Țipăt, toate se nasc din țipăt, credeam
și țip în pragul lumii la naștere
la femeia ce vru prin cunoaștere
să mă scoată din jocul ce-l am.
 
Ea, palidă, străină, fatidică
Îmi datora nume, haine călcate
La trei ani pe tata cu mine în spate
Ca o umbră în era mea ludică.
 
Ea, o femeie cât o hologramă
Prin care fac surfing, cel mai des plângând
Își accesează matricea la PIN-ul: „mamă”
 
Și nu își va schimba ID-ul nicicând.
Mă rup des în Contra și-n baie mai cânt
Sunt gamer, dau block la profile și dor
 
Cu toate astea nu îmi e mai ușor.
 
 
Nu e doar despre femei
 
după fiecare eșec
important e să te consolezi la timp
ca și cum ai lua un
contraceptiv de urgență
 
și apoi
 
ca după un zapping
toate merg bine,
ca atunci când te speli mult pe mâini cu apă fierbinte și
săpun,
atât de mult ca să uiți
de ce îți spălai mâinile.
 
Suntem niște cățele orgolioase
și asta nu e doar despre
femei.
 
* * *
 
Din pur egoism
Schimb fața de masă, cearșafurile
De parcă mă răzbun pe acel cu care nu mănânc la masa asta,
Pe cel cu care nu dorm în patul acesta,
Pe cel care nu mi-a lins rănile din palmă
Ca un cățel docil, care trebuia să fie.
Am încercat să mut o mașină de spălat din bucătărie în baie –
Am apucat-o de desubt și când am vrut să o ridic
Marginile îndoiate ale cutiei de metal
Mi-au intrat scârțâind în palme,
Am tras mâinile și mă uitam tâmp
La rănile calde și roșii.
Trei guri rupte la cele 3 degete cu care am apucat fierul.
Nu poate fi ceva grav.
Nu mi se mai poate întâmpla ceva grav.
Asta se va cicatriza,
Poate mâine îmi va fi greu să spăl vasele și să mă spăl pe față,
Ca atunci când am revenit acasă.
N-am vrut să mă bandajez –
E un mod pur femeiesc de a-ți purta singurătatea,
De a fi egoistă
Și de a nu plânge, deși ai motive vizibile: zgârieturi, 
PSG, ploaia cu gheață, fricile și un pașaport biometric expirat.
 
 
Inter(fata)
 
Patul în care dorm e o simulare,
o microschemă la care mă cuplez prin cele 2 fire de păr cărunte
și rutina mea devine SF
pivotată de un sistem semiotic marca Gutenberg.
 
De 4 săptămâni mă definesc electronic,
sunt profa de pe iconul gmail și zoom,
vocea silabisită, oprită, gonită la viteza 3x
(parafrazându-l pe Gibson:
My interface is my body),
sunt un simulacru prin excelență,
mă digitalizez intens
și o să fiu o păpușă cyberpunk
 
localizată în maps.me
 
într-un loc fără spațiu,
într-o gloată fără oameni,
într-un secol fără timp
 
la distanța unei cyber-mâini
 
care încearcă să mă strângă de gât.
 
 
* * *
 
Îmi amintesc desigur flanela violet,
huțulii colindând după geam,
drumul spre Vorohta
și bucățile de cipsuri rămase la tine în barbă.
Seara, lângă brad, ne întindeam ca doi câini pe
podeaua de lemn, și dezlegam șarade,
citeam cu voce tare cărțile găsite prin casă și râdeam
amețiți de votka
din pepene galben.
Bruștenii din casă își gudurau luciul sub degetele mele
subțiri;
mergeam pe fiecare cută,
peste fiecare așchie sărită
și-mi întipăream într-o arhivă kinestetică tot
ce nu puteam atunci să văd
te prindeam de gulerul flanelei tale violet
strângându-te
până când răsăreau vârfuri albe de unghii
din țesătura moale de lână.
Eram un câine cu dinții de lapte
care nu cunoscuse rosăturile unui laț.
Când am plecat, ți-ai uitat flanela violet pe marginea
zăplazului
unde ne-am dat cu săniile.
În iarna viitoare m-am întors să o iau –
era unicul bun revendicat după divorț,
în care mă ascund serile ca-ntr-un cort
și mă uit prin cheutori la paharele de votkă, bradul,
lemnul
și încerc să uit de doi câini idioți
care s-au mușcat până la sânge prin zăpada
albă transcarpatică.
 
 
Maa Durga
 
Cad într-un hău mare și întunecat
O beznă rece, imensă mă trage în ea și eu cad continuu,
în fiecare noapte
Numai închid ochii
 
Dacă Maa Durga ar avea o sabie - ți-ar desface cu ea
pântecul
Dacă Maa Durga ar avea un fulger - ți-ar arde ochii
Dacă Maa Durga ar avea un iatagan - ți-ar zdrobi
țeasta ca pe un pepene roșu
 
El nu mă judecă
El nu mă urăște
 
Micul meu, albul meu băiețel
Mă așteaptă în fiecare noapte în vârful interior
al beznei mele
 
Nu mai plâng când mă trezesc
Nu mai am frică
 
Nu mai am frică
Nu mai am durere
 
În vârful interior al hăului meu
Băiețelul meu mic și alb
Mă va îmbrățișa cu zecile sale de mânuțe durdulii.
 
 
Pan_de_Mica
 
Băieții mei sunt mici,
prea mici ca să îmi împărtășească frica.
Ei se joacă în nisip și râd când
cad
firicelele galbene lucitoare pe picioarele lor desculțe
și se strecoară printre degețele și îi gâdilă.
 
Băieții mei sunt mici,
prea mici ca să le fie frică.
Jocul lor este mai important decât orice consiliu
medical.
 
Băieții mei sunt mici,
prea mici.
Doi zei pitici în mână cu lopățele și trăgându-se de păr,
cu mult mai fericiți decât mine și în mai mare siguranță.
 
Băieții mei sunt mici,
prea mici.
Privindu-i îmi spun că totul este bine, că nimic
nu s-a întâmplat,
că lumea e așa ca ieri
și că de mâine nu o să mai port mănuși
și nu o să mai miros a țuică făcută de tata prin 2010.
 
Pentru ei nu există paravane după care trebuie
să te uiți,
nici politici educaționale și economice.
Pentru ei
Totul e simplu,
Totul e un joc
în nisip.
 
Rodica Gotca s-a născut pe 9 mai 1994, în satul Hîrbovăț, raionul Anenii Noi, Republica Moldova. Este licențiată în Științe ale educației (specializare în Limba și literatura română), master în Științe umanistice (specializare în Istorie și teorie literară), absolventă a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. În acest moment, este doctorandă anul III la Universitatea de Stat din Moldova, specialitatea Teorie literară, de asemenea, profesoară de Limba și literatura română și Literatura universală la Liceul Teoretic „Andrei Straistă”, Anenii Noi. Frecventează Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță” de la Biblioteca Publică „B. P. Hasdeu” din Chișinău. Este autoarea volumului de versuri Frontiere desenate în aer cu pumnul, Editura Eikon, 2019. A publicat versuri în revistele „România literară”, „Revista literară”, „Hyperion”, „Euphorion”. E prezentă în antologiile de poezie OPT (2018), Cartea poeziei 2019 (USM) Editura ARC, 2019; Polifonii în luciu pe oglindă, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019; Pașii taților noștri, Editura Prut Internațional, 2020.