Categorii

Parteneri

Respectul faţă de frumuseţea şi demnitatea limbii române -Eugenia Bojoga în dialog cu Vladimir Beșleagă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Respectul faţă de frumuseţea şi demnitatea limbii române -Eugenia Bojoga în dialog cu Vladimir Beșleagă

Acum câteva luni am demarat un proiect pe care l-am numit Elitele intelectuale de la Chișinău și limba română. Pornind de la o radiografie a situației lingvistice de la noi, prilejuită de aniversarea a 25 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova și revenirea la sintagma limba română, îi îndemnam pe scriitorii noștri să mediteze asupra stării de lucruri în ce privește funcționarea limbii române din societate. În realitate, miza era mult mai mare: urmăream să descopăr atitudinea scriitorului față de limba sa maternă (dar și față de alte limbi) și starea sa de veghe în ce privește principalul său „instrument” de lucru și de exprimare.
Între timp, am primit mai multe răspunsuri la întrebările mele. Le mulțumesc tuturor celor care au avut amabilitatea de a da curs acestei invitații și îi rog și pe alții să participe. Pentru început, vă propun acest dialog pe care l-am avut cu domnul Vladimir Beșleagă. (E. B.)
– Domnule Vladimir Beșleagă, în ce măsură limba română este un „instrument” (de lucru) pentru scriitor și în ce măsură scriitorul este „instrumentul” limbii sale? 
– Într-o măsură incomensurabilă! Depinde de gradul în care un scriitor posedă acest miraculos instrument. Apropo, termenul „instrument” vine din limbajul tehnicist, în timp ce limba este darul şi harul suprem, care ne face OAMENI! Or, elaborând o operă literară, un scriitor se manifestă nu doar ca subiect (auctor), ci volens-nolens devine şi obiect al actului de creaţie, şi asta graţie forţei limbii, care îşi are legile, spiritul şi geniul ei, mult superior scriitorului.
 
– Putem vorbi de o stare de veghe a intelectualului basarabean în ce privește limba română? Să fie limba pentru el nu doar un mod de exprimare, ci chiar expresia ființei sale?
– Da, pentru că anume intelectualii au vegheat mereu asupra destinului tragic al limbii române în Basarabia. E destul să ne referim la câteva date: 1951, 1965, 1968. În toamna lui 1951 a avut loc la Chişinău o discuţie-consfătuire în problemele limbii cu participarea unor renumiţi savanţi romanişti din Moscova, printre care Vinogradov, Mihalci şi alte somităţi. Subiectul era unul: de ce origine e „limba moldovenească”, cea care figura în opul lui Stalin „Marxismul şi problemele lingvisticii”: slavă sau romanică? „Disputa” dura de ani buni, lupta dându-se de fapt între intelectualitatea cu studii româneşti în interbelic şi teoria ciobănistă adusă de la Tiraspol. Noi, studenţii, am asistat la acele logosuri şi dezbateri fierbinţi... Adevărul era evident, dar dictatul ideologic se da cu greu respins. Frica era atât de încuibată în oameni, încât, îmi amintesc, unul dintre vorbitori, de altfel, un savant serios şi respectat, s-a exprimat aşa: „Fie de orice origine o fi, dar să fie o limbă bogată, frumoasă”. De ce? Pentru că pe parcursul deceniilor s-a practicat o adevărată vânătoare de cuvinte „româneşti”.
După fondarea Academiei de Știinţe la Chişinău, la începutul anilor ’60, dar şi mai înainte, se tot încerca să se perfecteze ortografia, dar eforturile mereu eşuau din cauza alfabetului inadecvat. Până la urmă, acel Institut de Filologie a reuşit să rezolve problema, născând o nouă literă pentru a exprima africata  GI/GE, şi anume: un Ж cu căciulă. Astfel, circula vorba: s-a opintit Academia şi a născut un... joarece! 
La cel de-al III-lea Congres al Scriitorilor din 1965, declarat de către oficialităţi drept unul naţionalist, s-a pus tranşant problema revenirii la alfabetul latin...
În 1968 are loc la Bucureşti un Congres internaţional al lingviştilor romanişti, la care participă un grup de invitaţi de la Chişinău, în frunte cu academicianul N. Corlăteanu, directorul Institutului de Filologie. În cadrul lucrărilor Corlăteanu este ales preşedinte al secţiei de limbă română, fapt care i-a înfuriat pe ştabii de la Chişinău, aşa că la întoarcere acesta a fost destituit din funcţie! A fost marele şoc al vieţii lui, fiind profesorul venerat de atâtea generaţii de studenţi... Or, profesorul Corlăteanu s-a vindecat de această traumă abia târziu şi cu greu...
După adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, elaborată după standarde europene de către primul parlament, în care se stipula că limba oficială este limba română, însă modificată de parlamentul agraro-comunist prin sintagma „limba moldovenească”, intelectualitatea nu a acceptat frauda şi, prin vocea preşedintelui M. Snegur, a corectat neghiobia, declarând sus și tare: „LIMBA ROMÂNĂ ESTE NUMELE CORECT AL LIMBII NOASTRE!”. Cel care a elaborat acel act istoric a fost eminentul om de cultură, ziarist şi scriitor, regretatul Constantin Tănase.
Pe scurt, în Rep. Moldova au pledat cauza limbii române reprezentanţi ai tuturor generaţiilor de scriitori, de diverse orientări şi convingeri politice. Dovadă stau manuscrisele acelor autori care, riscându-şi cariera, au continuat să scrie în plin regim totalitar cu caractere româneşti. Era, desigur, nu doar un fel de a se exprima într-un mod tradiţional, ci o necesitate profund existenţială.
 
– Indiferent de generația în care se înscrie ca program estetic și ideologie literară, scriitorul din Basarabia aspiră să-şi alinieze propriul discurs la normele limbii literare de la București. E un ideal pe care îl împărtășiți?
– E firesc şi explicabil faptul că autorii noştri, activând într-un mediu lingvistic specific, ca să nu zic tulbure, tind „să-şi alinieze propriul discurs la normele limbii literare”, dar nu neapărat la ale celor  „de la... Bucureşti”. Pot fi şi de la Iaşi, de la Cluj, ba chiar şi de la Braşov, unde au făcut universităţi tinerii scriitori basarabeni, astăzi de largă priză în literatura română. În ceea ce priveşte sintagma „normele limbii literare”, ori de unde ar fi acestea, aici se cere făcută o precizare. Anume: o fi aspirând un autor la început de cale să-și adapteze discursul/opera la prescripțiile și regulile gramaticale, dar ştiut este adevărul că ulterior el îşi modelează propria modalitate de exprimare, fie că-i zicem limbaj sau stil, aşa încât nu prea ţine seama de acele norme şi reguli, şi prin asta îşi aduce contribuția la înavuţirea valenţelor de expresie ale limbii române, developându-şi concomitent propria individualitate creatoare. Desigur, dacă are vocaţie şi har... 
 
– Considerați că un om de cultură din Rep. Moldova ar trebui supus permanent unui examen la limba română? De ce?
– Ar însemna nu altceva decât să instituim un fel de... inchiziţie. Dacă vă referiţi la funcţionarii publici, atunci – da, nu ar dăuna aşa ceva. Iar dacă îi avem în vedere pe oamenii de cultură, aici examenul cel mai sever se arată a fi... propriul obraz! Ori eşti un om de cultură, ori eşti un semidoct! Dar cum dialogul nostru vizează anume ELITA INTELECTUALĂ, a o suspecta de aşa ceva ar însemna s-o contestăm în bloc. Iar o elită intelectuală în Republica Moldova există, chiar dacă ea nu are impactul pe care ni l-am dori în treburile cetăţii şi nu decide mare lucru.
 
– Vorbiți limbi străine? Ce sentimente aveți atunci când căutați cuvântul potrivit în franceză/engleză? Dar când treceți de la o limbă la alta? Ce raport se instituie în forul Dvs. interior între limba maternă și cea de-a doua sau a treia limbă pe care o vorbiți?
– Vorbesc, dar mai mult citesc: germană, engleză, franceză. De la o vreme şi rusa mi-a devenit... străină, deşi o cunosc din copilărie. Apropo, vă relatez un moment curios din viaţa mea, ca să nu-i zic crucial. Aşa cum m-am născut şi format în anii de şcoală într-un mediu rusificat, atunci când am început să compun texte literare şi mi-am dat seama de precaritatea mijloacelor mele de exprimare şi am optat pentru filologie la Universitate și când, venind la facultate ca să fac cultură naţională, am descoperit cu mare durere că aproape întreg procesul de învăţământ se face în rusă, m-am revoltat şi timp de ani de zile nu am citit decât carte românească, reuşind în cele din urmă să scap de matricea străină, formându-mi o gândire / percepţie / simţire românească. Şi asta graţie faptului că aveam o anume bază de acasă, din satul meu, dar care nu era cultivată şi dezvoltată. 
În ceea ce priveşte raportul dintre limba maternă şi alte limbi, se poate judeca după visele pe care le ai şi în ce limbă se produc. Mult timp visele mele tot în ruseşte se auzeau, târziu a pătruns şi româna în ele. Dar cum eu trec spre satul meu de baștină prin imperiu, care iar vrea să se ridice din mizeria în care a ajuns, aceleaşi fraze mă urmăresc...
 
– Ce înseamnă limba maternă pentru Dumneavoastră: un instrument de comunicare, un „formator al gândirii”, felul de a fi al românilor, „casa ființei” noastre, o creație de sens în lume?
– Iată o întrebare care e, în acelaşi timp, şi un excelent şi exhaustiv răspuns: şi „un instrument de comunicare, și un „formator al gândirii”, și „felul de a fi al românilor”, și „casa fiinţei noastre”, și „o creaţie de sens în lume”!
 
– Ce opinie aveți despre bilingvismul ruso-român de la Chișinău?
– E o făcătură de sorginte kominterno-comunistă, numită pompos şi demagogic „bilingvismul ruso-român” de la Chişinău, dar care nu a fost decât o mare şi sfruntată minciună, ca atâtea altele fabricate de regimul de ocupaţie ruso-sovietic. Să vă spun ce subînţeleg eu drept bilingvism. Eu vorbesc limba ta, dumneata vorbeşti limba mea. Sau: eu vorbesc limba mea, dumneata vorbeşti limba ta şi ambii ne înţelegem perfect. Dar ce era la Chişinău în vechiul regim? Atunci când vorbeai româneşte, erai în mod brutal apostrofat: „GOVORITE PO-CELOVECESKI!”. Adică, ce-mi latri, vorbeşte omeneşte! Ca să vezi că situaţia nu s-a schimbat nici până astăzi: ruşii, concetăţenii noştri, stimulaţi de şovinismul moscovit, nu se reped să ne înveţe limba, din contra, au directive secrete să nici n-o înveţe, necum s-o vorbească – m-am ciocnit de nenumărate cazuri concrete, în practica cotidiană...
 
– Ați remarcat vreodată consecințele acestui bilingvism în propria Dumneavoastră competență lingvistică? Altfel spus, ați întâmpinat dificultăți în a trece de la română la rusă și invers?
– Da, am avut un caz, atunci când abia venisem la facultate şi am vorbit într-o adunare în română. După reuniune un activist mi-a reproşat că de ce am vorbit „po-moldavski”? Ce, nu ştii că la Universitate se „GOVOREŞTE TOLKO PO-RUSSKI?”. M-am simţit ofensat şi... mi s-au umplut ochii de lacrimi. Iar un coleg de-al meu, tânăr poet, a cutezat să răspundă la istoria partidului în română, că-i venea greu în rusă, şi atunci profesorul i-a strigat în mod sălbatic: „Esli ne znaeş russkii, zacem prişiol v Universitet? Idi damoi pasti svinei!” (Dacă nu știi limba rusă, de ce ai mai venit la Universitate? Du-te acasă și paște porcii!”). Asta a fost (şi, din păcate, mai este) cu bilingvismul la Chişinău...
 
– Într-o anchetă pe care am făcut-o la Liceul „Liviu Deleanu” din Chișinău, elevii chestionați au recunoscut că se exprimă cu anumite dificultăți în limba română, fapt pentru care doresc să-și perfecționeze propriul grai, dar în România, nu în Republica Moldova. Credeți că putem vorbi de un complex al limbii române și printre reprezentanții elitelor din Republica Moldova?
– Complexe, bineînţeles, pot avea anumiți vorbitori, a le căuta la ceea ce numim elită, luată în ansamblu, ar fi un nonsens. Din contra, elita dintotdeauna a manifestat o cunoaştere perfectă a limbii române.
 
Vă exprimați cursiv în română, scrieți ușor în română? V-ați confruntat vreodată cu situația de a nu găsi cuvântul potrivit în limba Dvs. maternă?
– Da, desigur. Drept exemplu vă pot relata un caz. Lucrând de prin 1974 la un subiect istoric, făceam demersuri pentru a mi se aproba o călătorie de documentare în România. Niciun răspuns! Abia în 1979 am reuşit să trec Prutul, în cadrul unui grup de scriitori sovietici. Am vizitat locuri din nordul Bucovinei, fiind îmbarcaţi în două autoturisme, ale căror şoferi erau... cine credeţi? Doi securişti! Aveam pentru ceilalţi două interprete, eu însă discutam cu şoferii în română. La un moment dat, unul dintre ei face remarca: „Veniţi din Basarabia rusească, dar văd că, vorbind româneşte, până acuma nu aţi făcut nicio greşeală!” 
În ceea ce priveşte scrisul, una din cărţile mele, romanul „Noaptea a treia” („Viaţa şi moartea nefericitului Filimon”), este redactat cu caractere româneşti. Şi asta între anii 1981-1983, când domina chiriliţa... Atunci, așa cum știți, era periculos să scrii cu litere latine! 
Cât despre dificultatea de a găsi un cuvânt sau „cuvântul potrivit”, aşa cum vă exprimaţi, abia la anii aceştia înaintaţi am anumite probleme, dar le depăşesc după un anume efort.
 
– Cum evaluați situația lingvistică actuală din Republica Moldova în ce privește funcționarea limbii române în societate? Dacă ar fi să facem o comparație cu perioada de până la 1989, se poate afirma că a crescut prestigiul limbii române în societate?
– Să ne amintim că așa-numita Lege despre funcţionarea limbilor, adică despre legitimarea Limbii Române – deși în formulă denaturată e vorba de aşa-zisa limbă moldovenească, cu grafie latină –, acea Lege a fost votată în cadrul sistemului sovietic. Iar ulterior, adică nici până astăzi, nu i s-au adus amendamentele şi actualizările necesare. Or, chiar dacă Declaraţia de independenţă vine să stipuleze numele corect al limbii de stat, odată cu instalarea guvernărilor criptocomuniste acea lege a fost marginalizată până la ignorare. Şi totuşi, în pofida acestor dificultăţi, în anii independenţei Limba Română a înregistrat o vizibilă evoluţie în societate şi în instituţiile de stat. Zic asta, pentru că Chişinăul, care era pe vremuri complet rusificat, are acum o altă culoare: rostirea românească s-a făcut bine auzită. Un rol important revine mijloacelor de informare în masă, instituţiilor de învăţământ de toate gradele, începând de la grădiniţe şi până la universităţi, dar şi bisericii.
 
– Scriitorii / intelectualii au o conștiință reflexivă asupra vorbirii lor, pe când vorbitorii simpli se exprimă spontan, fără să treacă prin filtrul rațiunii formele și structurile limbii lor materne. Vă deranjează decalajul dintre modul de a vorbi al elitelor și cel al oamenilor simpli din Republica Moldova?
– Vreau să vă spun că, din contra, o vorbire colorată nu doar că îmi face plăcere, ci mă ajută să aflu pe cine am în faţă, dar şi să-i descifrez biografia, ca şi cum i-aş citi... cazierul. Vorbirea voit literară mi se pare mai curând artificială. De ce zic asta? Pentru că a te exprima pe cât te pricepi într-o limbă strict literară se potriveşte mai curând atunci când scrii, pe când vorbirea vie e cam altceva. Da, da! Iar ca să vă aduc un exemplu în această ordine de idei, voi aminti o spusă memorabilă a regretatului Valentin Mândâcanu, autorul celebrului eseu Veşmântul fiinţei noastre. Dânsul, cel care ironiza cu mult sarcasm unele expresii barbare intrate în graiul basarabenilor, cum ar fi: „Spune-i lui gheaghea dasfidania!”, îi sfătuia pe marii purişti astfel: „Când comunicaţi cu oamenii simpli să n-o faceţi pe marii deştepţi, vorbiţi cât mai aproape de firea şi înţelegerea lor”! Asta e...
 
– Cum calificați atitudinea oamenilor (vorbitorilor) simpli, fără studii superioare, față de limba română?
– Pozitiv. Ca unul care sunt destul de atent la felul cum este onorată limba română în zona noastră, cutez a afirma că, deşi avem atâtea aspecte nedorite, în fond a fost restabilit respectul faţă de frumuseţea şi demnitatea limbii vorbite. Da, aşa cum spuneam mai sus, dacă e să ne referim doar la ceea ce înregistrează reporterii noştri pe viu, în stradă, iar eu ascult regulat Europa Liberă, unde activează colegi de-ai mei, de îndată ce vede microfonul în faţă, cel întrebat adoptă în mod reflex o tonalitate şi ţinută majoră, ba chiar uneori solemnă în felul de a se exprima.
 
– Dar atitudinea guvernanților de la Chișinău faţă de limba română şi faţă de elita intelectuală, ca purtătoare a limbii culte?
– N-au încotro guvernanţii noştri şi îşi perfecţionează şi ei, pe cât pot, ţinuta lingvistică. Ba unii chiar se întâmplă să sară peste cal, mai ales atunci când vor să-şi camufleze un gând nu prea corect, cum ar fi celebrul răspuns al dlui Marian Lupu referitor la denumirea limbii oficiale a Republicii Moldova: „Din punct de vedere ştiinţific e limba română, iar din punct de vedere politic e limba moldovenească (sic!)”.
 
– Până la perestroika lui Gorbaciov, în spațiul dintre Prut și Nistru reprezentanții elitelor intelectuale, în special scriitorii și filologii, au fost cei care au promovat în mod aproape clandestin normele limbii române literare. În contextul evenimentelor din 1989 tot ei (intelectualii și mai ales scriitorii) au avut un rol fundamental în impunerea limbii române și în ridicarea prestigiului ei în societate. La 25 de ani de la adoptarea Declarației de independență a Republicii Moldova, în care pentru prima dată se folosește sintagma limba română, rolul elitelor în calitate de „modele de corectitudine lingvistică” s-a diminuat considerabil. Care să fie explicația?
- Rolul elitelor intelectuale în viaţa socială şi politică din Republica Moldova, începând cu celebra descoperire a unui spicher care declara că circumferinţa are 380 de grade, iar istoria începe de la... buhaiul satului, de bună seamă s-a diminuat. Asta ţine de principiul moralităţii, pe care intelectualitatea îl promovează şi-l apără, iar politicienii îl obstrucţionează şi-l compromit!
– Dacă ar fi să le explicați conaționalilor noștri că „moldoveneasca” și româna sunt una și aceeași limbă, ce argumente ați invoca? Cum v-ați structura argumentația?
Aș lua-o elementar. I-aş întreba cum se numeşte soarele, omul, pâinea, dragostea, dreptatea, cerul, crucea, Dumnezeu şi tot aşa, într-o limbă şi în aşa-zisă alta. Iar ca să vă aduc un exemplu din copilăria mea, când au venit românii în Transnistria şi eu, elev în clasa a patra românească, am fost întrebat de o persoană de etnie ucraineană care e deosebirea dintre vorba noastră moldovenească şi cea a românilor, i-am răspuns cum m-a dus capul, neavând pe atunci studii filologice. Am spus: „Ei zic: puţin, noi zicem: puţintel. Noi zicem: amu, ei zic: acum”... Şi ucraineanca a exclamat: „Ţe je to je same!
 
– Într-un eseu publicat în revista Contrafort defineam „moldoveneasca” astfel: „limba „moldovenească” este un construct stalinist, care are la bază ideea vehiculată de Proletkult a unei limbi simple/simpliste, proletare. Ea nu este altceva decât o română cu un vocabular extrem de redus şi rusificat, cu o sintaxă rudimentară – „clasa proletară nu vorbeşte cu subordonate” – şi scrisă cu grafie chirilică”. Cum definiți Dumneavoastră „limba moldovenească”?
– Acel construct a fost plăsmuit spre a ne ţine în neştiinţă şi subdezvoltare. Or, dacă e să ne referim la istorie, să rămânem din punct de vedere al evoluţiei limbii la anul anexării Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812. Da, dar şi aşa cum era atunci, a fost scoasă din circulaţie până şi din biserică. Iar făcătura zisă „limbă moldovenească” a fost clocită şi impusă în laboratorul ignoranţei din RASSM şi exportată apoi în Basarabia. O adevărată crimă, ca să nu-i zicem o diversiune politică. Dar şi acolo, în acea zonă, au existat intelectuali care au încercat să revină la adevărata limbă română în anii ’30 ai secolului trecut, însă au fost cu toţii executaţi în anii marii terori staliniste din aceeași perioadă a secolului XX... De aceea consider că definiția Dvs. este absolut corectă!
 
– Dragă domnule Vladimir Beșleagă, vă mulțumesc mult pentru acest dialog!
 
septembrie 2016