În perioada 18-20 mai 2011 la Chişinău şi Bălţi a avut loc a doua ediţie a festivalului „Zilele Literaturii Române”. Invitați: Emil Brumaru, Ion Vianu, Cristian Teodorescu, Ion Mureşan, Radu Pavel Gheo, Val Butnaru, Constantin Cheianu, Maria Şleahtiţchi, Mihai Fusu, Bogdan Georgescu, Alina Nelega, Andreea Dumitru, Nicolae Popa, Arcadie Suceveanu. Coordonator de proiect: Vasile Ernu.
Programul festivalului a cuprins conferințe, lecturi publice și recitaluri poetice, întâlniri cu elevii de la Liceele „Gh. Asachi” și „Ion Creangă” din Chișinău, dezbateri despre proza și despre dramaturgia română contemporană, un spectacol-lectură după Fraţii Karamazov (Legenda Marelui Inchizitor) de F. M. Dostoievski, susținut de Victor Rebengiuc, și un spectacol muzical cu titlul: RASSM – Poezia avangardist-proletcultistă transnistreană din perioada interbelică, cu Mihai Fusu şi Dorel Burlacu („Trigon”).
Organizator principal: Institutul Cultural Român, Centrul Naţional al Cărţii. Au mai contribuit: Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chișinău, Primăria Municipiului Chişinău, Editura Cartier, Librăriile Cartier, Revista Punkt. Parteneri: Teatrul Municipal „Satiricus I. L. Caragiale”, Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova, Universitatea de Stat „A. Russo” din Bălţi, Centrul de Studiere a Totalitarismului, Kira's Club. Parteneri media: Contrafort, Radio Europa Liberă, Ziarul de Gardă, Jurnal de Chişinău, Timpul, Unimedia.
Vă propunem selecțiuni de la discuția ce a urmat lansării a două volume de proză, semnate de Ion Vianu – Amor intellectualis. Romanul unei educații (Cartea anului 2010), și Cristian Teodorescu – Medgidia, oraşul de apoi (Premiul pentru Proză al USR 2009).
 
Lina Grâu (Radio România Actualități): Domnule profesor Ion Vianu, cum vă simțiți la Chișinău, cum ați găsit acest oraș?
 
Ion Vianu: Eu am sentimentul că sunt în Chişinău ca în orice oraş românesc. Cu un plus exprimat de faptul că există aici, ca semn particular al locului, o mai mare diversitate, căutarea unei adaptări la timpurile astea confuze și neliniștite. Iar în ceea ce priveşte relaţiile noastre, cred că sloganul ar trebui să fie: două ţări şi o cultură. Nu văd cum ar putea să fie altfel pentru moment. Suntem absolut identici, trunchiul nostru comun este puternic, există şi ramuri separate prin faptul că istoria a fost în ultimele două secole uşor diferită în Moldova. Aceste mici diferenţe ar trebui noi, românii, să le cunoaştem, să le însușim mai bine, fiindcă şi ele fac parte din această unitate a noastră de fond, fac parte din istoria noastră. De pildă, deși îl mai citisem, descopăr acum, cu o plăcere enormă, romanul În preajma revoluţiei de Stere. Nu pot să uit că Stere a avut o tinereţe foarte năvalnică. A trăit experienţe din acestea, decisive, pe care le povesteşte din „partea cealaltă”, din partea pe care Dostoievski nu ne-o relevă. Şi pe urmă Constantin Stere a fost un politician român. A făcut parte din peisajul României Mari. Noi, cei din Vechiul Regat, dar şi din Transilvania, trebuie să fim mult mai sensibili la contactele pe care Basarabia le-a avut cu Răsăritul, cu spațiul slav. Acest element ne-ar îmbogăţi, şi nu ne-ar despărţi, nu ne-ar dezbina deloc.
 
Vitalie Ciobanu: Aş vrea să vă întreb, domnule Vianu, despre relaţia psihanaliză-literatură sau psihiatrie-literatură, care vă este aproape. Cum aţi privi această raportare mai specifică, mai insolită pentru literatura română, întrucât în general majoritatea scriitorilor români – şi cei ai trecutului, şi cei de astăzi – sunt filologi ca formaţie, eventual cu ceva studii de istorie şi filozofie sau ziaristică, și aici Cristian Teodorescu ne poate spune, cred, ceva despre experiența sa de jurnalist, de columnist așezat în fața unui text literar. Dar Dvs., cu ochiul acesta „diamantin”, de om care poate umbla cu bisturiul și la sinapsele creierului uman, scrieţi altfel? Vi se pare că literatura română ar suferi de o anume „carență”, de o anume insuficienţă pentru faptul că, uneori, lunecă la un nivel mai calofil, al metaforei, al stilului frumos, şi nu coboară suficient de mult în „adâncimea sufletului uman”?
Ion Vianu: Acesta este farmecul ei, este o literatură a frumuseţii, a eleganţei stilistice. Nu prea cred că lucrurile acestea, abisale, trebuie căutate cu orice preț. Eu dacă sunt influențat de psihanaliză în scrierea mea, este în ciuda mea, aş putea să spun, adică nu atât datorită psihanalizei pe care am citit-o, cât datorită psihanalizei pe care mi-am făcut-o eu mie şi celei la care m-am supus „întinzându-mă” pe divanul psihanalitic. Cred că există o anumită literatură agresiv-psihanalitică, una care a fost foarte la modă în Occident un timp şi care este încercarea de a aplica doctrina la textul literar. Mie genul acesta de psihanaliză nu-mi place foarte mult. Cum ar fi Robbe-Grillet în Franţa, cel care vede într-un vârtej de apă un mic Sfinx şi îşi dă seama că are de a face cu complexul lui Oedip. Aşa îmi place mai puţin, dar cred că experienţa psihanalitică şi chiar cea psihiatrică aduc un plus creației artistice, care însă nu trebuie să fie ceva căutat, ceva determinat. E ceva care vine spontan, aşa cum spontan se prezintă spiritului şi visele… Dar cred că literatura este mai mult un „vis” decât „analiza unui vis”. 
 
Nicolae Negru: Despre relaţiile cu ţiganii s-a vorbit foarte mult în presă, mai ales după expulzarea lor din Franța, decisă de Sarkozy. Mulți politicieni, mulţi români în general încearcă să se distanțeze, spunând că ţiganii sunt „ei”, „noi” suntem români, suntem alţii. Dumneavoastră, domnule Teodorescu, aţi citit acum un mic fragment din romanul Medgidia..., unde iarăşi aţi atins această coardă privind relaţia cu ţiganii. Mi-amintesc un vers de-al lui Dinescu: „Strigă ţigănimea în mine…” Care este totuși, din punctul Dvs. de vedere, relaţia cu ţiganii, ce prezintă ei în istoria, în societatea românească, şi dacă există o problemă a relaţiilor, aşa cum pare uneori de aici, privită de la o anumită distanţă.
 
Cristian Teodorescu: După părerea mea, toate poveştile astea despre ţigani care strică imaginea României sunt mult prea exagerate. Dacă ne apucăm să numărăm câţi dintre hoţii din România sunt ţigani și câţi români, o să vedeți că proporţia covârşitoare e de partea română... Ţiganii sunt buni numai în ziua votului şi după aia devin un „sac de box”, în care tot soiul de rataţi îşi exprimă sentimentele xenofobe faţă de, totuşi, niște cetăţeni ai României, oameni care se află aici de sute de ani, şi care dintr-un anumit punct de vedere nu au avut o evoluţie convenabilă, tocmai din cauza faptului că au fost ţinuţi într-o situaţie civilizaţională improprie. În clipa în care aceştia au început să umble, să descopere lumea, unii dintre ei fiindcă n-au nicio meserie –, și nu ştiu în ce măsură sunt atât de vinovaţi ei sau sistemul care i-a făcut să nu aibă nicio meserie – au trebuit din ceva să trăiască. Când nu știi să faci altceva, faci ceva încât să-ţi asiguri o bucată de pâine. Şi începi să încalci legea. Eu le spuneam băieţilor mei, care au făcut liceul de muzică şi care auzeau pe afară tot soiul de infamii despre ţigani: uitaţi-vă bine la tenul meu şi uitaţi-vă bine la urechea voastră muzicală, imposibil să nu avem noi vreun ţigan în familie, aşa că lăsaţi-o mai uşor cu atitudinea asta de dispreţ faţă de colegii voştri ţigani, de la şcoală, cu care de altfel ei sunt prieteni... Mi se pare de multe ori că vorbim despre o falsă problemă, şi atunci când autorităţile încearcă să facă ceva pentru această minoritate obidită, să ştiţi că vorbesc mult şi alocă extraordinar de puţini bani pentru a o ajuta să se integreze.
 
Ion Vianu: Răspunsul meu la întrebarea Dvs. o să fie destul de firesc. Să nu uităm că ţiganii sunt descendenţii robilor de odinioară. Adică, dintr-o categorie socială aflată într-o situaţie teribilă. În lumea civilizată sclavajul a dispărut de mult şi au rămas doar insule de sclavaj, cum au fost negrii în Statele Unite, cum au fost ţiganii în România. Acest decalaj social, acest oprobriu care stă deasupra sclavilor nu a trecut complet. Însă putem să ne întrebăm ce este România cu ţigani, problemele pe care le pun ei ca o categorie defavorizată. Și ar trebui să ne întrebăm şi ce ar fi fără ţigani România. Există o anumită valoare pozitivă în ţiganitate, o anumită preponderenţă a fanteziilor, o anumită veselie, muzica, fără îndoială, care fac parte din peisajul culturii noastre şi pe care nu le putem respinge, pentru că ne îmbogăţesc, foarte mulţi oameni importanţi au origini ţigăneşti, ei sunt ai noştri oricum. Trăind o parte a timpului în străinătate, am văzut reacţia asta la români, când se află că ţiganii au mai făcut nu ştiu ce năzdrăvănie, românii se revoltă și spun: „Dar ăștia nu suntem noi”. Din păcate, suntem noi. Îi ducem cu noi şi ei ne duc pe noi cu ei. Lucrurile astea se vor rezolva cu timpul şi în măsura în care experimentul european de astăzi va reuşi. E o problemă imbricată într-una mai mare.
 
Val Butnaru: Domnule Cristian Teodorescu, să ne întoarcem la relaţia ziarist - scriitor. E scriitorul o continuare a ziaristului, e ziaristul un scriitor ratat? Se poate spune că ziaristul de până la ’89 era de o calitate mai bună? Era mai instruit, mai cultivat?
 
Cristian Teodorescu: După părerea mea, relaţia dintre scrisul beletristic şi scrisul în gazetărie implică potriviri întâmplătoare. Adică nu cred că dacă ești ziarist trebuie neapărat să devii şi scriitor şi dacă eşti scriitor trebuie neapărat să ajungi la un moment dat şi ziarist – deși e adevărat că din cauza faptului că noi lucrăm cu cuvinte avem o anumită uşurinţă graţie căreia putem să o facem pe ziariştii. Majoritatea ziariştilor pe care îi cunosc eu, de exemplu, n-au studii de jurnalistică, au învăţat meseria asta, au prins-o din zbor, unii mai bine, alţii mai prost, iar povestea asta legată de... ratare, neratare e și ea relativă: pot să fiu un jurnalist bun care scrie proză prost sau pot să fiu un scriitor foarte talentat care în gazetărie se comportă mediocru. Din punctul ăsta de vedere vă aduc aminte de textele, comentariile adormitoare, după părerea mea, ale lui Sadoveanu, din presa interbelică, care sunt de o mediocritate strălucitoare. Lucrurile stau cu totul altfel atunci când vorbim, de pildă, despre Arghezi, care sclipea şi colo şi dincolo, dar, în general, povestea asta cu gazetăria care te ajută să te ratezi sau faptul că, dom’le, dacă scrii literatură e bine să te laşi de gazetărie mi se par amănunte care ţin de experienţa fiecăruia dintre noi. Sunt oameni care fac gazetărie cu mare plăcere în paralel cu scrisul de literatură şi sunt oameni care, deşi scriitoriceşte le merge destul de bine, nu sunt în stare să scrie un articol decât după ce se chinuiesc cu el până subiectul îşi pierde actualitatea.
 
Vitalie Ciobanu: Vreau să-l întreb pe Cristian Teodorescu: nu resimți un anumit pericol, trecând de la un gen la altul? În ziaristica profesată după standarde occidentale, cu acea rigoare a meseriei care impune verificarea faptelor, spațiul pentru comentariu este strict delimitat. Exerciţiul prea îndelung al ziaristicii, ce respectă niște exigențe, nu-ţi creează nişte obstacole în momentul când începi să faci literatură, nu te simţi încorsetat?
 
Cristian Teodorescu: O să-ţi răspund ca acel personaj al lui Caragiale, din Căldură mare: ba nu, domnule! Din cauza faptului că atunci când faci gazetărie, foloseşti o parte din abilitățile scriitorului, cel mai adesea ţi se întâmplă atunci când descoperi câte un subiect mai interesant. Și în gazetărie e o muncă de asta de construcţie, subiectul nu-ţi „vine” pur și simplu, el trebuie construit, adică ai nevoie și acolo de ceva-ceva îndemânare epică. Cu cât o ai, cu atât iese în câştig şi textul pe care îl predai la ziar sau la revistă. În ceea ce priveşte literatura, gândeşte-te că după ore de scris cu bileţele, cu notiţe în mână, atent să nu „zbârceşti”, să nu spui ceva nepotrivit, să nu baţi câmpii ca ziarist, în momentul în care ajungi în libertatea fanteziei tale şi te-apuci să scrii proză, e ca şi cum ai trece de la un meci de… tenis cu piciorul la un meci de fotbal. Zbori.
 
Nicolae Negru: Bine, dar, iată, Aeroportul de Hailey – este literatură sau jurnalistică? Un jurnalist sau un scriitor merge într-un anume loc şi de fapt face un reportaj, doar că un reportaj mult mai detaliat, aşternut pe multe pagini. Cum vedeţi deosebirea?
 
Cristian Teodorescu: Poţi simula, ca prozator, stilul jurnalistic, atunci când faci o reconstituire a unei întâmplări din astea, dramatice. Gândiţi-vă, Truman Capote a scris un roman despre asasinat, recurgând la această tehnică, aproape jurnalistică, în romanul Cu sânge rece. Aici e vorba de simularea unei viziuni, a unei atitudini de tip jurnalistic, a unei pretenţii de autenticitate în limitele unei convenţii controlate, fiindcă, de fapt, finalmente, cei care s-au avântat pe urmele lui Capote ca să vadă cum şi-a scris el romanul și cât de bine funcţionează suprapunerea, adică povestea lui Capote cu povestea adevărată a personajelor lui, au descoperit că, vrând-nevrând, Capote a mai şi luat-o pe „arătura” ficțiunii…
 
Chişinău, Librăria din Centru,
19 mai 2011