Categorii

Parteneri

Roman-document şi destine frânte

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Roman-document şi destine frânte

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase
articol: 

Se spune că, nu cu mult timp în urmă, cunoscutul lingvist şi filozof american, Noam Chomsky, anunţând un seminar deschis, s-a pomenit cu o sală arhiplină, în care se înghesuiau laolaltă oameni feluriţi, unii experţi, alţii atraşi numai de numele savantului. Chomsky nu s-a pierdut cu firea, nu a scos niciun cuvânt, ci doar a început să scrie, foarte repede, fără să dea nicio explicaţie, o mulţime de lucruri complicate pe tablă. După o oră şi jumătate în care nu s-a oprit din scris, a anunţat pauza seminarului şi s-a retras în tăcere. Marea majoritate a celor care veniseră să asiste au plecat, frustraţi şi dezamăgiţi. Întors în sală şi văzând acum doar o mână de oameni, Chomsky a zâmbit larg şi le-a spus: „Bun, acum că suntem între prieteni, să ştergem toate aiurelile de pe tablă şi să discutăm serios!” Şi a urmat un seminar absolut memorabil, în care marele lingvist a dat cu adevărat măsura minţii sale sclipitoare.
O senzaţie asemănătoare cu aceea pe care o vor fi simţit probabil majoritatea cursanţilor lui Chomsky m-a încercat şi pe mine în timp ce parcurgeam primele zeci de pagini din Austerlitz, ultimul roman publicat de scriitorul german W. G. Sebald, apărut în 2001, cu puţin înainte ca autorul, la numai 57 de ani, să moară în urma unui accident de maşină. Ca şi alte romane anterioare ale lui Sebald, precum Die Ausgewanderten (1992) sau Die Ringe des Saturn (1995), Austerlitz are o structură hibridă şi bizară, în care textul documentar, descrierea destul de seacă, de reporter avid să consemneze cât mai multe detalii, se îmbină cu ficţiunea. Pentru a se obişnui cu o astfel de lectură aparte, cititorul are nevoie de răbdare şi de exerciţiu. Faldurile textului se dau la o parte foarte lent, şi abia după aproximativ un sfert din carte poţi spune că ai reuşit să intri într-o lume şi într-un ritm de lectură altminteri extrem de austere. Descrierile lungi şi parantezele digresive se îmbină în text cu fotografii, recente sau mai vechi, hărţi, planuri arhitectonice, liste, portrete. Imaginile amplifică misterul unei cărţi care spune mai multe prin tăceri şi mai degrabă lasă cititorul să ghicească printre rânduri stările de spirit ale personajelor. Scriitura curge molcom, într-un ritm constant, fără surprize naratoriale. Iată, de pildă, un pasaj din debutul romanului, despre arhitectura fortăreţelor belgiene. Sebald reuşeşte să spună mai multe despre natura umană descriind felul în care oamenii au înţeles să construiască, decât izbutesc alţi scriitori să transmită prin texte care par să radiografieze fluxul conştiinţelor: „Nu arareori se întâmplă ca planurile noastre cele mai îndrăzneţe să nu facă decât să reflecte gradul nostru de nesiguranţă. Un exemplu bun este construirea fortăreţelor – iar la acest capitol Antwerpen oferă un exemplu din cele mai potrivite – care demonstrează limpede cum, pentru a ne feri de incursiunile puterilor inamice, suntem forţaţi să ne înconjurăm tot mereu, în faze succesive, de tot mai numeroase construcţii de apărare, până când ideea lărgirii prin cercuri concentrice ajunge să se izbească de limitele naturale. Observând evoluţia fortificaţiilor de la Floriani, da Capri şi Sanmicheli, trecând prin Rusenstein, Burgsdorff, Coehoorn şi Klengel, şi ajungând în cele din urmă la Montalembert şi Vauban, a spus Austerlitz, nu putem să nu ne mirăm în faţa obstinaţiei dovedite de generaţii întregi de arhitecţi militari, care, în ciuda talentului lor de netăgăduit, au rămas fixaţi la ideea total eronată, după cum ne putem da seama atât de uşor în zilele noastre, că elaborând un traseu iniţial – ziduri de întărire în unghiuri obtuze, şi retranşamente în semilună, puternic bombate, permiţând tunurilor fortăreţei să acopere întreg perimetrul în care avansează oastea duşmană – i se oferea oraşului cea mai bună apărare posibilă din lume. ”(p. 16).
După o introducere în care astfel de pasaje nu sunt deloc puţine, miza cărţii începe să se dezvăluie treptat. Dincolo de descrierile minuţioase, de uluitoarele concluzii la care scriitorul ajunge după mici pasaje eseistice, Austerlitz este un roman despre identitate, dezrădăcinare, strămoşi şi istorii personale frânte. Jacques Austerlitz, protagonistul cărţii pe care naratorul  îl întâlneşte de mai multe ori prin Europa, este un profesor de istorie şi specialist în arheologie, care încearcă să afle mai multe despre soarta familiei lui în timpul şi după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. După ce ajunsese ca refugiat în 1939 în Marea Britanie, alături de mulţi alţi copii din Cehoslovacia, Austerlitz are şansa de a fi adoptat de un pastor galez. După moartea părinţilor adoptivi, protagonistul începe un lung periplu prin Europa în căutarea originilor sale. Reperele de pe hartă se identifică pas cu pas cu reperele de pe o hartă personală a lui, pe care fragmente risipite de istorii mici prind să se adune la un loc şi să recompună destine. Praga, Therezínul şi Parisul sunt numai câteva dintre destinaţiile-cheie pe care cititorul le va descoperi în cele mai mici amănunte. Dincolo de zidurile oraşelor şi de clădirile lor vechi, aventura protagonistului ne poartă prin fortăreţe, închisori, imobile dezafectate, lagăre de concentrare şi biblioteci.
Pe lângă eleganţa construcţiei narative şi ineditul formulei de roman-document, scriitorul german fascinează prin forţa expresivă a imaginilor. O zi caniculară franceză se uită cu greu: „Când am ajuns în Gare du Nord, încă mai erau aici temperaturi de plină vară – şi care aveau să se prelungească până în octombrie –, asta după o perioadă de secetă de mai bine de două luni, care uscase cu desăvârşire mari porţiuni din ţară. Chiar de dimineaţă devreme termometrul s-a ridicat la peste douăzeci şi cinci de grade, iar spre amiază oraşul gemea sub povara uriaşului clopot format din vapori de benzină şi plumb ce atârnau deasupra întregii Ile de France. Aerul albastru-cenuşiu, care de-a dreptul îţi tăia respiraţia, era încremenit. Maşinile circulau cu greu pe bulevarde, faţadele înalte de piatră ale caselor vibrau în lumina orbitoare, frunzele copacilor de la Tuileries şi din Grădina Luxembourg se veştejiseră cu totul, oamenii din metrouri şi din nesfârşitele ganguri subterane prin care bătea un vânt deşertic fierbinte erau istoviţi de moarte.” (p. 238)
Austerlitz nu este un roman obişnuit ca formulă, iar subiectele pe care le dezbate sunt grave. Dacă vor reuşi să treacă peste şocul acomodării la un stil literar aparte, în care documentele (inclusiv vizuale) alcătuiesc scheletul universului romanesc, cititorii vor avea plăcerea descoperirii unor personaje memorabile şi a unui scriitor solid şi nostalgic, care aminteşte deopotrivă de Kafka şi de Calvino şi care are puterea de a distinge limpede tabloul larg al destinelor frânte de istoria recentă.
_____________
W. G. Sebald,  Austerlitz, traducere din limba germană şi note de Irina Nisipeanu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008, 280 p.

ddxlxj

ugpklbj ddxlxj