Parteneri

Semproniu – o elegie

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Semproniu – o elegie

imaginea utilizatorului Vasile Gârneţ

1. 
şi vine o zi când înţelegi că n-a mai rămas nimeni
nici băiatul acela cu nume ciudat – Semproniu
care stătea singur pe marginea apei, când 
noi ne jucam şi el vedea acolo o vegetaţie stranie
căreia-i punea numele noastre, rostindu-le încet şi 
ameninţător: Ioana, Marcu, Ilarion, Iolanda, Ignat…
veneam lângă el să privim, 
dar nu desluşeam nimic în apa tulbure
doar coji de pâine şi cantalup plutind la suprafaţă…
Semproniu zâmbea şi spunea: faceţi și voi
un efort de imaginaţie, ţineţi-vă de mâini
poate vă completaţi şi vi se arată...
îl ascultam – era frumos şi nebun şi era
ca şi cum am fi văzut tot ce ne spunea el 
cu vocea lui matură şi înţeleaptă – „…caii înhămaţi 
la cvadriga soarelui!” – era ca şi cum am fi cunoscut 
şi noi secretul acelor ape adânci şi reci…
cred că atunci m-am simţit atras
de ceva de care îmi era frică…
 
2.
nu mai există nici omul dibaci cu obrazul 
cotropit de o barbă ţepoasă care meşterea ferestre
în casa lui cu vedere spre râu, asculta Lili Marlene
noi evacuam rumeguşul şi el ne răsfăţa cu bomboane rozalii
apoi dintr-odată ne alunga, devenea trist
părea un om sfârşit, cu umerii obosiţi 
cred că plângea – îşi amintea din nou de băiatul său
sfârtecat într-un accident de maşină
îl evitam cu înţelegerea noastră până a doua zi 
când iar răsuna Lili Marlene şi el ne privea din nou
cu blândeţe cum căram rumeguşul şi ronţăiam
bomboane rozalii...
odată, într-un moment de tristeţe, când inima
îi înota în durere, ne-a spus că fiecare dintre noi
ar trebui dus să vadă o morgă, să înţelegem
ce e cu viaţa aceasta şi noi ne-am speriat
am spus acasă şi ne-au interzis să-l mai vedem
pe omul acela dibaci cu obrazul cotropit 
de o barbă ţepoasă care meşterea ferestre
asculta Lili Marlene, ne dădea bomboane rozalii
şi noi căram rumeguşul la groapă 
 
3.
nu mai este nici bocitoarea satului – pe ea oare cine 
a plâns-o?
purta întotdeauna haine cenuşii – nu făcea
niciun compromis cu anotimpurile avea casa
lângă cimitir – acolo, printre morminte, prindeam
fluturi negri – înconjurată de flori şi o livadă 
în care mâncam mere – ah, zilele în care 
merele coapte 
cădeau cu zgomot şi era un miros puternic de cidru! –
şi femeia aceea ne vorbea despre singurătate 
şi moarte
spunea: omul moare, corpul cedează, se sfărâmă 
precum o vază, dar rămâne lumina lui, care nu 
se pierde
lumina unui om nu moare niciodată, 
nu se pierde şi doar ea ajunge la Dumnezeu…
dar Dumnezeu există? o zădăram
da, există, nu vă rugaţi acasă în fiecare seară la el?
ne rugăm, îi răspundeam, dar nu ne aude
vă aude, spunea zâmbind şi ne mângâia
pe cap trecându-şi uşor mâna prin păr
– o mână ofilită ca o frunză de tutun
apoi ne citea din Biblie – o minte leneşă şi 
neştiutoare, spunea,
e deschisă vraişte pentru cel necurat (nu rostea 
niciodată
şi nouă ne interzicea să spunem cuvântul „drac”)
ne citea şi noi ascultam fără să ascultăm…
 
4.
ziua ofta prelung, în ferestrele casei era o strălucire
de septembrie cu atâtea promisiuni, pe drum 
trecea poştaşul 
fluierând melodii populare, venea amurgul 
cu aerul proaspăt şi nuanţat şi noi plecam să 
ne rugăm
pe la casele noastre…
 
aşadar, n-a mai rămas nimeni 
acum aici e linişte şi-i tot mai dureros să trăieşti
 
Din volumul în pregătire „Muzeul erorilor”