Categorii

Parteneri

„Scrisorile persane” ale Lucreţiei Bârlădeanu

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Scrisorile persane” ale Lucreţiei Bârlădeanu

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu
articol: 

Mi-a plăcut întotdeauna scriitura cursivă, iar cartea despre care vreau să vorbesc e chiar pe potriva ritmului meu lectural. Încă un compliment: chiar dacă nu toate naraţiunile au reuşit să-mi ţină urechile ciulite, ele au ştiut însă să se oprească la timp. Lucreţia Bârlădeanu (căci despre ea vorbesc) şi-a ales un Narator atent şi cu simţul măsurii.
Mie, unuia, mi-ar fi plăcut mai mult ca volumul (Lucreţia Bârlădeanu, Scrisori din Paris, ARC, 2011, 96 p.) să se fi intitulat Scrisori pariziene (aşa se numea şi rubrica de la Contrafort a autoarei). S-ar fi pus astfel accentul pe genul scriiturii, nu pe locul redactării textelor şi s-ar fi făcut joncţiunea cu celebrul titlu al lui Montesqueu, care anunţa o tehnologie literară: schimbarea perspectivei, pentru a privi lucrurile obişnuite cu ochi proaspeţi. Cum ne vedem noi de la înălţimea scărilor înalte ale bisericii Sacré-Coeur din Montmartre-ul parizian?
Autoarea ne spune despre mişcările culturale, sociale şi ce se aude acolo, în târg, despre noi. Persanul nostru vede, ne face atenţi, ne provoacă, ne amuză. Modelele (aproximative şi incomplete) nu trebuie căutate în zona genului epistolar, ci în perimetrul Scrisorilor negruzziene: naraţiuni & scrieri eseistice.
Uşor teatrală, cu modestie „călugăresc-cronicărească”, autoarea flirtează discret: „Dragul meu cititor, tu trebuie să ştii chiar din capul locului că eu, pe lângă marele defect de a fi femeie (sic!), mai am şi multe (?) altele.” Urmează enumerarea unor defecte aparente, ale unei cochete, dar care se impun prin insistenţă, fie şi ludică. E doar ironie în permanenta-i frustrare? În contrapunct, aceeaşi fire (aceeaşi oare?) răbufneşte atunci când fiinţa se revoltă împotriva unor nedreptăţi. Frustrările şi timiditatea se retrag, făcând loc polemicii cu monştrii sacri, cu subiectele tabu. Autoarea e curajoasă cum numai o femeie poate fi. O demnitate nobilă o face să nu ţină cont de poziţia ierarhică a protagoniştilor.
Secvenţa Bronz cu şi fără priorităţi debutează cu o „febrilă” tentativă a naratoarei de a-şi ascunde faţa. Vom afla mai jos de unde această frică de bronz, dar până una-alta, acoperindu-se cu un soi de feregea improvizată, eroina îşi expune „temerea” că, văzând-o, Nicolas Sarkozy ar fi putut să-i retragă cetăţenia franceză. Aici intră în joc bârfele mondene, ale jurnalismului de tabloid. Aflăm că fosta soţie a preşedintelui francez, Cecilia, e fiica lui André Ciganer, născut la Bălţi. Urmează, în ordine, amanta de la Figaro Anne Fulda, tot o compatrioată de-a noastră. Iar în consecinţă, pierdem bătălia (autoarea oftează, teatral) în favoarea frumoasei Carla Bruni. Gurile rele spun că actuala soţie i-ar fi implantat „repulsia faţă de trecutul său sentimental”. Şi, odată ce pasienţa cu infiltrarea alor noştri în palatul Ėlysée nu ne-a reuşit, acum… „trebuie să ne luăm ţiganii înapoi”. Iată  „etimologia populară” a urii lui Sarko faţă de rromii români!
Teama de bronz a autoarei era una… literară. Nicolae Manolescu scrisese că îl poate depista pe orice ne-cititor: „bronzul e cel mai clar indiciu de refuz al lecturii.” Frica autoarei de a-l întâlni pe critic la vreo conferinţă şi de a-i arăta tenul bronzat devine obsesie. Situaţia este „dramatizată” prin grija naratoarei de a nu înnegura o dată în plus imaginea scriitorului basarabean (şi aşa cvasiinexistent pentru N.M.), care, iată, îşi poate crea proasta imagine (şi) de ne-cititor. Replicile, în surdină, sunt topite într-un melanj ironic, ludic, estival.
Treptat, se conturează însă o filieră dramatică. Tema: Basarabia nu e o prioritate pentru multe instanţe politice şi culturale româneşti. Se schimbă registrul, tonul devine publicistic, ironia devine sarcasm. Autoarea evocă nişte cazuri în care i s-au respins, succesiv, câteva iniţiative. Mai întâi, refuzul de a i se acorda, la Universitatea din Iaşi, un curs special despre literatura română din Basarabia: proiectul respectiv „nu e o prioritate pentru noi”.
Urmează ciclul de emisiuni „Moldova văzută de la Paris”, propus redacţiei române de la RFI (lui Mircea Iorgulescu).  Răspunsul e dezarmant şi de această dată: în contextul aderării României la UE, „Basarabia nu e o prioritate” pentru redacţia românească a RFI. Autoarea aproape că plânge, exasperată de aceste „nedreptăţi”. Pentru împlinirea stării, vine, în final, opinia lui Eugen Negrici, proaspăt întors din Basarabia: „alături de polonezi, basarabenii ar avea cea mai tragică soartă din Europa”.
Textul se încheie cu o întrebare retorică: formatorii de opinie din România „au simţit vreodată o strângere de inimă când au privit la fraţii lor de peste Prut?” E forţat rău acest final, deşi textul începea bine (şi demonstra, o dată în plus, lipsa de complexe). Dar de frustrările provincialului, iată, nu a scăpat definitiv. Mai ales că, în fiecare caz aparte, întrevăd motive întemeiate de a fi fost tratată cu refuz: fiecare instituţie cu programul său, cu strategiile sale, cu schemele sale de încadrare a personalului şi cu priorităţile sale. E regretabil că tocmai unul dintre textele bune ale cărţii eşuează în lamentaţii, tradiţionale deja. De altfel, tocmai despre acest tip al basarabeanului vorbea Dan C. Mihăilescu, prezentând cartea: un personaj suspicios şi convins că ar exista un fel de conspiraţie împotriva lui, că românii români l-ar privi cu aere de superioritate.
Autoarea inventează ad-hoc numele personajelor, aşa cum se inventează poreclele: după semnul distinctiv. Astfel, „prima cu care dau ochii azi” este „doamna Purtătoare-de-inele” (eu i-aş fi spus Doamna-Purtătoare-de-Inele). Urmează doamna cochetă, fără nume, pe care o invidiază că se fardează dezinvolt în tren, „de parcă s-ar afla în propria sală de baie”. Îi dă din deget, „amintind” că la Tătărăuca Veche machiajul se face acasă.
Incorect politic şi eu (pe urmele autoarei!), trebuie să remarc că doar o femeie poate fi atât de curioasă. După ce a urmărit până la detalii toate gesturile unor doamne, propune „să abordăm un alt domeniu demn de a fi obiect de studiu matinal într-un vagon de RFR”. Ochii „stinşi şi inexpresivi” ai cuiva îi sugerează scriitoarei „umbra unei iubiri sau a unei dureri”, iar o tânără care doarme „cu capul dat pe spate şi cu gura căscată”… „o fi avut o noapte furtunoasă”, în imaginaţia autoarei. Scenele acestea, spionate de L.B., pot fi „inedite” şi pentru francezi. Toleranţa tipic occidentală asta e: fiecare face tot ce îşi doreşte şi e lăsat să facă tot ce nu deranjează. Oamenii s-au obişnuit acolo să fie indiferenţi la forma de prezenţă a altuia…
O nuvelă rotundă (care „se adună” oarecum iraţional şi pe paliere nebănuite) este Căpşunele, căţeluşul şi literatura. Nişte fructe cumpărate la ieşirea din metroul parizian provoacă o dilemă: să le consume presărate cu zahăr pudră ori cu cremă dulce de smântână (eu aş fi propus să le mănânce fără adaosuri nocive, dar aş fi spulberat povestea)… Dilema împinge bifurcarea naraţiei pe două paliere ale memoriei.
Una e povestea biografic-sentimentală cu soacra din Bucovina, care a adus căpşune unse cu smântână îndulcită şi îşi tot îndemna fiul să mănânce. Uitând însă de noră şi de nepoţi, cărora le lăsa gura apă. Gestul nurorii rebele a fost decisiv şi categoric: evadarea din raiul bucovinean, reticent la înrudirea prin mezalianţă.
Căpşunele cheamă din memorie (din memoria culturală, de astă dată) şi o altă întâmplare. Alex Ştefănescu scrie în una dintre cărţile sale recente despre un fel de audienţă la Octavian Paler. Tânărul Alex se cam plictisise să asculte o istorie dintre cele fără de sfârşit şi căuta un motiv să plece, când secretara îi aduse monstrului sacru căpşune cu zahăr. Slăbiciunea tânărului critic pentru aşa bunătăţi e de nedescris. Dar „scriitorul moralist” le-a mâncat pe toate, de unul singur. Deducţia autoarei e îndrăzneaţă: consecinţa acestei nesimţite indiferenţe este neincluderea lui Octavian Paler în Istoria... lui Alex. E tare spus. Orgoliul, rănit cu căpşune, nu iartă.
Probabil că această înrudire (a fraţilor de suferinţă) o resimte autoarea ca pe un pretext în plus de a povesti despre un căţeluş cu care se împrietenise şi despre care află că îl „înfiase” Alex Ştefănescu. Motiv pentru care îi scrie o scrisoare (pe care o reproduce şi pentru noi). Nu primeşte răspuns, dar nuvela deja se rotunjeşte… şi e oprită la timp.
Citesc (nuvela Divergenţe) nelipsitele, în context francez, explicaţii cu privire la foie gras, dar discuţia o ia razna spre politică, sindicate etc. Mă enervează asemenea turaţii stângiste. Să le aud tocmai de la aristocrata Lucreţia! Compasiunea faţă de pictorii de pe Montmartre, nevoiţi să-şi înghesuie marfa pe trotuare, din cauza cafenelelor care îşi extind teritoriul, pune iar sare pe rana socialistă a Lucreţiei. Dar un tablou cu maci şi o prietenă ce are nevoie de dragoste sau de alţi excitanţi o fac pe autoare să intre pe terenul periculos (dar artistic!) al stupefiantelor. Marcoteţul mamei de la Tătărăuca Veche, cu mac bătut până la lapte, apoi o experienţă proprie cu medicul anesteziolog, apoi cartea lui Andrei Oişteanu despre narcotice, dar şi Cărtărescu ş. a. deschid cutia pandoriană şi bucata fascinează. Strategia aceasta a intercalării elementului livresc în naraţiune este eficientă.
O poveste bine adunată (deşi cam întinsă) e Surprize de metrou. Am remarcat subitul patriotism francez al scriitoarei. Bun finalul: moşul care la începutul textului se revolta că spaţiul dintre două scaune de metrou (doar  40 cm) nu asigură intimitate pasagerului acum se bucură (în urma actului comunicativ) că spaţiul a fost mic. Muza şi trenul, o nuvelă cam dezlânată, chiar „promitea” un rateu, autoarea găsind cu greu nu numai începutul, ci şi subiectele, adunate cu dificultate. Dar tocmai această „chemare disperată a muzei” leagă nodurile.
În istoria turcoaicei Arzu m-a enervat din nou Lucreţia cu grijile ei omnivore.
D. e., manuscrisele lui Cioran, găsite de o menajeră şi scoase la licitaţie, revolta (nedreaptă!) pe justiţia franceză (lucrul găsit, dacă nu are proprietar legal, este chiar al celui ce l-a găsit). De unde a luat-o Lucreţia că tot ce e de preţ trebuie să aparţină statului? Acum, caietele fiind donate statului (Academiei), de către generosul cumpărător al acestora, George Brăiloiu („Luaţi-l doar ca pe un gest-simbol, într-o perioadă în care avem nevoie de simboluri”), Lucreţia e fericită?
Ceea ce mi-a plăcut şi de această dată e scriitura. Arzu îi dă întâlnire autoarei în Jardin de Luxembourg, ca să-i povestească ceva. Bănuind că poate fi vorba de o relaţie sentimentală, scriitoarea conchide: „Hai s-o auzim, poate fi ceva interesant.” Curiozitatea feminină întrece limitele, dar când să înceapă bârfa (prietenele se întâlnesc, în finalul nuvelei, turcoaica iradiază, sporind interesul), autoarea trage cortina în nasul cititorului, care tocmai îşi lipise urechea de uşă: „Dar să păstrăm discreţia…”
În debutul acestei nuvele, am dedus un autoportret al autoarei, construit prin asociere: „Toamna din acest an, frumoasă şi sigură de puterea ei seducătoare (asemenea unei femei inteligente trecute prin multe, dar care reuşeşte totuşi să-şi păstreze un aer vag de prospeţime şi inocenţă), îşi etala, la finele lui septembrie, toate graţiile, însoţită de farmecele-i irezistibile şi de un soare curtenitor şi blând, care-şi risipea generos de dragul ei lumina…”
Portretul artistei, în ambianţa nobilă şi curtenitoare a Oraşului-de-Neuitat.