Nicolae Manolescu scrie în editorialul său despre criza manualelor de la începutul anului școlar și combate ideea Ministerului Educației de la București de a introduce materiale didactice obligatorii, altfel spus, de a elimina sursele didactice alternative. Și mai deploră dl Manolescu proasta cunoaștere a limbii române de către oficialitățile statului, care ar trebui obligate să treacă un test de ortografie – o exigență minimă pentru a ocupa un post de ministru. Dacă i-am supune la aceeași încercare (să scrie o dictare, de pildă) și pe funcționarii din Republica Moldova, am rămâne fără administrație de stat! Același subiect – lipsa de manuale și interzicerea auxiliarelor didactice – este tratat pe un ton extrem de acid și de poetul și editorul Călin Vlasie. 
În afara rubricilor cunoscute, susținute de Gabriel Dimisianu, Daniel Cristea-Enache, Gheorghe Grigurcu, Alex Ștefănescu sau Angelo Mitchievici, acest număr al României literare este consacrat în bună parte literaturii din Basarabia. Piesa de greutate a acestui grupaj o constituie excelenta nuvelă a lui Mircea V. Ciobanu, „Devastarea bibliotecii” (echipajul unei nave militare sovietice e înnebunit de patima lecturii – o utopie livrescă în culori kaki, se poate spune). Doi poeți: Virgil Botnaru și Dumitru Crudu. Și un consistent dosar critic. Ioan Holban analizează cărțile lui Grigore Chiper („Piese dintr-un puzzle”), Eugenia Bulat („Piatra de Ca’Vendramin”) și Nicolae Popa („Cubul de zahăr”). Sorin Lavric comentează recentul volum al Tamarei Cărăuș, „Limba de hârtie”, care a făcut ceva vâlvă la Chișinău, și distinge cu subtilitate între confesiunea cuceritoare, autentică din prima parte a cărții, în care eseista își descrie suferința ei de tânără dintr-un sat basarabean de a însuși limba română literară, și teoretizările exagerate din partea a doua a cărții, în care apelează la diverse autorități din domeniu pentru a da „spovedaniei sale o armătură erudită”. Or, dimpotrivă, spune Sorin Lavric, „cartea atrage în măsura în care vezi cum un spirit cult descrie fățiș, recurgând numai la filtrul propriilor intuiții, depășirea unui handicap prin care mai toți am trecut”. Credem că Tamara Cărăuș ar merita să reflecteze asupra acestor observații. 
Răzvan Voncu face o amplă radiografie reunificării literare româno-române și identifică mai multe probleme: proasta circulație a cărților și a revistelor literare între România și Basarabia și, pe cale de consecință, lipsa unei piețe culturale unice, întrucât „autoritățile de la Chișinău nu par deloc dornice să demonteze frontiera artificială dintre cele două părți ale aceleiași literaturi”. Mai e și lipsa unor criterii ferme de validare a valorilor dintre Prut și Nistru în România și slaba reprezentare a scriitorilor basarabeni în istoriile literare românești. 
Ce să spui? Atâta timp cât trăim în state separate și, mai ales, în lumi diferite, reunificarea literară rămâne un vis pe care, oricât de strălucite ar fi, reușitele individuale, singurele, nu-l pot materializa. Dar măcar nu mai trebuie, noi, cei din Basarabia, să ne cerem voie pentru a simți și scrie românește. La cât ne-a oferit istoria în această parte de lume, am zice că este realizarea vieții noastre! 
Nina SCUTARU