Vladimir Putin deține astăzi întâietatea nu doar la capitolul longevității la conducerea unei țări importante de pe mapamond, ci și, indiscutabil, la numărul de cărți în care a devenit (cu, dar mai ales fără voia sa) personaj principal. S-ar părea că în cele aproape două decenii care s-au scurs de la venirea lui Putin în fruntea Federației Ruse s-a spus totul nu doar despre trecutul, dar mai ales despre prezentul și chiar despre viitorul președintelui rus. Tânărul jurnalist rus Mihail Zâgar reușește performanța să infirme aceste lucruri în lucrarea sa recentă, intitulată Toți oamenii Kremlinului (Editura Cartier, Chișinău, 2017, traducere Vsevolod Ciornei), propunând un unghi nou, original, de studiere a personalității lui V. Putin. Astfel, fiecare din cele douăzeci de capitole ale cărții prezintă pe câte unul dintre camarazii aflați de-a lungul anilor în imediata apropiere a liderului de la Kremlin. Trasând cu dexteritate portretul psihologic și parcursul fiecărui membru important din anturajul lui Putin, autorul reconstituie cu migală principalele evenimente care au marcat evoluțiile interne și afacerile internaționale ale Federației Ruse de la sfârșitul anilor 1990 și până în prezent. Prezentate prin prisma unor considerații personale, deci subiective, faptele expuse livrează cărții trăsături de frescă jurnalistică – frescă a Rusiei contemporane. 
Printr-un joc abil și constant de lumini și umbre, autorul îl plasează în mod ironic pe Vladimir Putin în ipostaza de protagonist pasiv. Persoana președintelui rus este omniprezentă în carte, deși referințele directe la el sunt destul de rare și depășesc rareori cadrul unor fapte bine cunoscute publicului larg. Peripețiile „eroice” ale lui Putin (episodul cu tigresa siberiană, sau lecțiile de ghidare aeriană oferite unui cârd de gâște sălbatice), ca și cele mai răsunătoare apariții publice oficiale ale liderului de la Kremlin (luări de atitudine la forumuri internaționale, discursuri memorabile la conferințe de presă etc.), sunt doar un pretext, niciodată un laitmotiv, care îi permit autorului să dea în vileag și să explice într-un mod elocvent rolul discret jucat de cei aflați în umbra conducătorului. 
Indubitabil, actul de guvernare al unei țări atât de întinse ca Federația Rusă este mai presus de toate un perpetuu exercițiu de echilibristică. Produs al sistemului serviciilor secrete sovietice și moștenitor al unui sistem totalitar, Vladimir Putin a excelat în arta disimulării, reușind să-și forjeze în primii ani de președinție o imagine populară de „reformator”, apologet al modernității și chiar fan al economiei capitaliste de tip liberal. Reveria prooccidentală a liderului de la Kremlin s-a dovedit însă de scurtă durată, acesta transformându-se în scurt timp într-un continuator fidel al tradițiilor „derjavnice” imperiale care au caracterizat conducerea statului rus de-a lungul ultimelor câteva secole. Rezultată din conjugarea trăsăturilor personale, de caracter, ale președintelui cu ambițiile dintotdeauna ale Rusiei de a se afirma ca lider regional și mondial, această transformare a lui Putin a fost susținută mereu și chiar stimulată de anturajul său imediat. De fapt, relaționarea cu anturajul s-a bazat întotdeauna pe o complicitate perfectă și pe un principiu al reciprocității, care și-a găsit o ilustrare convingătoare atât pe plan intern, cât și pe arena internațională. Retragerea treptată a Federației Ruse din clubul puterilor democratice prooccidentale (acolo unde fusese invitată doar pentru a nu fi ținută afară) a fost susținută în primul rând de conservatorii din jurul președintelui, iar acesta, la rândul său, a luat partea conservatorilor în toate confruntările interne. Paradoxul la care s-a ajuns în urma acestei încercări ostentative a lui Putin de a „re-plasa Rusia pe harta lumii” (a se citi: de a reafirma ambițiile sale de supraputere mondială) este reactualizarea unui model de guvernare retrogradă, în care puterea decizională nu revine principalelor instituții ale statului (guvernul, administrațiile regionale, organismele de control etc.), ci se situează într-o nebuloasă cu geometrie variabilă din proximitatea președintelui. Astfel, voluntarismul lui Putin, acționând în simbioză cu o viziune de sorginte absolutistă (rezumată prin fraza, omniprezentă azi în conștiința rușilor: „dacă nu Putin, atunci cine ?!”), spune Mihail Zâgar, a condus la slăbirea de facto a statului și la plasarea Rusiei într-o zonă marginală a sistemului internațional, în aceeași categorie cu țări influente la nivel regional, dar aflate la periferia lumii civilizate. Astfel, cititorul ajunge să se întrebe, pe bună dreptate: este oare Putin cel de astăzi o creație a propriului anturaj sau anturajul este o anexă a liderului de la Kremlin? Ca orice studiu de valoare, în loc să ofere cititorului răspunsuri de-a gata, Toți oamenii Kremlinului mai degrabă formulează întrebări, oferă repere utile pentru o reflecție independentă.
Cartea lui Mihail Zâgar prezintă interes nu doar pentru publicul larg, amator de episoade picante din viața liderilor politici, ci și pentru observatorul avizat al Rusiei contemporane. Autorul ne ajută să identificăm cele mai influente grupuri de interese care gravitează în jurul președintelui Federației Ruse și modul în care acestea conviețuiesc sau se succed în timp. Aspectele cele mai delicate ale funcționării mecanismelor de putere din Federația Rusă sunt scoase la lumină într-un mod abil, spre deliciul cititorului. Plasând (uneori în mod neașteptat, dar de fiecare dată bine argumentat) anumite acțiuni ale lui V. Putin într-un context regional sau internațional, autorul reușește să explice mai multe evoluții importante ale spațiului post-sovietic din ultimele decenii. Edificatoare în acest sens sunt pasajele în care se face referință la modul în care Federația Rusă a încercat să influențeze mersul lucrurilor în Georgia, Ucraina sau în Republica Moldova.
Talentul de povestitor al autorului e susținut de spiritul critic și alert al unui jurnalist care activează în regim de supraviețuire la singurul post de televiziune independent din Rusia lui Putin. Mihail Zâgar poartă un dialog continuu cu cititorul, căruia îi transmite – prin fraze simple și uluitor de precise –, dincolo de o simplă percepție, un veritabil diagnostic cu referire la președintele rus: „După ce s-a mutat din fotoliul de președinte în cel de premier1, Vladimir Putin, după spusele martorilor oculari, a dobândit câteva calități noi. De exemplu, încrederea în faptul că el se pricepe absolut la toate. [...] ... Putin a început pe neașteptate să demonstreze că știe totul de minune și că este gata să le predea lecții pe orice temă tuturor, inclusiv propriilor miniștri...” (pag. 198). 
Gravitatea epocii pe care o traversează societatea rusă actuală nu-l împiedică pe autor să manifeste un rafinat simț al umorului, care sporește atractivitatea și nonconformismul lucrării. Notele de autoironie dau textului un farmec aparte, după cum se vede, de exemplu, în concluzia cărții. Formulată de o manieră aparent ludică, ea este în realitate o invitație la un exercițiu de introspecție: „Această carte demonstrează că acel Putin pe care ni-l imaginăm noi nu există de fapt. Nicidecum nu Putin a adus Rusia la starea ei actuală – el chiar s-a opus mult timp acestor metamorfoze. Dar apoi a cedat, înțelegând că așa este mai simplu. [...] Noi l-am plăsmuit cu toții pe Putin al nostru. Și, mai mult ca sigur, el nu este nici pe departe ultimul la noi” (pag. 411).
Remarcăm, într-un final, că o lucrare atât de importantă pentru înțelegerea contextului în care evoluează Federația Rusă astăzi ar merita o re-lectură minuțioasă a versiunii în limba română a acesteia, pentru a mai dilua din rigiditatea traducerii, care putea fi mai îngrijită. Stilul gazetăresc al autorului, destul de dezinvolt pe alocuri, s-ar preta unor formulări mai plastice, adaptate publicisticii contemporane.
Paris, Franța
_______
Mihail Zâgar, Toți oamenii Kremlinului. Traducere din limba rusă de Vsevolod Ciornei. Editura Cartier, 2017