În luna septembrie, la Teatrul Național „Eugene Ionesco”, a avut loc premiera spectacolului „Regele Lear”, de William Shakespeare, regia și scenografia Mihai Țărnă. Întoarcerea lui Petru Vutcărău la rampă anunța din start un eveniment al lumii culturale de la noi, așa cum vorbim despre un actor și un om de teatru de direcție: fondator de trupă, organizator al Festivalului Internațional de Teatru din RM (BITEI), un creator excelent și un regizor despre care japonezul Yoshinari Asano, directorul artistic al companiei teatrale „Kaze”, afirma: „Petru Vutcărău este printre primii cinci regizori din lume care poate realiza un spectacol de calitate.” Și această calitate am văzut-o și în interpretarea sa. Un joc care răstoarnă felul nostru cuminte de a percepe acest tip de artă. Petru Vutcărău e un Strâmbă-Lemne, un Sfarmă-Piatră al teatrului basarabean, pentru că știe să reconfigureze mereu șabloanele și stereotipiile din mintea spectatorului, pentru că poate să demonteze zidul după care ne-am ascuns de tot ce înseamnă experiment și noutate. Întreaga sa activitate sugerează faptul că teatrul este un tip aparte de conștiință, care (re)creează alte lumi, alte locuri, alți oameni. În rolul lui Lear, a știut să îl readucă în vizorul nostru pe Iuda, un Iuda realizat, ajuns la putere, omul care își trădează copilul, care trăiește însă transfigurarea prin smerenie și ajunge a fi o figură cristică. O răsturnare reușită, în care urmărim o devenire spirituală a omului, e îndumnezeirea lui prin suferință.
Am apreciat temperamentul actorilor. Anatol Guzic, un bufon remarcabil, un tânăr artist cu talent și miză. La un moment dat, va dispărea, căci Lear va fi deja el măscăriciul, omul căzut în defăimare. Contele de Gloucester (Gheorghe Pietraru) pare să adâncească drama paternității, trădarea tatălui de către fiul bastard, Edmund (Bogdan Bîtlan) și nedreptățirea fiului legitim, Edgar (Eugen Prisăcaru), de către tată, iată încă o poveste cu oameni chinuiți jucată într-un mod deosebit. Bastardul ne face să ne gândim la oamenii copleșiți de resentiment, de sentimentul nedreptății umane. Cele trei prințese moștenitoare Goneril (Doina Arvat), Regan (Iuliana Vornicescu) și Cordelia (Valeria Garțan) – partituri scenice bine nuanțate și o prezență distinsă. Obsesia puterii, pe de o parte, și umilința modestiei, pe de altă parte – iată ideea pe care au știut să o transmită din plin. Un spectacol favorabil și tinerilor actori (mesageri, curteni, cavaleri, soldați etc.), căci le dezvoltă o anumită sensibilitate și intuiție creatoare. Un spectacol-pepinieră pentru artistul la început de cale. La final, aveam impresia că ei toți sunt niște nebuni, că noi toți am înnebunit și o facem de secole, un perpetuum mobile dement.
Este vorba despre o reprezentație despre părinți și copii. De obicei, când ne referim la „Regele Lear”, ne gândim, în primul rând, la nerecunoștința celor două fiice, care își trădează tatăl, dar uităm să ne apropiem de subiect și din alte perspective pe care, de altfel, acest spectacol le scoate în evidență. O istorie umană îngrozitoare despre înălțare și cădere, despre trufia și alienarea unui rege, despre nefericirea unui părinte și despre marile dezechilibre și tulburări ale acestei lumi.
Autoritarismele sunt create de acei care îl înconjoară pe dictator, măgulelile, ipocrizia îl cresc pe un tiran. Și asta i se întâmplă și lui Lear. Cordelia nu acceptă situația, e sinceră și directă, fapt pentru care este pedepsită. Tiranii nu au nevoie de confidențe deschise. Ei apreciază disimularea, masca și servilismul. Celelalte două fiice îi spun ceea ce vrea el să audă. Atunci când puterea e în mâinile lor, ele procedează exact așa ca și Pater familias cel asupritor. Este o chestiune de model, de educație. Asta au învățat de la el. Reperăm, astfel, un tată nemernic, în micimea sa spirituală, și un tată dramatic, în destinul său. Putem constata că e un spectacol și despre cuvinte (acel shakespearian Words, words, words…). Vorbele umane de mult nu mai înseamnă ceea ce însemnau, este o inflație a semnificatului și o existență absurdă a semnificantului. Cuvintele sunt spuse în van, căci nici măcar ritualul rostirii nu mai contează. Iar cel care se opune acestui fapt (Cordelia) este rejectat din matricea acestui univers de paiațe vorbitoare, producătoare de bruiaj mediatic și perturbări de tot felul.
Incipitul, care provoacă un viu interes celor din sală, este, de fapt, un joc de-a familia, un ritual al puterii, acea Potestas care vine din intimitatea casei și se proiectează până la rege și chiar până la divinitate a cărei uns este. Este istoria Leviatanului care nu își poate zări limitele, iar acestea sunt produse de el, căci el își crește asasinii (asemenea lui Cronos). „Regele Lear” este, de altfel, o piesă generoasă, în care găsești totul, o poți întoarce pe toate părțile, îi poți da multiple perspective regizorale, ea rezistă, căci presupune mai multe straturi semantice, estetice și dramatice: de la familie la societate, de la individ la comunitatea sa, de la urât, grotesc, la frumos și sublim, de la bine la rău și înapoi. De aici revelația că noțiunile eticului sunt schimbătoare, precum și cele ale esteticului. Ceea ce astăzi pare urât și rău, mâine e unicul reper (fiica izgonită). De la drama existențială ajungem la cea sociopolitică a realității noastre pigmee și sumbre. E despre cum noi nu știm să trăim, e despre handicapul nostru existențial reflectat la toate nivelele vieții noastre. E despre dizabilitatea sufletului nostru.
O altă perspectivă este cea a alegerilor și mizelor vieții. Lear nu acceptă modelul democratic al mezinei de a-i spune cum ține la el. De aici și suferința. De aici și ideea ecleziastică: vreme e să arunci pietre și vreme să le strângi. Le va culege cu lacrimi și suferință. Cele două fiice mai mari, care sunt mai mereu nemulțumite, invocă societatea de astăzi, pe noi toți, căci noi uneori suntem mezina, alteori celelalte două fete, așa cum nu există forme pure în natură, precum nu există ele nici în comunitatea umană. Fiicele ingrate întruchipează neînțelegerea intergeneraționistă, dorința unei emancipări cu orice preț, incapacitatea de a-și gestiona ființa și pasiunile. Și nenorocirea nu va întârzia să vină. Mezina, un rol profund liric, chiar elegiac, aduce și ideea că toate trec, toți suntem datori cu o moarte. O moarte liniștitoare, o dispariție în tihna umbrelor aducătoare de odihnă.
A regiza spectacole care pornesc de la texte clasice mi se pare o acțiune manifestă, una vădit iluministă. E gestul și voința de a aminti despre marile cărți și marii autori. Este nevoia de autorul canonic de care oricum nu ne-am desprins. E insistența de a revalorifica și de a merge până la capăt în această estetică a tradiției din care este constituită istoria teatrului universal și a întregii culturi globale. Se cuvine să apreciem încercarea reușită de a crea un produs teatral în care spectatorul tânăr să poată vedea o reprezentație apropiată de textul clasic și, totodată, una ancorată în contextul contemporan al receptorului recent. E ca banda lui Möbius, vechiul trece în nou, noul e de mult uitatul vechi.
Costumele (Inga Botnariuc) sunt un fel de îmbinare reușită a simbolisticii personajelor clasice și a unei estetici contemporane a hainei (am apreciat minimalismul cromatic al negrului). Cât face, în acest sens, costumul-rochie purtat de Oswald (Laurențiu Vutcărău). Interpretarea ferventă a rolului, combinată cu această deghizare abia sesizabilă, produce un accent inedit. E un travesti al lumii de ieri și al celei de azi. Cele trei fiice au o îmbrăcăminte care amintește în mod stilizat de straiele unor prințese, fiind, totodată, bune de arătat la defileurile de modă contemporană. Și aceasta face diferența de vestimentația altor spectacole shakespeariene jucate de alte trupe în maniera teatrului de interior ale căror decoruri și costume vetuste de cele mai multe ori par obosite și depășite. Teatrul nu este muzeu.
Decorul minimalist care exploatează convenționalul, dar foarte expresiv (Boris Golea și Deonis Cosisceanu), butaforia care nu trădează imitația comună (Artur Furdui), coafurile și machiajul neobișnuit (Mariana Golovca), nu pot trece neobservate luminile (Tudor Carapascal), efectele speciale (Victor Zburlic): ploaia, fulgerul, furtuna, toate produc o oglindă în care spectatorul își vede propria reflecție, o oglindă pe care o sparge împreună cu cei din scenă, pentru a construi un caleidoscop din acele cioburi de esențe umane. Regatul este o hartă așternută pe jos, de care trage oricine, pe care o calcă în picioare toți. Corpurile lor căzute pe acea hartă sunt țara, sunt spațiul durerii lor de veacuri, căci dramele lor se transmit prin sânge de la tată la fiu și fiice. Recuzita teatrală nu încarcă scena și ochiul privitor. Noi știm cine este Lear, cunoaștem epoca, știm cine este Shakespeare. Omul e același, cu aceleași patimi și pasiuni. Și bucură această dozare, această subtilizare și inovare regizorală.
Sunt curioasă însă să urmăresc cum se va schimba spectacolul: ritm, tempo, tensiuni și energii. Există mereu un risc al automatizării jocului, al replicilor etc. Deocamdată, constat o apropiere fină, dar sigură, de textul literar, există chiar o detașare de el, o încercare de a evita simpla ilustrare a scenelor din carte. Aș reveni să îl văd pentru a descoperi ce s-ar adăuga cu timpul, cum ar deveni reprezentația, actorii și interpretarea.