Parteneri

Secolul vitezei

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Secolul vitezei

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon
articol: 

De cîte ori nu am avut, fiecare dintre noi, în ultimii ani, impresia că sîntem copleşiţi de treburi?; că scadenţele pentru fiecare lucru de făcut ne sufocă?; că nu mai reuşim, din acest motiv, să ne ocupăm, cum se cuvine, de noi înşine (adică să trăim cum ne-ar plăcea), de familiile şi de prietenii noştri (pe care îi vedem din ce în ce mai rar şi, mai totdeauna, pe fugă)?; cu un cuvînt, că „nu mai facem faţă” atîtor solicitări? Pe de altă parte – şi în ciuda acestui sentiment de suprasaturaţie – de cîte ori, atunci, cînd am avut, totuşi, cîteva momente libere, nu am preferat să le petrecem, inerţi, în faţa televizorului – să spunem –, decît să facem ceva „cu adevărat” plăcut şi îndelung amînat, cum ar fi să citim o carte, să mergem la plimbare sau să ne amuzăm cu prietenii? Şi încă: de cîte ori nu ne-au exasperat, în ultimii ani, mediocritatea oamenilor noştri politici, lipsa de orizont şi de idei a partidelor, incapacitatea lor (a oamenilor şi a partidelor) de a croi o strategie, un proiect, fie şi minimal, de viitor sau – în aceeaşi cheie – calitatea mai mult decît îndoielnică a vieţii parlamentare şi a actelor guvernării?
Răspunsul la toate aceste întrebări şi, totodată, paradoxala sa legătură cu fenomenul politic ce face obiectul interogaţiei din urmă stă într-un singur cuvînt: acceleraţia. Potrivit lui Hartmut Rosa, acesta este numitorul comun al tuturor celor ce se petrec astăzi în lume – o veritabilă clavis universalis a înţelegerii postmodernităţii în care se întîmplă să trăim.
Sociolog şi filosof german din generaţia tînără, Hartmut Rosa (născut în 1965) este profesor la Universitatea din Jena şi un reprezentant de marcă al aşa-numitei „teorii critice” a modernităţii, care îi numără printre figurile sale ilustre pe Theodor Adorno, Max Horkheimer şi Herbert Marcuse. Cartea pe care o comentez astăzi (apărută în versiunea germană originală în 2005) este una dintre cele mai recente contribuţii la această reflecţie colectivă, prin prisma unui factor-cheie: acceleraţia, care, după părerea lui Rosa, constituie – am spus-o, deja – aspectul definitoriu al modernităţii.
La prima vedere, acceleraţia este o problemă de viteză. În realitate, ele nu trebuie confundate: dacă viteza are o conotaţie fizică şi este măsurabilă, acceleraţia este, mai curînd, o expresie a civilizaţiei. Ea ţine de ritm (adică de intensitate) şi, în al doilea rînd, de timp. Cu toate acestea (afirmă Hartmut Rosa), nu durata este, aici, fondul problemei sau fenomenul determinant, ci acceleraţia. Timpul este doar un epifenomen, chiar dacă (aşa cum mă voi strădui să arăt) influenţa sa asupra acceleraţiei nu este de neglijat (raportul dintre cei doi termeni fiind dialectic). Nu trăim astăzi în „culmea vitezei” pentru că ne confruntăm zilnic cu o avalanşă de solicitări la termene fixe. De fapt, ce ne-ar împiedica să fim mai relaxaţi? Trăim în felul pe care l-am descris (şi nu avem încotro) pentru că sîntem, cu toţii, prizonierii unei acceleraţii irezistibile a civilizaţiei moderne, generatoare a unei noi percepţii a timpului, care, în sens invers, sporeşte şi mai mult acceleraţia.
Teza autorului este că modernitatea europeană nu a fost „numai un proces multidimensional în timp, ci, mai presus de orice, [a reprezentat] o transformare... foarte semnificativă a structurilor şi orizonturilor temporale, conceptul de acceleraţie socială fiind cel mai adecvat pentru a înţelege calea împrumutată de această transformare” (p. 16-17). Dar, ce ar trebui să înţelegem prin acceleraţie? Un lucru foarte simplu: creşterea exponenţială a numărului de acţiuni sau de „trăiri” pe unitatea de timp. Această creştere este, ea însăşi, determinată de dezvoltarea fără precedent a tehnologiei în epoca modernă (fiind, cu alte cuvinte, un efect al „acceleraţiei tehnice”, în care Hartmut Rosa vede prima dimensiune a acceleraţiei sociale moderne). Obiectiv vorbind, respectiva creştere este totuna cu „accelerarea ritmului de viaţă”, considerată de autor drept a doua dimensiune a acceleraţiei generale, tipică modernităţii. Acceleraţia tehnică şi aceea a vieţii se întrepătrund cu acceleraţia schimbării sociale (atît a structurilor – familie, profesiuni, grupuri de sociabilitate –, cît şi a tipurilor de interacţiune), configurînd, astfel, cele trei ipostaze fundamentale ale acestui fenomen, care – ne spune Rosa – se autoalimentează neîncetat, prin relaţia de sinergie dintre aspectele sale, mai sus menţionate. În acest fel, acceleraţia devine şi mai... rapidă, practic de neoprit, eliminînd tot ceea ce ar putea-o, la o adică, încetini. Inclusiv factorii tradiţionali de acceleraţie. Din acest ultim unghi, exemplul raţionalizării birocratice (definită ca instituire a unui ansamblu de principii, reguli şi proceduri de administrare eficientă), în care Max Weber a văzut unul dintre indiciile cele mai semnificative ale modernizării, este absolut grăitor: dacă, iniţial, raţionalizarea birocratică a sporit eficienţa şi, mai ales, rapiditatea guvernării, din motive ce nu mai au nevoie de vreo detaliere (dar care ţin de superioritatea inerentă organizării şi planificării în raport cu improvizaţia aleatorie), în epoca modernităţii tîrzii (sau a postmodernităţii), ea a devenit o frînă (mai ales în calea acceleraţiei tehnice şi economice), de unde şi tendinţa inversă a dereglementărilor, care, lăsînd nezăgăzuite iniţiativele individuale, au accelerat şi mai mult, sub toate aspectele, ritmul vieţii (din acest punct de vedere, se poate spune că prăbuşirea comunismului a fost consecinţa desincronizării crescînde dintre un sistem suprareglementat, în conformitate cu logica modernităţii timpurii, versus unul devenit din ce în ce mai flexibil prin libertatea – aproape anarhică, aşa cum s-a văzut cu prilejul recentei crize – concedată de stat oamenilor şi organizaţiilor). Acelaşi gen de contradicţie este valabil şi la nivelul instituţiei militare şi chiar al statului naţional şi al regimului democratic însuşi, a căror complexitate organizatorică şi decizională tind să se transforme astăzi în veritabile obstacole în calea cadenţei cu care se preschimbă realitatea.
Cum s-a ajuns la acest mod de existenţă a cărui accelerare continuă o evocăm ca pe o referinţă implicită, rareori conştientizată, ori de cîte ori pronunţăm expresii precum: „nu-mi mai văd capul de lucru”, „cînd am să mai apuc să le fac pe toate?”, „nu am timp” ş.a.m.d.? Şi, mai ales, ce efecte riscă el să aibă (sau are deja) asupra vieţii noastre?
Dincolo de toate aspectele şi conexiunile istorice posibile, principala explicaţie a ritmului din ce în ce mai infernal al existenţei noastre o constituie, aparent paradoxal, tocmai... timpul, mai exact, noul model de inteligibilitate şi percepţie a duratei care se instituie (în Occident) cîndva, între secolele XIII şi XVII (date aproximative, desigur). Acest factor nu este, desigur, ignorat de Hartmut Rosa în cadrul demonstraţiei sale despre relaţia dintre modernitate şi acceleraţie. Însă, după opinia mea, el nu îi acordă, în mod explicit, rolul pe care l-ar merita. Ca să fiu şi mai precis, ceea ce a declanşat, odată cu modernitatea, intensificarea fără precedent a ritmului de viaţă a fost disjuncţia intervenită între timpul istoric, al lumii, şi timpul trăit, al vieţii umane. Noua percepţie că, spre deosebire de lume, care este sortită să dureze, viaţa omului este limitată şi că, prin urmare, din cauza scurtimii sale, ea trebuie trăită cît mai bine, ca o ultimă ocazie înaintea fireştii extincţii pare a fi fost impulsul care a generat activismul frenetic al existenţei. În lumea protestantă, această percepţie s-a manifestat prin munca înţeleasă ca o asceză continuă, cu perspectiva (incertă) a mîntuirii. În lumea catolică, ea pare a fi luat forma „faptelor bune” (adică a meritelor) ca una dintre manifestările pietăţii. Mai complicate apar lucrurile în ţinuturile din Răsărit, ale Ortodoxiei (ulterior şi ale Islamului), unde viaţa activă pare a fi fost în mod constant contrabalansată de contemplaţie, învingînd, în cele din urmă, ca urmare a unui efect de contagiune, provocat de influenţa modelatoare a Occidentului. Factorul religios, ales de mine pentru a exemplifica efectele amintitei disjuncţii temporale a fost, neîndoielnic, doar unul dintre multiplele expresii fenomenologice ale acceleraţiei vieţii. Mai sunt, cu siguranţă, şi alţii (cum ar fi, ca să dau numai un exemplu, infinita acumulare capitalistă a bogăţiei), dar m-am oprit asupra lui, întrucît el pare a explica mai bine particularitatea definitorie a acceleraţiei moderne: caracterul ei de neoprit. Ajungem, astfel, la problema efectelor sale.
Dintr-o perspectivă culturală, cel mai grav dintre acestea este ceea ce Hartmut Rosa împreună cu toţi analiştii globalizării numesc „compresiunea timpului”: în modernitatea tîrzie (sau postmodernitate) acceleraţia vieţii sociale devine atît de mare, iar schimbarea – de orice fel – atît de rapidă, încît secvenţele temporale „clasice”– trecutul, prezentul şi viitorul – sînt (sau par) abolite în favoarea unui soi de simultaneitate perpetuă, în cadrul căreia nimic nu se mai poate cristaliza. Autorul se întîlneşte aici cu judecăţile lui Zygmunt Bauman, care descrie modernitatea noastră actuală (cu post- sau fără) ca una „lichidă”, în care totul: identităţile, familiile, capitalurile, afinităţile, solidarităţile etc. sînt fluide, luînd formele şi împrumutînd circuitele disponibile pe moment şi în funcţie de situaţia dată. De aici provin, probabil, unele impresii şi certitudini (inconfortabile), pe care le împărtăşim, astăzi, cu toţii, dar nu reuşim să ni le explicăm în mod convenabil, precum distanţa din ce în ce mai mare faţă de trecut (chiar şi faţă de cel recent), relativitatea ierarhiilor şi a valorilor, dificultatea de a transmuta ceea ce trăim în experienţă de viaţă, deficitul de prestigiu al istoriei (cu alte cuvinte al duratei lungi şi a sensurilor care i se pot atribui prin reflecţie) în comparaţie cu multiplicitatea memoriilor reticulare, fractura dintre generaţii foarte apropiate sau chiar dintre membrii aceleiaşi generaţii şi multe altele, prea cunoscute pentru a mai insista asupra lor. Viaţa politică (la care m-am referit la început) nu scapă, nici ea, tăvălugului destructurant al acceleraţiei. Procedurile şi expresiile sale fireşti (dezbaterea legilor, elaborarea direcţilor strategice de acţiune, articularea clară a programelor politice, negocierile dintre partide etc.) devin, în contextul postmodernităţii, consumatoare de timp şi – prin urmare – factori de desincronizare, ceea ce conduce la simplificarea normativă a politicului, cu grave riscuri pentru sistemul democratic. Nu este de mirare că, în asemenea condiţii, calitatea partidelor şi a oamenilor politici tinde să devină din ce în ce mai precară, că ideologiile au ajuns pur formale, cînd nu de tot absente, iar marile decizii cu caracter politic sînt luate fie prin decizii birocratice (cum se întîmplă la Bruxelles), fie „prin asumarea răspunderii guvernului” (ca la Bucureşti şi Chişinău), dar, oricum, fără luarea în calcul a posibilelor alternative (pe care partidele de opoziţie sînt, de altfel, incapabile să le producă).
Poate fi oprită sau măcar încetinită această accelerare exponenţială a vieţii sociale postmoderne? La nivel individual, acest lucru este imposibil, pentru că riscăm să fim imediat defazaţi în raport cu cei care ne înconjoară şi să fim aruncaţi afară din sistem (să ne imaginăm ce ar însemna, pentru profesiunea şi însăşi onorabilitatea noastră, să nu mai răspundem, preţ de o săptămînă, la e-mail-urile pe care le primim!). Nu am putea trăi în asincronie cu lumea, fie aceasta bună-rea. Sau, am putea-o face, dar plătind un preţ foarte ridicat. Hartmut Rosa nu oferă o soluţie de ieşire din această situaţie, sugerînd numai că singura cale ar putea fi o reducere graduală a ritmului, graţie unui consens general. Este, fără îndoială, un pios deziderat, dar care nu ştirbeşte din interesul maxim al lecturii (deloc uşoare) a acestei cărţi, deosebit de utilă pentru mai buna înţelegere a lumii în care trăim.
________
Hartmut Rosa, Accélération. Une critique sociale du temps. Traduit de l’allemand par Didier Renault, Paris, Éditions La Découverte, 2010

lkwsdhu

awudpb lkwsdhu