„Să vezi Napoli și apoi să mori!
Să vezi Sevilla și apoi să mori!
Să vezi Yvetot și apoi poți să mori!”
 
Formidabilul Gustave Flaubert repetă de trei ori acest îndemn, ca pe o incantație, ca pe-o rugăciune a inimii, de parcă vrea să atragă întreg universul spre acele locuri, pe care el le-a vizitat, și care l-au încântat! Pentru un cărturar de secol XIX, care era un călător autentic, nu turist (o invenție postbelică!), nu părea un ceva comun, această exuberantă exclamare, cum nici Dicționarul de idei primite de-a gata nu era ceva la ordinea zilei când a fost gândit, chibzuit și scris, după 1850.
Dar tot astfel am simțit că trebuie să glăsuiesc și eu, după ce am vizitat Mărginimea Sibiului, în această minunată și prealuminoasă toamnă. Acest topos nu e un loc anume, ci un întreg areal, ca o bijuterie care strălucește bogat la lumina unor lumânări. Se știe că pe vremea lui Flaubert petrecerile erau luminate de torțe și candelabre, iar bijuteriile erau cu atât mai sclipitoare, și mai supuse admirației, cu cât erau prezente mai multe surse de lumină, iar acestea se oglindeau în minusculele fațete ale pietrelor scumpe sau ale metalelor prețioase.
Prețioase cu adevărat în Mărginimea Sibiului sunt satele, bisericile, ulițele mărginite de fațadele colorate ale caselor gospodarilor de demult, moștenite de cei de azi. Strămoșii lor au fost mocani, acei oameni simpli care au stat lângă oile lor, și cărora le era limitat accesul în marile orașe, cum era Sibiul, de exemplu. Generații la rând ciobanii au practicat transhumanța (iată un cuvânt pe cale să dispară din vocabularul internautic, și în general din uz). Plecau cu lunile de acasă, după o pășune mai bună, mai grasă, mai multă. Reveneau iarna, și de cele mai multe ori aduceau icoane pictate de țărani, de țărani din întreaga Transilvanie, dar și din alte teritorii locuite de români. Muzeul Icoanei Zosim Oancea din Sibiel este din acest punct de vedere dovada cea mai grăitoare a migrației sezoniere a bacilor din Mărginimea Sibiului. La Jina, în satul aflat la aproximativ o mie de metri altitudine, există Muzeul păstoritului. O casă în care s-au adunat: mobilier, vase din lemn, ștergare, păretare, lăicere, odăjdii specifice, dar și icoane. Anume icoana era acea relicvă pe care o purta în lungile-i peregrinări, era biserica ciobanului, care-L purta pe Dumnezeu cu el. Este podoaba care ne unește pe noi, cei de azi, cu cei de ieri, fără strămutare.
Părintele Zosim Oancea (1911-2005), slujitor la biserica de parohie a satului – care conservă splendida arhitectură specifică veacului al XVIII-lea, precum și minunata frescă semnată în pronaos, într-un loc de maximă discreție, de către Stan zugravul, care termina de înfrumusețat acest locaș în 1775 –, a văzut adesea în casele țăranilor din filie, pe care-i păstorea la rândul său, acest tezaur inestimabil, icoana țărănească pe sticlă. Iar din anii 1970 părintele a început să-i îndemne să le adune într-un loc, pentru ca aceste mărturii unice să nu dispară, să devină trepte spre conservarea acestui fenomen, de asemenea pe cale de dispariție. Prima clădire în care părintele Oancea adunase aceste splendori este acum în spatele cimitirului, o veche casă specifică locului, care devenise mult prea neîncăpătoare pentru numărul mare al icoanelor, care erau fie cumpărate, fie donate muzeului. Astfel, pe tărâmul aceluiași cimitir a apărut o construcție nouă, cu etaj, în care se conservă acum circa 700 de piese, din perioada secolelor XVIII-XX. O femeie a satului deschide în fiecare zi pentru vizitare acest tezaur, iar strălucirea discretă a gustului țăranilor de demult, vorbindu-i lui Dumnezeu într-un limbaj frust, frugal și vesel, ne încântă peste măsură și peste veacuri.
Jurnalistul italian Giovanni Ruggeri descoperă în peregrinările sale prin Mărginimea Sibiului acest loc, Sibielul, și se îndrăgostește de el. În 2008 el publică la Città Aperta edizioni, în română, germană, italiană și franceză, un mic ghid despre muzeul icoanelor, destinat publicului occidental. E un mic album, de doar 72 de pagini, care îți lămurește istoria apariției acestui meșteșug țărănesc, particularitățile iconografice, evoluția, etapele apariției muzeului, precum și felurile în care acesta s-a făcut cunoscut lumii.
Săliște, devenit mai de curând oraș (2003), este un fel de metropolă a țăranilor-păstori, iar cimitirul din Grui (cartierul de pe deal) este o altă mărturie a stării sufletești, duhovnicești și materiale a acestora. Maturitatea și așezarea lor materială se proiectează și asupra strămoșilor, cărora le poartă de grijă și îi cinstesc. În mijlocul întinsului cimitir se înalță biserica cu hramul Tăierea capului lui Ioan Înaintemergătorul, ctitorită de familia Cândea, la 1742, și pare a fi printre cele mai vechi biserici de zid, construite de români, din Mărginimea Sibiului. Au urmat cele din Avrig (1755), Rășinari (1758), Sibiel (1774-1775) și, din nou, Săliște, o biserică cu hramul Înălțarea Domnului (1761-1786). Situația creștinismului răsăritean în aceste locuri a avut de înfruntat multe prigoane și șicane, astfel că ridicarea unui lăcaș de zid era de fiecare dată o izbândă colectivă, anevoioasă, întrupând solidaritatea și unitatea comunităților românești din aceste ținuturi. Săliște este locul în care s-au născut cel puțin zece academicieni, iar numele lor este înscris în chiar inima satului, pe un panou care, fie vorba între noi, ar putea arăta ceva mai cuviincios. Dar asta nu schimbă o realitate palpabilă, e și demnă de toate literele existente în această lume: printre marii înaintași ai Săliștei se află doi episcopi, doi istorici, un poet, un chimist, un filosof, un medic, un filolog, un pedagog... oameni care au dus demnitatea acestei națiuni și au făcut-o mai simțitoare față de înaintași, față de ce am moștenit, față de ce am putut vedea și mai vedem.
Mai presus de orice, o vizită prin acele locuri este o lecție de demnitate și frumos conservată în biserici, troițe, cimitire, case, ziduri, șuri și pe chipurile unor oameni dintre cei mai în etate, dar și pe figurile luminoase ale celor din generația mai tânără. Dar ce ar fi fost acestea toate dacă mâna și truda omului nu le-ar fi făcut?
 
Octombrie 2018