Sechele
 
respirație grea
o simt tot mai aproape în spatele meu
mă chircesc toată și strâng geanta sub braț
aștept să mi se întâmple ceva.
reflexe din adolescență
așa au fost tâlhărite colegele mele de clasă
lovite din fugă
smulse gențile, lanțurile și cerceii cu tot cu carne
erau anii nouăzeci și ceva
când se lua seara lumina în Chișinău
iar becurile din scările de bloc erau deșurubate.
atunci ieșeau la vânat șacalii
deghizați cu șepci cu cozoroc și în geci de piele
supradimensionate
furate și astea cine știe de pe unde.
erau anii anarhiei totale
în care odată cu întunericul cădeau și toate regulile
prindeau în lifturi și copii și femei
îi amețeau cu șervețele îmbibate în cloroform sau îi loveau din plin
unele victime cedau benevol bunurile
doar să nu le omoare.
pe tata l-au urmărit de la schimbul valutar de pe Dacia,
unde schimbase niște euro
și l-au lovit direct în tâmplă cu un obiect metalic
furându-i servieta din piele maro în care purtase toată
viața cursurile universitare.
l-au găsit fără cunoștință niște trecători
l-au stropit cu apă
de sub lentilele ochelarilor pătrățoși
îi curgeau lacrimi
am văzut pentru prima dată cum plânge tata
și mi-a zis atunci că erau banii adunați pentru nunta mea
să mai aștept, dacă pot, cu măritișul.
respirație grea
o simt tot mai aproape în spatele meu
mă chircesc toată și strâng geanta sub braț
aștept să mi se întâmple ceva
„hi!”, mă salută băiatul de culoare care trece alergând
pe lângă mine
cu căști și zâmbet larg
în Londra pe înserat oamenii fac jogging
iar fricile mele ies la plimbare
 
 
 
Sacoul de catifea
 
la înmormântarea lui am mers oarecum nedumerită
nu se poate, mi-am zis
el, sex-simbolul anilor ’80,
basarabeanul care ne dusese vestea în lume
nu putea să moară atunci, în acel decembrie 2003
el, Zobar al nostru.
la el acasă am văzut pentru prima dată o canapea
de piele
și primii blugi Levis originali, dar și primul sacou
de catifea veritabilă
cu care defilase și la Cannes.
pentru el, Loteanu a fost chemat la Brejnev să dea
explicații
de ce distribuie în roluri mari un actor fără studii
de specialitate
el, actorul.
în casa lui am văzut ce înseamnă oameni valoroși
vedete scoase din televizor
totul părea rupt de realitate
se râdea zgomotos și cu poftă.
se mânca vânat, domnește, din vase din porțelan fin
cu tacâmuri aurite ținute corect
pentru că avea pușcă veritabilă și era vânător
de la ultima vânătoare nu s-a mai întors.
el ne-a dus pentru prima dată la mare și în Carpați
cu ,,Volga”
de la el am primit în dar primii cercei de aur și o vază
din lemn roșu
daruri
el, omul.
el, eroul uitat
al cărui film biografic, realizat de fiul său mai mare
la Moscova
nu a mai fost difuzat în acele trei ore
de la cinematograful Patria
când îl omagiau la 60 de ani
urma o peliculă comercială
sala a fost eliberată
el, despre care au scris mii de reviste străine
nu însă și cele din Moldova.
își dorise enorm să îl joace pe Bozoncea lui Barbu
Loteanu îi mai pregătise și un alt rol
făcuse rost, în sfârșit, și de bani,
dar,
a suferit apoi cu capul sus
nu s-a plâns niciodată
l-au citit doar apropiații după privire
nu mai râdea decât cu colțul gurii
nu a mai purtat nicicând sacoul
el – Grigore Grigoriu.
doar un bust fără anul nașterii și fără anul morții
în cimitirul Armenesc din Chișinău
 
 
Actrița
 
era o iarnă grea
geruri și troiene
oameni cu căciuli de blană
alergând cu plasele de mandarine și torturi „Kievskii”
și „Skazka”
legate cu sfoară
totuși, centrul Chișinăului își schimbase plăcuțele
cartonate
„Cu Anul Nou” devenise „La mulți ani!”
sub care era scris ”1991”
iar Moș Gerilă se transformase în Moș Crăciun
și apăruseră mai multe produse de import în magazine.
mama și-a pus mărgele de santal și inelul de aur
cu piatră roz
tata și-a aranjat atent nodul la cravată
mergeam să petrecem revelionul la nanul Grig
iar pozele cu Zobar erau în toate ziarele și revistele.
de această dată urma să vină și Maestrul Emil
așa îi spunea tata, iar din felul cum a spus-o am înțeles
că e cineva foarte important.
Emil vorbea o română perfectă
cinema, actori, scenarii, bugete, montaje
gesticula mult
și mai făcea câte o pauză pentru o gură de vin
sau pentru a ronțăi o ceapă verde
de la cap la coadă fără a se opri
cei de la masă erau într-un soi de transă
chiar și nanul Grig nu îndrăznea să îl întrerupă
vraja a fost spartă de sunetul insistent al soneriei
deși nu mai era așteptat nimeni
„Moș Gerilă!” am strigat noi, copiii, iar apoi
ne-am corectat „Moș Crăciun!”
spre surprinderea noastră era o doamnă îmbrăcată
în blănuri
Maestrul Emil s-a înfuriat
a ieșit să discute cu ea în coridor,
apoi a revenit singur.
„tupeul nu e o virtute” mi-a zis atunci tata
„o vezi, a venit să obțină un rol, aflând că maestrul
e la Chișinău”
sunt sigur că nu va juca niciodată în filmele lui...
5, 4, 3, 2....1 am ieșit cu toții la balcon
etajul 8 al blocului de pe bulevardul Dacia, artificii
multicolore
îmbrățișări, zângănit de pahare de cristal
urale și dansuri
iar mai jos, în liniștea fulgilor grei ce continuau
să cadă peste oraș
în stația de troleibuz de la Biblioteca „Lomonosov”
o singură persoană
îmbrăcată în blănuri
 
 
Hău
 
la început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
apoi ne-am resemnat.
viața e un hău, ne spunea printre gemete din ultimele
puteri
abia suflând din resturile de plămâni.
încercam să nu îi ating tuburile tot mai multe izvorâte
din abdomen
labirint multicolor de seve umane
atunci când mă lipeam cu fruntea de fața lui schimbată
la culoare.
pupila-i devenise opacă
privirea decolorată
ochii – de sticlă mată
hău
m-a rugat să nu îi mai cânt de leagăn că oricum
nu mai doarme de câteva zile
apoi i-a cerut medicului un pic de Kagor din ăla bun
cum au toți medicii din Moldova dosit prin dulapurile
din birouri.
se zice că așa cer mai toți muribunzii
vin
medicul ne-a ascuns acest detaliu
hău
dintr-o dată a tresărit și întorcându-se spre mine
mi-a povestit că fusese frate-so Gheorghe pe la el
și i-a mâncat mâncarea, i-a zis că e flămând
și tata Toader a fost.
și-a pus scaunul în mijlocul camerei și l-a rugat
să îi radă barba, cum o făcea pe timpuri
îi crescuse cam mare între timp
barba
așa mi-a zis într-o seară
hău
ne-a cerut ce a băut „fătuca aia”, auzind că s-a sinucis
Mădălina Manole
și măcar un fum să îi mai dăm să tragă a zis,
simțind mirosul de țigară de la fratele Mihai
un fum
hău
în seara aceea am rupt-o cu greu pe mama de lângă el
am plecat la McDonald’s
doar ăla mai era deschis la acea oră târzie.
după ce am ieșit de la el aparatele au luat-o razna
așa ne-a zis asistentul.
puțin după miezul nopții a sunat telefonul
„măcar a plecat cu lumină?” a întrebat mama
„în sfârșit e liber” am zis eu
hău
jucăria Happy Meal a fost o țestoasă
cu o bilă grea de metal ce i se plimba zgomotos
prin labirintul burții străvezii
nepoții nu s-au jucat niciodată cu ea
 
 
Pianul
 
Căminul Institutului de Arte din Chișinău
se afla pe Tolbuhin 33
„ce norocoși suntem!” mă gândeam pe atunci
„cât să mai aștept?” se întreba tata
la ai săi 50 împliniți.
mai multe talente adunate mănunchi
nu întâlneai pe nici un alt metru pătrat la Chișinău
vocalize la parter
sunete de acordeon, pian și vioară
înviorau lingurile din castroanele bucătăriilor comune
din capătul coridorului lung și întunecat
unde clocoteau la comun ciorbele
și bârfele
domnișoara actriță care insista să îi zicem „Helen”
și-a notat numele pe ușă
ca să nu greșim
țambalul scos la balconul etajului doi
umplea curtea de ritmuri populare
la scara vecină Radu făcea vocalize
se vedea mare cântăreț
evident că râdeam de el.
mai erau cazați și baleroni de la Teatrul de Operă
și Balet
Vladic, fiul balerinei Zoia, se îmbrăca pe ascuns
cu hainele mamei sale
ne dansa „Lacul lebedelor” pe scara blocului,
unde ne așezam pe pernuțe
cel mai mult ne plăcea coroana de pene
cu piatra strălucitoare din frunte
și relieful din ștrampii albi pe sub fustă
râdeam cu toții de el.
ne ruga, apoi, sa nu-l pârâm la maică-sa
îl șantajam
obțineam dulciuri din casa lui.
plânsetele Iuliei, vecina de la cinci, le auzeam
în fiecare seară
era bătută peste mâini
o notă greșită la vioară
râdeam și de ea.
de la fiica balerinei de la patru am aflat cum
se fac copiii
iar din moartea actriței de la doi aruncată de la etaj
am înțeles cele mai multe
l-am rugat pe tata să îmi cumpere pian, să fiu și eu
în rând cu vecinii
mi-a luat un Bluthner vechi, negru
cu clape de fildeș
nu am avut curaj să îi zic că îmi displăcuseră orele
de pian
știind cât l-au costat hamalii care l-au cărat
la etajul cinci.
Vladic a ajuns mare baleron la Sankt Petersburg
Iulia e vioristă de succes la Odessa
Mașa e dansatoare profesionistă în ansamblul „Joc”
iar Radu a ajuns pe marile scene din Italia
am citit în presa străină că este un fenomen
singura soprană „castrată endocrinologic”
capabilă să atingă nu știu câte octave
în ziua absolvirii i-am adus tatei diploma
în dar
de pian nu m-am mai atins
peste ani, m-am apucat de scris.
 
 
Cămila
 
pe când aveam zece ani, ne mutaserăm în primul
nostru apartament
lângă Porțile Orașului
dincolo era doar lacul în formă de opt și grădina zoo
un loc devenit familiar din lipsa de ocupație și mai ales
de prieteni
nu plăteam intrarea
găsisem o gaură în gard și un suflet la fel de singuratic -
o cămilă
slabă și cu cocoașele fleșcăite, alungată mereu
de celelalte cămile durdulii
și lăsată flămândă
îi culegeam zilnic câte un braț de iarbă
mai aduceam și pâine uscată când puteam
iar cămila mă simțea de la distanță și alerga fericită
spre gard.
eroină eram, salvatoare, făcătoare de dreptate
pe pământ
într-o zi gaura din gard a fost reparată
iar eu între timp îmi făcusem câțiva prieteni
în curtea nouă.
începuse anul școlar și de cămilă am uitat
ea, probabil, m-a tot așteptat
până a înțeles
cum e și cu oamenii
 
 
Spectacolul străzii
 
haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele
cercei masivi cu pietre în urechile alungite
ale indiencelor
sari-uri roșii și turcoaz
pudra vermilion scurgându-se din punctele roșii
de pe frunțile transpirate
turbane albe pe capete măslinii și bărbi stufoase
în dungi gri
draperii lungi dhotis legate în jurul șoldurilor
arăboaicele machiate vorbesc singure
telefonul e prins în hijab
au mâinile libere
duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă
rusoaicele elegante defilează prin mușuroi
țin capul sus, nație triumfătoare,
vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului
Zemlianika
cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă
o doamnă
un imens turban galben pe cap cu nod pe frunte
gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale
perfecțiunea lor de perucă peste câlții mici și deși
ai scalpului.
evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță
pe linia de delimitare
ca să nu le alunece și le prind în cleme
nu au timp să le tot aranjeze, câte doi copii
în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână,
hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple
să le fie bine răsucite, chiar le pun pe bigudiuri
pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate.
moldovencele – mereu grăbite
vorbesc tare pe skype pe messenger în transportul
public
o parte dintre pasageri le înțeleg vorba
asiatice micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg
venă după venă
fixează branule în spitale londoneze.
șantierele sunt bucăți de Românie
tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară
sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic
de la aparat:
„da, mamă, sunt plătit bine
vă trimit bani și pentru acoperiș.
să îi iei medicamente și pempărși tatei
zi-i că nu ne pasă de gura satului.”
e scena unui spectacol nemontat
jucat zi de zi după un scenariu nescris
proiectoarele au fost stinse demult
garderobiera a rămas fără post
actorii au coborât în stradă
 
 
S-a născut la Chișinău, în familia poetului Simion Ghimpu și a interpretei de muzică populară Veta-Ghimpu Munteanu. Studii la Cluj-Napoca, la Facultatea de Jurnalism, apoi Masteratul și Doctoratul la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. A lucrat ca jurnalistă la ziarul „Timpul” și la revista „Capitala” (devenită ulterior revista „PUNKT”). Din 2017, scrie pe blogul www.ganduridespletite.com.
Colaborează constant cu Revista „Realități Culturale”.
A avut publicații în săptămânalul „Literatura și Arta” (MD) și revista on-line „O mie de semne” din România.