Mircea Cărtărescu, Nu striga niciodată ajutor. Versuri. Editura Humanitas, 2020
 
După gloria națională și internațională a romanelor Orbitor și Solenoid, Mircea Cărtărescu își marchează contrapunctic biografia literară cu un nou volum de versuri. Este marele dar pe care și-l face sie (dorul de poezie, mărturisit în atâtea rânduri în Jurnalele sale) și mai ales nouă, cititorilor.
 
* * *
„Nu striga niciodată ajutor este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.
Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult ne despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât Nu striga niciodată ajutor e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia.”
Vitalie STELEA
 
 
Cristian Preda, De ce ațipesc parlamentarii? Și alte întrebări pestrițe despre politica românească. Editura Humanitas, 2020
 
O restrospectivă critică a politicii românești din ultimii 30 de ani, pe care o semnează cunoscutul analist și profesor Cristian Preda, vine să completeze și să nuanțeze, pentru publicul larg, cunoașterea unei perioade tumultuoase din istoria României.
 
* * *
„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să deslușească lumea politică în care trăiesc. La vot și nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în același timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor și pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanței la guvernare, importanța votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanța statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutație. În schimb, e de sperat și de așteptat ca ea să deschidă niște ochi și să destupe niște minți. ” (Radu Paraschivescu)
 „Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.” (Gabriel Liiceanu)
Sergiu VLAS
Jonathan Haidt, Ipoteza fericirii/. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune. Traducere de Simona Drelciuc. Editura Humanitas, 2020
 
Ipoteza fericirii este o carte despre cum ne putem găsi un sens în viață asimilând sfaturile vechii înțelepciuni și adoptând descoperirile psihologiei moderne. Haidt pune în discuție unele dintre concepțiile populare despre originea fericirii, despre rolul reciprocității și despre contribuția rațiunii la luarea deciziilor. Aflăm astfel de ce, de multe ori, virtutea nu își este propria răsplată, de ce extrovertiții sunt de fapt mai fericiți decât introvertiții și de ce gândirea conștientă nu e atât de importantă cum ne-ar plăcea să credem. Inspirându-se atât din filozofie, cât și din știință, Ipoteza fericirii ne arată cum am putea deveni mai buni, mai echilibrați și mai fericiți.
 „Fericirea nu e ceva ce putem găsi, obține sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condițiile potrivite și apoi să așteptăm. Unele dintre acele condiții țin de noi înșine, precum coerența din­tre părțile și nivelurile personalității noastre. Alte condiții presupun o relație cu lucruri care se află în afara noastră: așa cum plantele au nevoie de soare, de apă și de pământ fertil pentru a crește, oamenii au nevoie de iubire, de muncă și de o legătură cu ceva mai mare decât ei înșiși. Merită să luptăm pentru a dezvolta relațiile potrivite dintre noi și ceilalți, dintre noi și munca pe care o facem și dintre noi și ceva mai mare decât persoana noastră. Dacă reușim să creăm aceste relații, scopul și sensul vor începe să se facă simțite.“ (Jonathan Haidt)
 
Ana DRUȚĂ
 
Dan Coman. Alesul. Poeme 2003-20. Editura Cartier, 2020 
 
Poet important al generației sale (alături de Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Sociu), autor al unor volume care au fost bine primite de critică - anul cârtiței galbene, 2003; Dicționarul Mara, 2009. Dan Coman scrie astfel: „fac parte dintre cei aleși/ moartea mă bântuie iar ținuta mea este exemplară/stau nemișcat și admir fără suflare fiecare boală cu adevărat de neopri0t.”
 
* * *
„Dan Coman, poet și prozator bistrițean închis în propria poezie ca un scafandru într-un acvariu, este poate creatorul celui mai coerent și mai consecvent mediu poetic din literatura noastră de după convențional alesul an 2000. Așezat la intersecția neoexpresionismului cu suprarealismul, el reușește să contopească cele două forme de expresie poetică într‑un melanj personal, legat definitiv de numele său, pe care-l exploatează cu autoironie amară (...)
Am senzația din ce în ce mai pregnantă că Dan Coman este genul de poet care decupează din cînd în cînd fragmente dintr-un text interminabil, aflat în flux continuu, și pe care‑l muzicalizează și-l predă cu regret hîrtiei. Poemele lui, aflate într-o curgere constantă dinspre anul cîrtiței galbene spre Insectarul Coman, par concesii făcute unei cutume editoriale, fără a exista o legătură esențială între motorul care le pune în mișcare și existența lor finită. Sînt solilocvii care-și capătă sensul dacă le integrezi în mecanismul acela al curgerii continue din propria lor lume.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
 
Miron Kiropol. Neistovită inima vântului. Poeme alese de Constantin Abăluță. Editura Cartier, 2020 
O carte ca un adevărat omagiu adus celui care a fost remarcabilul poet și traducător Miron Kiropol (s-a stins din viață pe 18 iunie 2020, la Paris). Un poet delicat și generos, prețuit și respectat în lumea literară românească.
* * *
„Cred că poemele lui Miron Kiropol sunt făcute – și sper ca antologia de față s-o dovedească – întâi de toate pentru a fi citite cu bucurie și uimire copilărească. Apoi recitite cu melancolia meditativă a celui ce a trecut prin atâtea și atâtea întâmplări neprevăzute ale vieții. Iar în cele din urmă – preponderent în textele de senectute –, versurile lui să te surprindă cu foșnetul discret al acelui inexorabil care se apropie pentru fiecare ființă gânditoare. Iertarea și extincția se proiectează acum laolaltă într-o blândă epifanie.” (Constantin Abăluţă)
 
Sergiu VLAS
 
 
Florin Iaru. Ospiciile imaginației. Poeme alese de Livia Ștefan. Editura Cartier, 2020 
 
Un volum antologic care „face dreptate” poetului Florin Iaru (devotat în ultimii ani prozei și publicisticii), unul dintre cei mai valoroși poeți din Generația ’80 (ne amintim de antologia-cult „Aer cu diamante” (1982), unde era coautor alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Ion Stratan). O selecție care oferă generos poeme din cărțile mai vechi ale lui Florin Iaru - Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficțiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Jos realitatea!, 2019.
 
* * *
„Mă feresc să spun că e unul dintre cei mai sau printre cei mai importanți poeți, nu  pentru că n-ar fi, ci pentru că toți o spun și pentru că nu îl văd ca pe Iaru-pe-un-piedestal, ci pe Iaru ca om, și poezia lui pentru mine este umană, cu tot ce implică umanitatea: răzvrătire, istericale, mult râs, mici delicii-bijuterii, glume de prost-gust, pasiuni și regrete, o bătaie prietenească pe spate de trezește-te, bă, dracului!, ghidușii, cârdășii și complicități la care chiar te simți părtaș, chiar dacă nu ai trăit în niciunul dintre actele orchestrate – reale sau imaginate, dar mai mult reale. Mă face să simt că este o butaforie inclusiv democrația, că realitatea pe care ne-am dorit-o ne-a înșelat amarnic, că ne rotim în același cerc al unei istorii din care nu pricepem nimic; știm cu toții că poezia poate demasca asta și trebuie să o facă.” (Livia Ştefan)
 
 
Găgăuzii. Turcii ortodocși din Republica Moldova (album în română, găgăuză, engleză), de Alessandro Vincenzi. Editura Cartier, 2020
 
Alessandro Vincenzi, cunoscut fotojurnalist italian stabilit la Barcelona, este autorul acestei cărți-album despre găgăuzi și peisajele lor. O regiune faimoasă mai ales prin inerția ei pro-sovietică, politic vorbind, își dezvăluie culorile și pitorescul în imagini memorabile.
 
* * *
Din 2008, Alessandro Vincenzi călătorește cu regularitate în fostele republici unionale, inclusiv în Moldova. Îl mobilizează destinul comunităților mici (etnice, culturale etc.), izolate și abandonate, pe cale de a-și pierde identitatea și unicitatea. Opțiunea „geografică” nu este nici ea întâmplătoare: descendent dintr-o familie de comuniști italieni, Alessandro a beneficiat de o educație ce privilegia în mod vădit interesul pentru spațiul cultural creat de imperiul de la Răsărit.
Ana DRUȚĂ