Categorii

Parteneri

Rolf Bossert în contextul timpului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Rolf Bossert în contextul timpului

imaginea utilizatorului Grigore Chiper
articol: 

Mai întâi, Aktionsgruppe Banat „Grupul de acţiune din Banat” (1972-1975), din care a făcut parte şi Rolf Bossert, alături de William Totok, Richard Wagner, Gerhardt Csejka, Ernest Wichner, Johann Lippet ş. a., apoi şi Rolf Bossert se vor cufunda în istoria „întunecatului deceniu”, istorie lipsită de glorie, cenuşie, parcă lipsită de amintiri.
Volumul bilingv Ich steh auf den Treppen des Winds „Stau pe treptele vântului”, editat de ICR în 2008, încearcă să scoată de „sub vremi”, prin strădania a trei oameni: Nora Iuga, selecţia textelor poetice şi realizarea versiunii în limba română, Gerhardt Csejka, prefaţatorul ediţiei, şi  Ernest Wichner, postfaţatorul, destinul şi poezia unuia dintre cele mai strălucite nume ale poeziei germane din România socialistă: Rolf Bossert.
Rolf Bossert face parte dintr-o cultură minoritară din România, sever supravegheată de Securitatea ceauşistă datorită conexiunii acestei culturi, prin intermediul limbii, cu cea capitalistă, prin definiţie ostilă, din RFG. Pe fundalul faptului că Herta Müller, aflată la Timişoara în perioada când activa Aktionsgruppe Banat, a luat Premiul Nobel în domeniul literaturii pe anul 2009, rolul literaturii germane din România este reevaluat. Autorii de limbă germană din anii când trăiau în România sunt mai bine vizualizaţi astăzi. Viceversa e la fel de valabilă: unii scriitori ca Herta Müller au reuşit să atingă actualele culmi pentru că a existat o şcoală literară solidă ca cea de la Timişoara sau din altă parte. Deci datele generale ale grupului timişorean sunt calitatea scrisului şi probitatea morală, cărora nu li s-a sustras nici Rolf Bossert.
Biologic şi estetic, Rolf Bossert e un optzecist, care  a debutat la finele deceniului şapte: siebensachen „mărunţişuri” (Kriterion, 1979). Ludic într-o primă fază ca şi majoritatea optzeciştilor semeni, Rolf Bossert abandonează în scurt timp această faţetă pentru a îmbrăţişa streamul unei poezii grave, cu accente existenţialiste, politice, mai directe sau absconse. Ion Pop comentează astfel fenomenul poeziei germane din România: „ … confraţii noştri de limbă germană afirmau de la început o atitudine implicată, de oameni cu o biografie angajată în social şi politic, asumându-şi decis o etică înaltă, o responsabilitate faţă de sine şi de lume ce refuza medierile simbolico-metaforice excesive ale unui anumit modernism cu stilul său înalt-ritualizat, preferând şocul realului imediat, al limbajului cotidian, o anumită tranzitivitate a discursului întemeiat  pe datul concret şi susţinut de un suport (auto)reflexiv, deci critic şi autocritic” (România literară, 2010, nr. 6). În al doilea şi ultimul volum de versuri publicat antum, neuntöter „sfrâncioc” (1984), deja găsim o estetică în mare parte diferită. E linia pe care o va urma, deloc întâmplător, Mariana Marin, datorită şi unei relaţii personale, dar şi poetice cu Rolf Bossert, „poetul cu înfăţişare de viking”. Rolul scriitorilor germani din România apare altfel dimensionat astăzi, dintr-o perspectivă temporală. Ei activau în vestul României, în zona cea mai liberală, în strâns contact cu scriitorii de limbă română (vezi, de exemplu, relatările unui martor ocular: Daniel Vighi). Şi, ca printr-o ironie a sorţii, Ceauşescu se temea foarte mult de această regiune occidentalizată. De aceea s-au luat măsuri grabnice împotriva Grupului de acţiune, chiar dacă, după mărturia lui Richard Wagner, membrii grupului nu erau nici pe departe anticomunişti. „La nivel politic, gândirea noastră era un amestec pieziş: socialism cu faţă umană, Che Guevara, Marcuse şi dictonuri leniniste din vocabularul acumulat în timpul şcolii, care avea un echivalent literar nu mai puţin uimitor. Citeam: Brecht, Bobrowski, Heißenbüttel, Volker Braun, Grupul de la Viena, cei mai mulţi autori pe care, în afară de noi, mai nimeni nu-i cunoştea la locul faptei, Timişoara”. Ei doar îşi trăiau drama lor. Erau prima şi ultima generaţie de scriitori germani formaţi în socialism, nimerită, pe de o parte, într-un conflict cu părinţii lor, educaţi într-un alt mediu şi care au nutrit unele iluzii într-o Germanie nazistă revanşardă, pe de altă parte, trăiau o recluziune proprie, căderea primăverii pragheze şi închiderea treptată a tuturor orizonturilor. În România demistificarea regimului s-a produs mai târziu, iar lucrurile au involuat în progresie geometrică.
A existat o singură traducere din poeţii germani timişoreni: Vânt potrivit până la tare. Zece tineri poeţi germani din România (1982) (denumirea e preluarea titlului unei poezii a lui Bossert), cu un impact puternic asupra literaturii tinere române, încât a trezit suspiciunea autorităţilor.
Rolf Bossert reuşeşte să evadeze din România cu ultima garnitură, dar asta nu-i mai este de niciun folos. Ca şi în cazul lui Paul Celan (paralela e trasată de Wichner în postfaţă), fondul problemei fusese atacat în mod iremediabil. Poemul călătorie dedicat lui Celan cu un an înainte de sinucidere e deja o premoniţie şi o prefigurare. Doar semnificaţia gestului se schimbă, nu şi esenţa lui. S-a vehiculat că ar putea fi vorba despre mâna Securităţii române, dar nici prefaţatorul, nici postfaţatorul, pentru a nu viola măcar acum intimitatea poetului şi colegului lor, nu pedalează pe acest fapt de cronică criminală. Ca şi modelul căruia i se adresează (Paul Celan), Rolf Bossert nu a putut supravieţui unei orori cu enormă forţă de acaparare. William Totok comentează astfel într-un interviu acordat revistei Contrafort: „Moartea tragică a acestui om este mai mult decât relevantă pentru dimensiunea criminală a sistemului comunist-totalitar care 4 ani mai târziu s-a prăbuşit.” (№№ 7-8, 2002). Unele elemente biografice ale poeziei lui Bossert capătă, în timp, tot mai multă conotaţie profetică: „Minţiţi cu neruşinare că aş fi fost/ beat? Eu nici nu v-am învinuit. N-a fost/ decât un accident, se întâmplă./ Dar aveţi conştiinţa încărcată. Ştiţi/ că m-aţi omorât. Chiar dacă/ a fost un accident” (După aceea – Echinox, 1981).
Concretul din poemele lui Bossert e pus la edificarea unor abstractizări sau în serviciul unor aluzii uneori jucăuşe şi graţioase, alteori dure şi bolovănoase. Poemele urmează notaţia frustă, imită pagina de jurnal: observaţii fine, comentarii subtile, exprimări aforistice, amare ca absintul sau tăioase ca briciul. Un poem programatic din prima fază de creaţie, o adevărată ars poetica, este „dar cine-i realitatea?” Poetul e dator să ajute realitatea, obiectul direct al poeziei sale, prin investigaţie şi interogare, prin a o privi în ochi: „stă ea într-un galantar pentru făcătorii de poezie / gata să se vândă pe câteva vorbe bune în versuri frumoase?// cine-i ea?/ păi e la tine-n costum, tovarăşe, de-o fi gândind/ cu capul tău, nu ştiu,/ dar un lucru e sigur: când eşti atacat/ asistă adesea descumpănită”.
În comparaţie cu colegii săi, părăseşte provincia şi, ca şi Oscar Walter Cisek, se stabileşte la Bucureşti. Noul peisaj urban nu scapă de ochiul atent şi caustic al poetului, înscriindu-se în mozaicul său neorealist: „aici stau pitite conducte/ sub burţile podurilor/ termocentrale şi cămine studenţeşti// printre ele tulbure/ aproape secată/ dâmboviţa” (căminele studenţeşti grozăveşti, bucureşti).
Poemele se disting, indiferent de tematica lor, prin tensiunea de arc încordat, printr-o atmosferă de sfârşeală dominatoare. Însufleţirea şi originalitatea sunt rodul unei combinaţii armonioase între notele concrete şi trasarea concluziilor, obţinute, la rândul lor, prin amalgamarea unor deturnări de imagini sau frazări cu valoare generică, uneori hazlii pentru a decongestiona materia textului. Tabloul de iarnă e descris în răspăr cu modelul heinean şi e compus din versuri disparate precum: „oraşul a căzut în zăpadă/ calea laptelui bătut e în ceaţă”, „porcii se înghesuie în cârnaţi/ florile de gheaţă cad din ramă”, „omul de zăpadă are planuri măreţe” (iarna. nu-i o poveste).
În toată creaţia sa, poetul face uz de sincopă, aluzie, schiţă, limbaj  telegrafic. Herta Müller comentează cât se poate de sugestiv o astfel de expresie caracteristică perioadei: „Când viaţa în mare parte nu mai e cum trebuie să fie, cuvintele se prăvălesc şi ele.”
Rolf Bossert nu este un critic obligatoriu al regimului. Este doar un autor incomod. E sensibilitatea extrem de receptivă a unui autor care surprinde timpul. Rolf Bossert nu e disidentul de serviciu, e Poetul, lyriker Rolf Bossert, cum se autointitulează într-un motto. Frica sau foamea sau miliţia îşi fac apariţia în poemele sale ca elemente dintr-un puzzle, printre piesele căruia i-a fost dat să se încurce. Într-un context, în care foamea de real a alimentat generaţii întregi de poeţi, Rolf Bossert va rămâne mereu un predecesor notoriu, un maestru.

"Rolf Bossert va rămâne mereu

"Rolf Bossert va rămâne mereu un predecesor notoriu, un maestru." Sunt de acord cu punctul dvs. de vedere.hammer mill

"Rolf Bossert va rămâne mereu

"Rolf Bossert va rămâne mereu un predecesor notoriu, un maestru." Sunt de acord cu punctul dvs. de vedere.