Parteneri

Serafim Saka - un „spadasin” al interogaţiei intelectuale

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Serafim Saka - un „spadasin” al interogaţiei intelectuale

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

Serafim Saka este un scriitor de seamă al Basarabiei şi un personaj insolit al vieţii literare de la Chişinău. Un spirit liber, greu încadrabil, un caracter independent, un confrate cu vocaţia copilului poznaş, care nu se sfieşte să strige în piaţa publică: „Regele e gol!”, chiar pe sub nasul majorităţii laşe şi ipocrite, îmbătrânite în compromisuri şi combinaţii urât mirositoare. A înfruntat restricţiile mizerabile ale regimului „MSSR-ist”, fără a-i fi cunoscut beneficiile, cele care au însemnat, în cazul literaţilor arondaţi propagandei comuniste, un munte de ordine şi medalii, „scrieri alese” cu tiraje uriaşe (din aceste onorarii îţi puteai cumpăra un apartament cu 5 camere în centrul Chişinăului!), concedii prelungi la case de creaţie, locuri în prezidiu, premii de stat şi unionale, traduceri şi montări în străinătate (pe banii partidului), locuinţe peste rând, vile de protocol… Dimpotrivă, a fost şicanat şi tratat cu suspiciune de autorităţi, hărţuit de cenzură. Dar şi după 1989, Saka nu s-a numărat printre scriitorii care au luat „caimacul” gloriei renaşterii naţionale, deşi a militat pentru libertate şi românism în nenumărate luări de atitudine publice, vorbite sau scrise. Nu a cules posturi, sinecuri, privilegii, „Stele ale României”, recepţii la Cotroceni. A continuat să spună lucruri neplăcute pentru regimurile neocomuniste care s-au tot succedat între Prut şi Nistru după 1989, dar şi pentru urechile fine, ca de porţelan, ale unor „tribuni” naţionali autoproclamaţi, motiv pentru care nu a fost iertat şi a fost atacat dur în ziarele protocroniste de la Chişinău, adesea sub semnături grele. Deşi acum aceste controverse au mai slăbit sau au fost suspendate, ele au lăsat un gust amar...
Născut în 1935, la Vancicăuţi, judeţul Hotin, Serafim Saka şi-a sărbătorit pe 16 martie curent aniversarea de 75 de ani. Un bun prilej pentru a-i recapitula biografia de creaţie şi faptele de viaţă.
A absolvit cursuri de scenaristică la Moscova şi a lucrat la studioul „Moldova-film”. A scris piese de teatru şi s-a implicat activ în dezbaterile pe marginea destinului artei teatrale şi al unor trupe de tradiţie din Moldova, a tradus din literatura rusă clasică şi contemporană (Ostrovski, Gorki, Sukşin, Vampilov, Rozov). A gestionat mai mulţi ani un program de întâlniri literare în teritoriu, finanţat de Fundaţia Soros Moldova, într-o perioadă în care Uniunea Scriitorilor pierduse legăturile cu publicul cititor. A fost preşedinte al PEN Clubului basarabean, postură din care şi-a consolidat relaţiile cu o serie de intelectuali ruşi disidenţi şi cu scriitori importanţi din fostele republici sovietice. A condus timp de câţiva ani un departament de cultură, la o societate comercială mixtă, moldo-română, încercând să construiască „poduri de cărţi” între cele două maluri ale Prutului. I-a plăcut mereu să profeseze activităţi pe cont propriu, să fie un fel de „societate civilă” personalizată, simţindu-se mai degrabă incomodat în corsetul unor obligaţii instituţionale.
Romanele lui Saka (Era târziu, 1968; Vămile, 1972 şi 1991; Linia de plutire, 1987 şi 1994) atacă subiecte mai puţin frecventate în proza basarabeană: viaţa intelectuală şi artistică, frământările sufleteşti ale unor oameni adânciţi în dezbaterea unor probleme estetice şi morale. Personajele sale par nişte proiecţii, nişte fantasme ale unor caractere interbelice sofisticate, transportate într-o provincie scufundată în mentalităţi şi cutume arhaice, cvasi-tribale, ce se lasă întrezărită în fundal. Serafim Saka este un prozator savuros, dotat cu un acut spirit de observaţie, cu acces către proza de tip urban şi politic. Un autor „central-european”, aş putea spune, ca stil, tematică şi sensibilitate, în descendenţa lui Karel Čapek, Gombrowicz, Bohumil Hrabal, Ivan Klima ş.a., dovadă şi nuvela Clandestin, la Praga (un fragment din romanul-fapt, Pe mine mie, redă-mă, cu tentă autobiografică, din care a publicat mai multe fragmente în revista Sud-Est cultural). Autorul relatează despre lumea liberală a Cehoslovaciei anilor ‘70, pe care o vizitase, înşelând vigilenţa supraveghetorilor sovietici (Clandestin, la Praga va apărea, de altfel, în Almanahul de literatură română din Basarabia în limbile engleză, franceză şi germană, al PEN Clubului din Moldova, aflat în pregătire).
Preocupat mai mult de „ce”-ul faptelor decât de „cum”-ul ornamentului scriptic, Serafim Saka a mers pe mărturie umană directă, pe jurnal şi reportaj scriitoricesc, manifestând o conştiinţă estetică şi o privire autocritică de care puţini scriitori basarabeni sunt în stare. Din punctul acesta de vedere, aş mai putea cita doar trei nume din generaţia sa: Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc şi regretatul Vasile Vasilache. „Cu greu şi îndelung mi-am format un scris cât de cât românesc (…) Limba română de la Chişinău nu a avut parte de o evoluţie normală şi cu tot efortul autorilor de aici – de proză, în special, că poezia ştie să-şi camufleze mai abil înstrăinarea – aşa-zisul scris moldovenesc lasă, până una-alta, de dorit. Scrisul meu nu este şi nici nu avea cum fi cine ştie ce copleşitor pentru că, voind să mă exprim mai întreg, mai nemincinos în acele timpuri vrute festive, măreţe şi doldora de optimism, a trebuit să încifrez. Acum îmi dau seama că pe alocuri m-am ascuns atât de negăsit, că nu se mai ştie nici azi unde sunt.” (p. 357)
Am extras citatul de mai sus dintr-un interviu al prozatorului, inclus în volumul Aici: atunci şi acum, apărut recent la Editura Prut Internaţional. Este vorba de o antologie care adună dialoguri pe care Serafim Saka le-a realizat în decursul ultimelor 4 decenii cu mai multe personalităţi ale vieţii culturale basarabene, unele dintre acestea de notorietate internaţională: Eugeniu Coşeriu, Emil Loteanu, Vlad Ioviţă, Ion Vatamanu, Mihai Grecu, Vasile Vasilache, Vasile Coroban, Grigore Vieru, Ion Druţă, Ion Ungureanu, Maria Bieşu, Aureliu Busuioc, Mihai Cimpoi ş.a. Interviurile lui Saka au o irepresibilă tentă colocvială şi o spontaneitate remarcabilă: firul discuţiei se răsuceşte într-un mod imprevizibil şi abrupt, şfichiuite, s-ar zice, de spiritul neliniştit şi rebel, veşnic pus pe năzbâtii, al autorului. Citite azi, multe dintre aceste texte, e drept, confirmă afirmaţia de mai sus a autorului. Ele par mai degrabă esopice, cu o sinceritate strecurată prin filtrele convenţionalului, „de la sine înţelesului” deşi, în epocă, publicarea lor va fi dat destui fiori diverşilor responsabili din presa literară. Uneori, lectura unui interviu, cum este cazul celui cu Maria Bieşu, îţi creează impresia că locuiam în cea mai bună dintre lumile posibile: conversaţia se poartă în jurul performanţelor profesionale ale cântăreţei, evitând orice aluzie critică la adresa sistemului sovietic – cântăreaţa de operă Bieşu a întreprins numeroase turnee în străinătate şi a avut posibilitate să compare, să reflecteze, nu ca ţăranii din ţarcul basarabean din care pe ea a smuls-o talentul său… apolitic –, în plus, credinţa declarată a Mariei Bieşu că, fiind deputat în Sovietul Suprem al URSS, „are şansa să se întâlnească, altfel decât în scenă, cu durerile şi bucuriile oamenilor”, nu poate decât să trezească, azi, zâmbete condescendente. Merita reluat oare un asemenea interviu, realizat în 1972?
Tot aşa, „off the record”, îşi vor fi manifestat curajul mulţi alţi interlocutori, deşi Serafim Saka încearcă să îi provoace, să le forţeze (şi să-şi forţeze!) limitele prudenţei. Iată, bunăoară, un citat din Vlad Ioviţă, despre lipsa de dimensiune epică a prozei basarabene, dându-ne o idee despre „parametrii” în care se putea face o evaluare literară onestă în condiţiile RSSM, relevantă, în mod particular, pentru optica talentatului cineast: „Avem un spaţiu peisagistic aproape… fără spaţiu. Adică avem un peisaj, deşi variat, frumos împodobit şi foarte intim, dar cu un orizont în care dai adesea cu fruntea. Altul e, să zicem, orizontul de stepă, dar n-o avem, deşi Druţă încearcă să ne convingă că ar exista una, undeva prin părţile Sorocii. Şi fiindcă ne-am născut şi trăim într-un peisaj cu orizont de casă mare, ca să-i zic aşa, imaginaţia noastră artistică sapă în sus şi în jos, în jos şi în sus. N-am cântat tot ce am întâlnit în cale ca un călăreţ de stepă, deoarece n-am avut de călărit în şa mai mult de două-trei zile. Poate de aceea nu avem nici epos. Baladele noastre au rămas nişte poezii răzleţe, câteva din ele s-au grupat în jurul mitului lui Novac prin rubedenia sângelui şi nu printr-o construcţie literară de ansamblu.” (p.38)
Formulând o judecată de valoare per ansamblu, aş spune că interviurile lui Serafim Saka, realizate în anii ’70-’80, recitite azi, sunt interesante mai ales pentru calitatea lor de document uman. „Crâmpeie” răpite timpului implacabil, ele trezesc melancolii şi (alte) amintiri publicului avizat. „Stop-cadre” psihologice, care evocă chipul unor artişti basarabeni – o parte dintre ei stinşi din viaţă –, pentru care marile realizări abia aveau să vină (Emil Loteanu, de exemplu, avea doar 34 de ani în momentul dialogului cu Serafim Saka, dar era deja un regizor de film apreciat!), developează un întreg context cultural şi politic, la care se raportează, semnificativ, destinele acestor oameni.
Însă partea cea mai impresionantă şi, pe drept cuvânt, zguduitoare a volumului o livrează, după părerea mea, mărturiile unor basarabeni trecuţi prin malaxorul lagărelor de concentrare staliniste. E vorba de o selecţie de texte extrase din volumul Basarabia în GULAG (1993). Printre interlocutorii lui Saka s-au numărat actuali politicieni, dar şi câţiva faimoşi militanţi pentru cauza românească în Basarabia, cum au fost preotul Vasile Ţepordei sau Dumitru Crihan – fiul marelui om politic, Anton Crihan, deputat în Sfatul Ţării – supravieţuitori ai represaliilor sovietice. Poveştile lor de viaţă reprezintă nişte depoziţii preţioase în probatoriul necesar unui proces al comunismului, care a fost prea mult timp amânat în Moldova dintre Prut şi Nistru, şi o materie primă extraordinar de bogată şi suculentă pentru viitoarele „fresce” epice de proporţii, de care duce lipsă literatura basarabeană. Dacă ar fi să mi se ceară să recomand ministerelor de resort de la Chişinău şi Bucureşti nişte lecturi în cadrul unor ore de educaţie civică, aş sugera ca primă sursă volumul Basarabia în GULAG al lui Serafim Saka. Reproduc un fragment, spre învăţătură tinerei generaţii, din testimoniul lui Dumitru Crihan. O întâlnire la închisoarea din Odessa:
„La început, am fost băgaţi într-o celulă, unde erau înghesuiţi claie peste grămadă deţinuţi politici, de drept comun, hoţi, tâlhari, ucigaşi – de tot neamul şi de toată mâna. Şi cum stăteam strânşi într-un ungher şi vorbeam, la un moment dat aud o voce. Ni se adresa un moşnegel gălbejit, scofâlcit, cu o barbă de 4-5 zile nerasă, sur la cap, care stătea pe bocceluţa lui cu lucruri, lângă hârdău:
- Cine sunteţi, cum vă cheamă, de unde veniţi?
I-am spus că suntem din Chişinău, după care s-a prezentat şi dumnealui. Văzând că numele lui nu ne spune nimic, s-a văzut nevoit să ne anunţe că a fost deputat în Sfatul Ţării.
- Aoleu, zic, domnule Balamez, v-au arestat în România?
- Ba în 1940, în Basarabia, unde am rămas de bună voie.
- A fost o greşeală teribilă din partea dumneavoastră, deoarece în primele ore ale ocupaţiei sovietice au fost vânaţi toţi membrii Sfatului Ţării, care mai rămăseseră (Să ne amintim cu această ocazie de moş Ion Codreanu, care a fost arestat şi ulterior schimbat cu Ana Pauker).
- Da, dar vedeţi, zice Balamez, eu am fost unul dintre cei trei care au votat contra Unirii.
- Dumneata ai crezut, îi zic eu atunci, că au să vină bolşevicii şi o să vă decoreze, o să vă facă mare şef.
- Ce mare greşeală, Doamne!... KGB-ul m-a pedepsit pentru asta. Mi-au spus că am votat contra Unirii la ordinul Siguranţei, pentru a crea impresia unui sufragiu liber exprimat şi că sunt mai periculos decât acei care au votat pentru Unire. (…)
Nu l-am mai văzut de-atunci pe fostul deputat Balamez. S-a pierdut în hăul acela teribil, în GULAG-ul sovietic.” (p. 198)
Dedicat investigaţiei istorice şi studiului de caractere, profesând interogaţia intelectuală cu graţia unui spadasin redutabil, Serafim Saka rămâne un nume de referinţă pentru literatura română din Basarabia, „ingredientul de nelinişte” indispensabil unui mediu cultural eşuat în inerţie provincială. Sper ca Uniunea Scriitorilor de la Bucureşti să îi dea o mână de ajutor pentru a-şi edita manuscrisele care îşi aşteaptă rândul.
_________________
Serafim Saka. Aici: atunci şi acum. Dialoguri. Prefaţă de Leo Butnaru. Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2010.
Cronică reprodusă din revista Viaţa Românească, nr. 3-4/2010.