Sunt autori a căror autoritate e dublată de o amplă recunoaștere publică și, printre ei sau nu, autori cărora le recunoști intim – etimologic, la superlativul lui interior – valoarea, pe care îi citești, recitești cu recunoștință.
Mai ales din această a doua perspectivă aș vrea să vorbesc despre autorul Viitorului facultativ la cei 75 de ani proaspăt împliniți, nu înainte de a aminti că istoria literaturii române reține onorabil numele lui Dorin Tudoran, atât în ipostaza poetului cu vocație – care se bucură de o receptare critică favorabilă și convingătoare1 chiar din faza predebutului editorial2, primește în repetate rânduri Premiul Uniunii Scriitorilor, iar în 2009 devine laureat al Premiului „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia –, cât și în cea de publicist impetuos, problematizând condiția intelectualului român în comunism3, denunțând impostura unor colegi de breaslă4, pronunțându-se pe marginea abuzurilor regimului ceaușist (inclusiv într-o scrisoare de un curaj radical adresată lui Ceaușescu), fondând două publicații ale exilului cultural românesc – Agora și Meridian –, în fine, rămânând un pătrunzător și prolific analist al realităților politice și culturale românești de după 1989. Prin opoziția consecventă față de autoritățile comuniste, prin rezistența la interdicția de a publica și la punerea la index a cărților sale, la frecventele amenințări și la arestul de 12 ore împreună cu fiica în vârstă de 8 ani, prin decizia de a emigra și greva foamei de 40 de zile ca protest la refuzul autorităților de a-i respecta acest drept lui și familiei sale, Dorin Tudoran își manifestă calitatea de disident la cote care fac din acest autor un reper de neocolit pentru oricine își propune o minimă – dar atentă – revizitare a literaturii române scrise sub comunism, a raportării intelectualilor la împrejurările politice ale epocii. Implicarea civică a scriitorului tinde să fie în centrul receptării personalității lui Dorin Tudoran, punând uneori în plan secund – nu fără o anume injustețe – imaginea poetului. Pentru Dorin Tudoran, exilul a însemnat nu doar plecarea din România, ci – poate mai ales – părăsirea „patriei profunde, poezia”; „cred că lucrul pe care regret profund că nu l-am făcut este acela de a nu-mi fi văzut de poezie”, mărturisește Dorin Tudoran într-un interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache, inclus la începutul volumului Absurdistan. O tragedie cu ieșire la mare...
...O generoasă ieșire în larg înseamnă pentru mine – la prezentul continuu, din ziua în care am descoperit-o – poezia celui care a scris Tânărul Ulise. Mai mult decât obiect al unei – deopotrivă turbulente și pasionante – explorări istorico-literare, Dorin Tudoran este, pur și simplu, unul dintre poeții care mi-au consolidat încrederea în forța poeziei. Poți înțelege cu adevărat ceea ce spune Nabokov despre lectura cu șira spinării și Borges despre frumusețea ca senzație fizică, simțită „cu tot corpul” abia după ce trăiești experiențe similare. Directă, spontană, autonomă, reacția corporală în fața textului confirmă intensitatea unei conexiuni pe care, oricât de exact, discursul poate cel mult s-o aproximeze. Fie și pentru câteva secunde, libertatea senzației devine libertatea ta. Citind la Biblioteca Centrală Universitară Mic[ul] tratat de glorie într-o sâmbătă din anul al doilea de facultate, am simțit cum, de la un text la altul, ritmul respirației mele se schimbă, îmi crește pulsul. Cartea m-a acaparat până la ultimul vers – „când înfloresc poeții visați de dumnezeu”, vers în care – grație cuvântului final – am citit și o victorie simbolică (fără a uita de tonul relativizant din titlul volumului), dezambiguizând apoi, de la sine, în gând: poeții visați de Cel de Sus, nu de „cei de sus” – aceștia din urmă, expresie a instituțiilor autoritare ale momentului... Căci, pe lângă abila și rebela formulă neomodernistă, elemente de imaginar mitic, distorsiuni ontologice, indecidabile criptări și asocieri amintind uneori de cele ale dicteului automat, volumul frapează prin secvențe ce îl anunță – și, de fapt, îl conțin – pe poetul-disident. Bunăoară, distihul „singur eu n-aveam cui da dreptate/ când fiecare eram o armă în mâna celuilalt” este (și) o punere în abis a societății opresive în genere – o formulare deopotrivă casantă și deschisă (proiectează ea doar două personaje – fiecare o armă în mâna celuilalt? Ori o colectivitate în care fiecare membru este o armă în mâna celuilalt și viceversa? Ori o colectivitate în care fiecare membru este o armă în mâna unui singur celuilalt?).
...În aceeași zi, aveam să descopăr antologia Tânărul Ulise pe site-ul unui anticariat din apropiere, de lângă Universitate. Două ore ne-au luat – mie și angajaților debusolați, care din când în când mi se alăturau, deși ajunseseră să creadă că prezența volumului în catalogul electronic era o eroare – să găsim cartea, pe a cărei pagină de gardă cineva notase cu negru, cu exact 18 ani înainte să scriu aceste rânduri și pe când respectivul anticariat nu exista: „Foarte bine ascunsă. 15 iulie 2002.”
Deși Dorin Tudoran afirmă în postfață că „dacă biografia autorului în cauză ar fi fost mai puțin marcată de fracturi dintre cele mai dure (de la interdicția de a fi publicat și comentat la expatriere), antologia de acum s-ar fi cuvenit să cuprindă poate chiar mai puțin de un sfert din poeziile strânse între aceste coperți”, Tânărul Ulise m-a provocat – dincolo de necesarul și consistentul act recuperator – să mă gândesc dintr-un alt unghi la modul în care valoarea unei antologii depinde și de ceea ce rămâne în afara selecției. Datorită unor texte – neincluse în Tânărul Ulise – precum ansiedad (acest distih cu rezonanțe psihedelice – „uneori cai împărătești ies noaptea din apă/ să-și usuce pletele la vocea lui nat king cole”), Gravură (încheindu-se percutant cu „zgomote înfundate/ ca și cum cătușele/ sunt puse direct pe idei.”), Poezie către cei care „DA!” și către cei care „NU!” (în locul unui citat, invitația la lectura volumului Respirație artificială), am ajuns să cred că orice antologie ar trebui să omită cu bună știință câteva „piese de rezistență”, așa încât cititorii care vor ajunge la volumele anterioare ale autorului să aibă șansa unor surprize.
...Poeme pentru voci limpezi este un subtitlu revelator dincolo de volumul Respirație artificială, în care critica a identificat o bornă a creației lui Dorin Tudoran, un moment esențial de intensificare a registrului subversiv, protestatar. Fără a neglija anvergura etică pe care o implică subtitlul în contextul acestui „cântec de revoltă, scârbă și durere” (după cum notează însuși autorul în dedicația către Virgil Teodorescu de pe exemplarul din Respirație artificială aflat în fondul Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București), putem considera poeme pentru voci limpezi o sintagmă emblematică – firește, nuanțată de la un volum la altul – pentru poezia lui Dorin Tudoran în absoluta ei majoritate. În același timp, o formulă cu reverberații semnificative nu doar la nivelul operei poetice; la întrebarea „Ce te mulțumește mai mult din ce ai făcut până acum?”, pusă de Cristian Teodorescu într-un interviu publicat în 8 iulie 2020 pe site-ul revistei Cațavencii, Dorin Tudoran răspunde: „...sunt mulțumit că am reușit la un moment dat să-mi pun de acord vocea interioară cu vocea exterioară, să rostesc public ce gândeam în sinea mea, să-i dau vocii interioare dreptul de-a nu se mai manifesta doar ca o șoaptă temătoare, ci de a deveni singura mea voce – una limpede (s.m.) și din ce în ce mai puțin șovăitoare.”
Vocea lui Dorin Tudoran este demnă de o revenire într-o ediție antologică solidă, care – indiferent de cota ineditelor5 – să facă dreptate atât coerenței de profunzime a poetului, cât și ramificării preocupărilor sale tematice și stilistice. O revenire la care sper în ordinea unui viitor nu facultativ, ci necesar.
 
1 Elocvent în acest sens, dosarul de receptare din finalul antologiei Tânărul Ulise cuprinde, pe 34 de pagini, o selecție din ecourile critice ale volumelor de poezie publicate de Dorin Tudoran.
 2 În 1972, cu un an înainte de apariția volumului Mic tratat de glorie, Ion Negoițescu afirmă că „Dorin Tudoran excelează prin asocierea concretului cu moralul, metafora sa generală căpătând o tentă de umanitate care dă jocului estetic prea nobile justificări personale. […] Puternică dovadă că Dorin Tudoran e încă un poet dintre cei de care va trebui să dăm seamă!”
3 Vezi eseul Frig sau frică. Despre condiția intelectualului român de astăzi, care, prin acuitatea contextualizării, propunerile de tipologii și tonul profund participativ, se apropie de Gândirea captivă a lui Czesław Miłosz – născut, ca Dorin Tudoran, într-o zi de 30 iunie. 
4 Vezi eseul Despre o anume cărare și prea puțina ei virtute, care demască plagiatul din Lao Tse al poetului Ion Gheorghe.
5 O remarcabilă noutate sunt poemele de Dorin Tudoran publicate în nr. 4(64)/2017 al revistei Mișcarea literară din Bistrița și reluate parțial în nr 23(1019)/2020 al Observatorului cultural.