drumul fără jenă. Mi-am pierdut controlul… şi nu doar controlul.
 
Restul
 
Mama zicea că noi suntem o familie. Şi eu o credeam. Pentru mine o familie însemna un băiat şi o mamă. Şi o bunică. Doar că bunica trăia peste câteva case de noi. Nu mai aveam pe nimeni altcineva. Şi nici nu-mi doream vreun alt copil care să se uite în farfuria mea, să alerge prin casă sau să doarmă în patul nostru şi aşa destul de îngust. Copiii din mahala nu făceau parte din familia noastră şi mă bucuram. Apoi îi uram fiindcă îmi făceau în ciudă, prea se lăudau.
Nu ştiam că un băiat trebuie să aibă şi tată. Foarte des auzeam copiii spunând tatameu şi nu înţelegeam ce ar fi asta. Odată mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o pe mama ce înseamnă tatameu, şi de ce eu nu zic tatameu, iar băieţii când ies în drum numai cu asta se laudă tatameu şi iar tatameu.
Auzindu-mi întrebarea, mama mi-a reproşat cu o bruscheţe rară.
- De ce nu spui tatameu !? Spune! cine nu te lasă?!
- Dar ce înseamnă?
- Tata meu ce înseamnă? Nu ştiu! Eu tot n-am avut!
- Da’ eu de ce n-am tatameu?
- Ia mai lasă-mă în pace şi nu mă bate atâta la cap cu întrebările tale – alta n-am ce face! Să-ţi dau explicaţii?!
Se răsti atât de urât la mine că am şi zbughit-o afară. Mama a crezut că am lăsat-o în pace. Drept că n-am mai întrebat-o. N-avea rost, putea să mă bată. Când era supărată avea obiceiul să mă bată anume pe mine. Pe cine altcineva? Uite atunci regretam că nu mai am un frate, unul care să mă înlocuiască.
„Te bate ca să-i mai treacă de supărare”, aşa o compătimea bunica când deschideam gura să mă lamentez. Nici ea nu mă jelea.
 
A trecut suficient timp, până am înţeles ce înseamnă tatameu. Mă ruşinam să întreb de copiii din mahala. Aveau urâtul obicei să-ţi râdă în faţă pentru că tu eşti unicul care nu ştii atâta fleac, şi eu de asta mă feream, nu voiam să‑i văd triumfând din simplul motiv că nu înţeleg un lucru atât de clar pentru toată lumea.
Într-un moment de slăbiciune chiar mama a pornit vorba şi mi-a spus că niciodată n-am să ştiu ce înseamnă tatameu. Dar de ce – n-a mai vrut să-mi spună. N-a vrut, fiindcă nici ea nu ştia. Da, se întâmplă şi cei mari să nu cunoască răspunsuri la întrebările mărunte… apoi m-a rugat să n-o mai supăr, să n-o mai sâcâi cu prostii auzite de la copii, căci destrăbălaţii ceia ştiu mai multe decât ar trebui să ştie nişte copii şi că ar fi mai bine nici să nu mă joc cu dânşii.
Mai-mai să mă ia gura pe dinainte şi s-o întreb: Adică chiar cu nimeni să nu mă joc? Şi de ce niciodată n-am să ştiu ce înseamnă tatameu? Dar din gură mi-a ieşit cu totul altceva. Eu i-am spus că niciodată n-am să vreau să mai ştiu ce înseamnă tatameu şi că nici pe bunica n-am s-o întreb.
- Pe bunica cu atât mai mult să n-o întrebi!
Şi iar s-a enervat.
 
Că o duceam greu tot nu ştiam. De unde să ştie un copil când o duce bine sau rău? Pentru el aceste noţiuni se confundă. Nu pricepe cum este când e rău, fiindcă nu cunoaşte şi nici n-a avut de unde să afle cum este când e bine. Şi încă ceva, cu nimeni nu cutezam să discut despre astfel de noţiuni abstracte. Că dacă nici cu bunica – nu… nu mai era nimeni pe care să-l întreb.
 
Într-o zi mama m-a trimis la magazin. Mi-a dat două monede. Una albă-surie, mică, de zece copeici, şi alta roşietică, mai mare, de cinci. Şi mi-a poruncit să cumpăr o pâine de şaisprezece. Eram gata să mă pornesc, dar numărând câţi bani şi ce trebuie să cumpăr, am găsit o greşeală de calcul şi prompt, fără să mă gândesc dacă are rost sau nu, am întrebat-o pe mama:
- Ce, nu ştii să numeri? Cum să cumpăr o pâine de şaisprezece cu doar cincisprezece copeici?
- Roag-o pe vânzătoare…
- Roag-o tu!
- Fii înţelegător… mama n-are mai mulţi bani…
- Nu mă duc! Eu nu pot ruga!
- Du-te şi spune-i că data viitoare…
- A-ha! Du-te tu!
- Dacă se termină pâinea ce-o să mâncăm? Vrei să murim de foame?
- Nu mai murim, ne ducem la bunica…
- Bunica nu ne mai primeşte, nici ea n-are.
 
Ce bine că mi-am amintit, de fapt, eu niciodată nu uitasem despre economiile mele secrete, despre copeica mea. Visam să am şi eu banii mei şi am ascuns-o într-un sertar din Casa Mare!
Să fug s-o iau?
Şi dacă mama va zice că?...
Dar n-am ascuns-o, am pitit-o.
 
Sertarul, unul de la un dulap obişnuit, era plin cu toate cele trebuincioase, câte pot să încapă într-un sertar. Şi toate cele trebuincioase erau într-o perfectă dezordine. Am răscolit şi am scos din el nişte mosorele cu aţă, un braţ de cârpe şi panglici, apoi am dat de cutia în care erau nasturi vechi, tăiaţi de la hainele purtate cândva. În sertar erau adunate toate fleacurile de care-ţi pare rău să te desparţi, dar care niciodată n-o să-ţi mai prindă bine. Copeica însă nu era nicăieri. Am scos cutia şi, rând pe rând, am examinat toţi nasturii. Tresăream de fiecare dată când găseam ceva asemănător şi de fiecare dată mă decepţionam. Aveam nevoie de o copeică. O copeică!… Ca mai apoi să merg cu demnitate la magazin!
Fusese în sertar. De nenumărate ori veneam ca să nu mă simtă mama, o găseam, o ştergeam, chipurile, de praf şi o puneam la loc. Am uitat! Am uitat că ultima dată am pus-o într-o cutie de chibrituri. Am zăngănit-o chiar. Apoi am băgat-o în cel mai îndepărtat colţ al sertarului, pentru o siguranţă sporită. Când am tras cu putere de sertar, mi-a căzut peste picior. N-am plâns. N-aveam timp pentru un nimic ca ăsta. Răscoleam într-o disperare. Eram totuşi în mare grabă, dacă se termină pâinea? Am adunat toate lucrurile în sertar, mai sperând s-o găsesc printre restul de panglici şi aţe de pe jos. Fără succes. Nu era nicăieri. Cine o fi luat-o?… Când?
Nici cutia nu mai era.
Când m-am jucat cu ea ultima dată?
Zilele trecute... N-am visat, la sigur era.
Dacă n-o puneam în cutia de chibrituri, dacă n-aş fi ascuns-o atât de bine… o aveam poate şi azi… M-am jucat, ţin minte bine şi cu cutioara de chibrituri… Cum de au dispărut!? Unde-s?
 
Copeica şi cutiuţa erau un fel de jucării. Jucării pentru maturi. Am închis ochii pe-o clipă şi am văzut-o aievea, era din placaj, căptuşită cu hârtie albastră, înflorată. Parcă o ţineam chiar atunci în mână.
Poate i-am schimbat locul şi am uitat?
Nu se poate… copeica nu-i… da’ cutia? Cui i-a prins bine? Căci era fără chibrituri şi avea cotorul ros de tot. Am întrebat-o pe mama dacă o pot lua şi mama a zis da. Cine mi-a furat-o? Era deja a mea...
Cutia… şi copeica?
S-o întreb dacă a văzut-o? Şi cum s-o întreb?
Şi dacă zice că am ascuns-o? Mi-a repetat că nu-i frumos să ascund… să ascund anume de dânsa, de alţii – se poate, chiar trebuie, dar de dânsa – nu.
Resemnat, a împins sertarul la loc.
 
- Te duci ori nu te duci!? Rămânem fără pâine… fugi, hai… spune-i să ne scrie în caietul cu datornici…
- Cum să-i spun să ne scrie în caiet? Să mă audă toţi?
- Şi ce? Toţi sunt scrişi în acel caiet.
- Nu vreau în caiet!
- Foarte bine, aşa-i spui să nu ne scrie…
- Dă-mi o copeică şi mă duc!
- Când ţi-oi da acuşi una – n-ai s-o poţi duce!
- Am s-o pot!
- Atunci stai să iau mătura, şi se repezi spre ungherul în care-şi avea locul o mătură roasă rău.
 
Am zbughit-o afară. Mergeam prin praful gros din mijlocul drumului, aşa aiurea. Cu capul plecat, căutam cu ochii, poate găsesc o punguţă… aidoma cocoşului din poveste. Ce cocoş norocos! Uitasem pe-o clipă de ruşinea că trebuie să mă rog pentru o pâine. Şi de ce tocmai eu, cel care aveam, acum nu mai am o copeică? Una singură. Numai una!
Târându-mi picioarele a lene, nu mă grăbeam, nu doream să ajung la magazin. Dar drumul ducea anume într-acolo, spre centrul satului.
Dacă trec de magazin şi mă ridic la deal pe celălalt drum – ajung iar la bunica. Nu prea vine pe la noi, poate să mă duc eu pe la dânsa? Cred că ar fi bine să-i fac o vizită… s-o întreb ce mai face? Nu pricepeam de ce bunica nu voia să ne mai vadă.
 
Câtă tristeţe încape în sufletul unui copil, când îl doare marele nod din gât, iar lacrimile sunt gata să-l înece. Din neavând ce face îşi afundă şi mai adânc tălpile goale în praful uscat din drum. O lacrimă, poate nu era lacrimă, ar fi vrut să fie o picătură de ploaie, îi căzu chiar pe degetul mare de la picior transformându-se într-o mâzgă subţire.
Se aplecă să-şi şteargă degetul. Era mai murdar decât celelalte. Chinuit de nodul din gât şi de mâzga lipicioasă, cu ochii împăienjeniţi de lacrimile ce nu mai reuşea să şi le stăvilească zări pe-o clipă un luciu metalic. N-a înţeles ce‑a fost, dar s-a aruncat în acel praf şi a răscolit cu abilitate animalică până a dat de o monedă. Una de zece! El s-ar fi bucurat enorm şi pentru una de una, dar pentru cea de zece?! Fericirea lui era de-o sută!
Privind în jur cu frică, o ridică în grabă. Să nu-l vadă careva, adică să nu mai pretindă nimeni la banii lui… să nu-i spună că a scăpat moneda în praf şi că n-a văzut unde s-a rostogolit… Cine ştie ce mai putea inventa acel cineva pentru a-l priva de… de averea lui!?
Cu mare grijă a şters-o de pantaloni şi a strâns-o lângă celelalte două din palmă. Strâns-strâns. Cât putea el de tare.
Nodul din gât imediat se resorbi, se dezumflă fără urmă. Doar brazdele mai trădau lacrimile ce au curs în şiroaie pe faţă. Un zâmbet îi cuprinse chipul şi nici nu încerca să-şi ascundă fericirea pe care nimeni nu i-o observa. Dintr-o neglijenţă.
Ajuns la magazin, desfăcu pumnul cu cele trei monede umede de prea multă transpiraţie. Transpirase de cât de strâns ţinuse banii în mână, avea palma haşurată de dungi albe şi roşii-vineţii.
Cu indiferenţă, vânzătoarea îi luă doar două monede şi îi dădu o pâine, punându-i alte două rest în palmă. Ce bine că mai erau încă patru pâini pe raft!
Alergând spre casă, brusc se opri. Înţepeni la gândul să‑i dea sau nu mamei restul? S-o bucure? Sau să se bucure de unul singur? Încă nu ştia. Avuse de gând să nu-i mai ascundă nimic, dar amintindu-şi recenta dispariţie din sertar, îşi spuse: Până acasă mai este, văd eu ce fac!
Mergea la deal mândru de sine, dar ros de incertitudine şi indecizie: să-i dea sau nu restul? Tocmai trei monede!?