poate primul

pentru Lorelia, sora mea
 
și-i povestea scurtă dintr-o
noapte caldă, spusă aproape
-n șoaptă, pe lângă țigăncușe, gura-
leului, regina-
nopții
cu un foarte vechi prieten, poate
primul, care într-o bună
zi va da din nou pe-aici,
sigur și liniștit și
ne va călăuzi pe
toți spre locul acela în care nu
o să îndrăznească să intre doar pentru
ca fiecare dintre noi să,
doar pentru
ca nimeni să nu se mai
simtă
nelalocul lui
și
tot mai tare greierii de parcă trosnește-o
tânără
pădure în foc
palid
și
cum
te-ai trezi, a doua
zi, după visul în care nu
aveai tot timpul din lume,
ci el însuși erai
 
 
vârf ascuns
lui Rolf Bossert și lui Dorin Tudoran
 
azi din nou: visul despre locul păzit
cu sabia în flăcări se termină
abia când simți că nimic
nu te mai
oprește să intri (tot atunci prin piele pe
dinăuntru și tăișul, și
para)
apoi devreme ieși prin ceața risipindu-
se: lumina se des-
tramă într-o peliculă fină, perforată
la tot
pasul de scântei și pete mai
mari mai
multe ca ieri. numai câinele tău
nu trădează
nicio schimbare: el, care niciodată
n-a putut mușca nici lătra
pentru tine, cel care încerci
zi de zi să fii tot
mai atent, pentru tine, cel care accepți
că sunt prea
multe lucruri despre care încă nu
poți vorbi limpede: până acasă noi
și noi semne – salutul fără linii
în palmă, cântecul
păsării fără umbră peste sunetul
vântului
și al bătăilor
inimii tale (acum imposibil
să le distingi), când orice
amintire te poate
frânge din
senin, ca o ușă
de metal din
spate lovindu-te
 
 
cu răbdare
 
încă
unul în fața ușii
altul
tot acolo
și unul se gândește că e
timpul să bată
și altul își caută
cheia în buzunar
numai la o suflare unul
de celălalt
nu
se ating
nu
se văd
ca și cum
între ei s-ar întinde tot
înnegrindu-se
aerul
dintre două povești
nespuse
și dincolo
de ușa
uitată
descuiată
un copil fericit încearcă să
despartă fețele
încă strălucind ale unei
monede
vechi de aur
 
 
adevăr
 
tancuri au călcat
câmpul, margareta
neatinsă
 
 
Ușa întredeschisă
 
pentru
noi acum:
textul care cuprinde opusul
tuturor lucrurilor pe care le-am
spus
textul care cuprinde tot
ce am vrut
să spunem și
n-am spus
textul care cuprinde tot
ce am
spus și ne-a
bucurat
textul
care cuprinde tot
ce am
spus și am
regretat
acum
la lumină chiar tot
ce am uitat
pentru noi:
textul ce
cuprinde lucrurile
care nu ar fi
niciodată
gândite
apoi
cele după care
niciodată
nimeni
nu va
zice
nimic
textul care pur și simplu te-ar
cuprinde
cum astăzi
te-ar strânge
din nou
la piept
cineva
de-un pic
mai departe
acum pentru
noi:
oameni
în echilibru
între
„o viață la care nu
ai schimba nimic”
și tot restul
nu
ne pierdem
gândindu-ne
doar că
dacă
există ceva
în afară
de realitate
poate
am vrea
ca despre asta
să fie vorba
aici
 
 
respirații egale
(Before Forever)
 
nimic despre ce ne
aduce aici
despre ce ne va
ține împreună
o mulțime în care foarte
curând vei putea să găsești
pe oricine
o mulțime în care foarte
curând vei recunoaște
pe oricine
de acum pentru orice
întrebare același răspuns
 
 
Ne vom recunoaște
 
„Cine pot fi
cu tine?” ar suna acum ecoul meu
în lumina acelei stranii și frumoase
cărți despre speranță
(îi știi începutul: „Cine sunt
eu?”). Tu
ai apărut – „ca nimeni altcineva” –, m-ai
învățat de la bun început câtă liniște
încape într-o privire și mai ales până
unde poate ajunge. Totul re-
începea la înălțimea la care nu puteam fi
în altă parte. În punctul 1 (noaptea plină
de poezie, cu lume
bună în toate părțile, ca stelele
pe cer) singurătatea și uitarea
pur și simplu
se dizolvau –
cum după sărut
infinitezimale
fragmente
ADN
trec dintr-un corp în
altul
peste oraș, prima noastră
îmbrățișare
după care aveam
să mă tot
gândesc
cum ar fi ca melodia ta
preferată
să aibă trup, s-o poți cuprinde, să
dansați,
pe muzica respirațiilor și a șoaptelor
voastre, în
ritmul privirilor ce se ascund & se
pătrund: mișcările –
explozii și implozii de
geometrie liberă. Planuri schimbate
 
înainte de o nouă zi. La capătul ei, două
direcții opuse – pentru cine știe
cât timp.
Dar suntem încă aici, luăm
la pas Micul Paris, pe unde nu am mai
trecut niciodată
și vorbim (când poți, spune-o cel mai
simplu) de parcă ne-am fi
cunoscut din prima zi.
Uneori, între noi limpezimea aproape
imposibilă a cuvintelor –
ca și cum oglinda și fereastra
au devenit una și te uiți prin ele ea
și-ți descoperi noul
simț pentru toate
cele pururi
aproape, dar niciodată
aici
arcuirea lentă, mai
mereu suspendată,
a buzelor
trecând peste amintiri-cicatrici vs.
urmele proaspete, calde și a doua zi
ale alor tale pe ale mele. Realitatea
ni se tot
acordează
la frecvența coincidențelor
gata să arunce
în aer orice ficțiune,
în amurgul grena, când toate
umbrele par trase atent
cu dermatograful de
o mare tânără
artistă.
Am cunoscut o mare
tânără artistă a tăcerii,
cu ochi pentru liniște,
nu doar pentru lumină.
Ne vom revedea? Ne vom
visa?
Ca parfumul fin plutind noaptea
în parc, peste toate
gândurile –
gloria fragilă și adevărată că ziua
de astăzi
nu s-a terminat