O dată cu evoluţia civilizaţiei occidentale, ambiţia elitelor sociale de a obţine putere şi control absolut a crescut constant şi a atins forme supradimensionate. Trufia fără limite a homunculului european care se crede stăpânul universului a culminat în secolul XX prin emergenţa unor construcţii politice teratologice, care intenţionau să schimbe lumea în cel mai radical mod, iar scopul lor ultim a rămas rescrierea naturii umane.
De observat că astfel de proiecte au fost concepute în majoritatea covârşitoare a cazurilor în minţile unor bărbaţi. Este modelul tipic de păstor al neamului, bigot şi ranchiunos, care-şi dispreţuieşte semenii, considerându-i inferiori şi nedemni de a fi fericiţi şi pasibili de a fi pedepsiţi pentru însuşi faptul că există. Aroganţa de a-şi asuma rolul exclusiv în a crea istoria se regăseşte la foarte mulţi lideri politici din trecut.
Deseori astfel de proiecte distopice au fost concepute şi realizate de persoane de-a dreptul demente, susţinute de cercuri de interese. Într-adevăr, pe calea unui Nero, Lenin sau Hitler pot să păşească doar nişte indivizi dezechilibraţi. Cum ar putea fi calificat altfel, decât ca o formă de alienare, planul lui Lenin de a topi calota polară, pentru a transforma Siberia într-o zonă economică supradezvoltată şi a-i îneca pe „burghezii capitalişti”? Chiar şi Iulius Caesar, cel care a condus la transformarea Republicii Romane în Imperiu, ar fi putut să-şi motiveze acţiunile nu atât printr-un simţ al necesităţii istorice, cât printr-o anxietate provocată de faptul că suferea de epilepsie. Toţi aceşti lideri, împreună cu lumea pe care au construit-o, au fost creaţii ale timpului şi ale societăţii în care s-au născut, şi manifestă criza identitară profundă a omului occidental.
Literatura din acest ultim „secol al monştrilor” a exprimat aceste fenomene îngrijorătoare într-o serie de lucrări ce au devenit nişte lecturi esenţiale pentru orice persoană cultivată. Deseori aceste proze nu constituie doar nişte ficţiuni, ci descriu proiecte sociale ce ar putea fi implementate în realitate şi chiar şi-au găsit aplicarea. Romanele-antiutopii prezintă tiranii ce poartă masca unor utopii, iar distopiile au în centru societăţi explicit malefice.
La fel ca şi orice alt gen literar, cel al romanului-distopie şi al antiutopiei nu a  apărut ex nihilo. De exemplu, ţările ciudate pe care le-a înfăţişat Jonathan Swift în Călătoriile lui Gulliver pot fi considerate nişte satire sociale. În mod paradoxal, cărţile unor gânditori europeni care încercau să imagineze utopii perfecte ar putea fi citite astăzi mai curând în cheia unor distopii. De exemplu, urbea miraculoasă localizată pe îndepărtata insulă Taprobane, pe care o prezintă cu lux de amănunte Tommaso Campanella în Oraşul Soarelui, are toate atributele unei tiranii, în pofida notei de optimism şi a încrederii în marile schimbări aduse de Epoca Renaşterii, cu care autorul îşi încheie opera. Societatea lui Campanella aminteşte mai curând de oraşul Auroville, întemeiat de o sectă a adepţilor gânditorului indian Sri Aurobindo după dispariţia acestuia.
Nuvela Reparatorul de reputaţii din culegerea de povestiri The King in Yellow (Regele înveşmântat în galben) (1895), semnată de scriitorul american Robert W. Chambers, începe prin descrierea unei Americi dintr-un proto-viitor. Această Americă virtuală se manifestă ca un stat supramilitarizat care a întreprins o invazie în Europa şi care tocmai a instituit o nouă lege ce-i condamnă la moarte pe toţi cetăţenii capabili să-şi provoace prejudicii propriei persoane. În acest scop în grădina publică din New York a fost inaugurată prima cameră letală, deschisă pentru orice voluntar. Povestirea respectivă se deschide prin următorul epigraf în franceză: Les rois ou les foux. Leur folie dure plus longtemps. Voila toute la difference. (Regii sau nebunii. Nebunia lor durează mai mult. Aceasta e unica diferenţă.) Este povestea unei alienări pe fundal sentimental, cu un personaj care-l admiră pe Napoleon şi îşi închipuie că se află la un pas de a deveni stăpânul întregii lumi. Pitoreasca imagine a Americii înfăţişată de Robert W. Chambers, un pictor convertit la literatură, coincide cu cea din schiţa The War Prayer (Rugăciune pentru război) semnată de Mark Twain, care aminteşte de pericolul situaţiei în care conducerea Statelor Unite ar cădea în mâinile unor puteri oculte, transformând acest stat prosper din cel mai mare apărător al democraţiei într-un jandarm mondial. Acest pericol a ameninţat toate statele mari din istorie.
Deşi este cunoscut mai mult datorită unor romane umaniste precum Colţ Alb şi Martin Eden sau nuvelei Dragoste de viaţă, Jack London a abordat şi alte genuri, precum romanul postapocaliptic (Ciuma Roşie), dar şi distopia. Romanul Călcâiul de Fier (1908) ia forma unui jurnal fictiv descoperit peste câteva secole în viitor, care descrie o revoltă eşuată întreprinsă împotriva unui regim tiranic instaurat în Statele Unite la începutul secolului XX, conform unei cronologii alternative. Naratoarea fictivă face un portret al soţului ei, un tânăr idealist cu aspiraţii progresiste, care a condus această rebeliune. Ea evocă lupta lui disperată şi sfârşitul lui tragic.
Ascensiunea regimului Călcâiului de Fier se produce pe fundalul succesului electoral al unui partid de orientare socialistă din care face parte eroul cărţii. Rezultatele scrutinului sunt însă anulate de judecători şi de administratorii locali şi o grupare oligarhică obţine puterea absolută în stat. Opozanţii noii ordini încep să dispară fără urmă unul după altul, lichidaţi de membrii unei clase de asasini, numiţi Mercenari. Ulterior, majoritatea populaţiei este transformată în sclavi şi forţată să muncească pentru realizarea unor proiecte megalomane. Tirania Călcâiului de Fier, care a încercat să şteargă ideea de libertate din memoria oamenilor şi să strivească umanitatea, s-a perpetuat pentru câteva secole grele de teroare, până la momentul final al Marii Căderi.
O altă carte ce ţine de această direcţie literară, romanul lui Evghenii Zamiatin Mî (Noi), lansat în 1927, înfăţişează o societate bizară, parodiind demenţa senilă a ideologiei comuniste, dar şi utopiile mecaniciste ale gânditorului Frederic Winslow Taylor. Într-adevăr, toate tiraniile şi toate crimele înfăptuite în numele lor nu vor reuşi niciodată să oprească istoria şi să învingă capacitatea de regenerare a speciei umane. Oricât ar fi de paradoxal, cei care au exterminat zeci de milioane de oameni în Uniunea Sovietică, erijându-se în postura de zei nemuritori şi de stăpâni ai lumii, au ajuns în doar câteva decenii atât de depăşiţi, încât copiii din generaţia mea râdeau de inepţia lor.
Romanul lui Zamiatin descrie o lume din viitor în care oamenii poartă numere de identificare în loc de nume şi merg pe stradă în marş, pe fundalul urletelor asurzitoare ale sirenelor Fabricii de Muzică şi se hrănesc cu nimic altceva decât cu petrol. La lecţiile de istorie a literaturii, ei învaţă că cea mai mare operă de literatură clasică a fost Orarul Trenurilor, eclipsată doar de Regimul Zilei prescris întru vecie de acelaşi Taylor. Personajul-narator al cărţii este un inginer care construieşte o navă spaţială ce urmează să transmită „lumina taylorismului” spre alte planete. El scrie un jurnal destinat să fie citit de reprezentanţii civilizaţiilor extraterestre. Lucrurile iau însă o turnură tragică atunci când liderii societăţii distopice decid pe neaşteptate să implementeze un plan de eradicare a voinţei şi a capacităţii de discernământ a cetăţenilor, supunându-i la nişte proceduri neurochirurgicale. Însemnările de jurnal continuă, dar tot ce a fost mai frumos şi mai măreţ în spiritul autorului său a dispărut pentru totdeauna.
Titlul cărţii lui Aldous Huxley Brave New World (Minunata Lume Nouă), apărută în 1931, se traduce mai curând prin Curajoasa Lume Nouă. Numele romanului ar putea fi inspirat de un discurs al generalului Eisenhower, care anunţa o „...Curajoasă Lume Nouă fără de laşi”. Celebra antiutopie abordează aceeaşi perspectivă terifiantă a instaurării unei dictaturi comuniste mondiale. Cetăţenii acestei lumi nu se mai nasc, ci sunt clonaţi, fiind segregaţi în caste, dintre care cea mai de jos este clasa aşa-numiţilor semimorons (semiblegii). Specimenii din vechea rasă de oameni, aşa cum a existat în trecut, sunt ţinuţi în rezervaţii speciale, pentru a-i speria pe membrii societăţii civilizate de primejdia sălbăticirii şi a haosului. Eroul romanului, John Savage, este un astfel de „sălbatic”, care îşi asumă rolul de lider mesianic într-o revoluţie cu consecinţe absolut nesemnificative. Până la urmă însă Savage se pomeneşte în situaţia de a-şi căuta el însuşi scăparea de la poporul pe care vrea să-l ghideze, dându-şi seama că are de a face cu o masă de troglodiţi irecuperabili.
Toate aceste scrieri reflectă procesele dramatice ale istoriei la care au devenit martori autorii lor. Fiecare dintre ele vizează modificări fundamentale ale esenţei umane şi încercări de rescriere a legilor morale. Anormalitatea acestor societăţi şi regimuri, ruptura lor cu tot ce e natural şi firesc, le determină să sfârşească, mai devreme sau mai târziu, fie printr-o catastrofă generală, fie prin triumful libertăţii.
(Va urma)