articol: 

Puține sînt subiectele mai delicate și, în același timp, mai actuale – indiferent de context și loc – decît cel al raporturilor dintre intelectuali şi Putere. Constatarea este banală, desigur, dar merită oricînd reamintită, măcar pentru a sugera, încă o dată, multiplele implicații ale acestui raport, cu o arie neobişnuit de largă de refracţie socială. Tot banală este şi constatarea că despre această relație s-a scris enorm (nu mai spun cît de divers), inclusiv – ca să mă opresc la două exemple familiare – în România şi Republica Moldova. Cine nu își mai amintește de faimoasa polemică din ianuarie ’90 dintre scriitorii „apolitici” şi cei „angajați” sau de disputa – mai personalizată – dintre „intelectualii lui Iliescu” și cei ai „lui Constantinescu”, continuată, cu minime schimbări, pînă astăzi, cum ne-o arată sintagma „intelectualii lui Băsescu”, asociată tuturor celor care au sprijinit unele iniţiative reparatorii (precum condamnarea comunismului) ale guvernării începută în ianuarie 2004? În Republica Moldova lucrurile s-au petrecut riguros la fel, numai că subiectele – la fel de arzătoare ca cele de dincoace de Prut – au fost altele (așa-zisa „limbă moldovenească”, de pildă, sau „statalitatea” cu același nume). Dacă ar fi să găsim în anii care s-au succedat din 1990 încoace un element de continuitate, acesta ar putea fi, şi „dincoace” şi „dincolo”, polarizarea intelectualilor, determinată de opţiuni morale şi politice diferite.
Aceeaşi polarizare a caracterizat elita intelectuală românească și în anii ’30, data de la care începe cercetarea dlui Lucian Boia în cartea sa cea mai recentă. Principala linie de demarcaţie dintre intelectuali (categorie în care autorul îi aşază pe profesorii şi conferenţiarii universitari, pe membrii Academiei şi pe scriitorii-ziarişti) era, atunci, una ideologică: aceea dintre naţionalism (moderat sau radical) şi democrație. Clivajele dintre membrii elitei (considerată astfel de noi, nicidecum de „împricinaţii” înşişi, care nu par a se fi autodefinit în vreun fel) nu se reduceau, însă, numai la atît, fiind – putem bănui – mai numeroase şi diverse: de profesie, venit, status etc. Această mini-sociologie a intelectualilor (extrem de sugestivă şi pentru alte aspecte ale evoluţiei lor) nu avea cum – şi pe bună dreptate – să fie avută în vedere de autor. Dl Boia a urmărit numai comportamentul de ansamblu al acestui grup de-a lungul a două decenii critice din istoria contemporană a României (1930-1950), marcate de succesiunea vertiginoasă a patru regimuri politice (democrația parlamentară, regimul carlist, regimul antonescian, începutul dictaturii comuniste) şi de un război mondial. „Ce experiment mai bun – se întreabă  autorul – pentru a testa comportamente, decît o asemenea cursă presărată cu obstacole?” (p. 8). Într-adevăr, nu s-ar fi găsit unul mai potrivit, dar concluzia acestui experiment era previzibilă: cu rare excepții, intelectualii români s-au adaptat împrejurărilor, rămînînd de partea Puterii, fără a face prea mult caz de „coloratura” acesteia.
Să nu ne grăbim să vedem aici un specific autohton. Atitudini asemănătoare sînt sesizabile, în împrejurări identice, mai peste tot în Europa timpului. În Franța, bunăoară, un contingent numeros al intelectualităţii a optat, în perioada războiului, pentru colaborarea cu ocupantul german. La fel s-a întâmplat şi în Spania franchistă, ca să nu mai amintesc de exemplul cel mai izbitor: Germania nazistă, unde, cu excepții rarisime, toată lumea a pactizat cu regimul, de la universitari la gazetari. În România anilor ’30 această opțiune a fost cu atît mai naturală, cu cît regimul carlist a păstrat, inclusiv în perioada sa autoritară, dintre 1938-1940, cîteva dintre structurile de bază ale vieții politice (partidele, Parlamentul), sprijinind, totodată, intens viața culturală, ceea ce i-a atras adeziunea intelectualilor, răsplătiţi de rege şi de apropiații lui cu prestigiu şi multiple beneficii materiale. Faptul că, în ciuda anumitor oprelişti, opţiunile politice din perioada anterioară au avut posibilitatea să se exprime, a contribuit, şi el, cu siguranţă, la acceptarea, de către majoritatea zdrobitoare a intelectualilor, a actului de forță din februarie 1938, în condițiile în care situația internaţională era din ce în ce mai incertă şi mai potrivnică spiritului democratic. Cei care au avut, totuși, de suferit începînd chiar cu această epocă au fost intelectualii evrei, excluşi din posturile pe care le ocupau prin decretele de românizare. În ansamblu, însă, anii dintre 1930 şi 1940 au constituit un interstiţiu deosebit de fast atît pentru intelectuali, cît şi (nu mai încape discuție) pentru viața culturală a României. Nu este, de aceea, în­tîmplător – notează autorul – că la sărbătoarea Restauraţiei din 8 iunie 1940 „numele cele mai mari ale elitei intelectuale şi-au dat întîlnire într-un număr special al Revistei Fundaţiilor Regale pentru a-l omagia pe suveran şi a oferi un bilanţ al înfăptuirilor din cele mai variate domenii” (p. 149). Lista adulatorilor – redată de dl Boia în continuarea pasajului citat – este impresionantă, anticipînd tristul obicei de după 1950.
Oricît ar părea de ciudat, nici regimul național-legionar, instaurat la 6 septembrie 1940, nici cel antonescian, de la finele lunii ianuarie a anului următor, nu au curmat diversele avantaje şi beneficii de care se bucuraseră intelectualii în epoca de mai înainte. Cu excepția evreilor şi a celor socotiţi responsabili pentru represiunea antilegionară din 1938 (căzuţi victime ale unor teribile asasinate), mulți dintre intelectualii României – zelatori ai Legiunii sau simpatizanţii ei de conjunctură – au fost răsplătiţi, mai întîi de guvernul Horia Sima, apoi de regimul Antonescu, cu posturi şi sinecuri importante (catedre universitare, funcții administrative, posturi în diplomaţie etc.), păstrate pe toată durata războiului. Este drept că, după ianuarie 1941, decanii şi rectorii numiţi de legionari au fost schimbaţi („nu chiar toți”, precizează autorul), dar ei nu au avut de suferit de pe urma opţiunilor politice din lunile precedente. Pe de altă parte, au fost repuşi în drepturi şi cei destituiţi în timpul guvernării Antonescu-Sima, începînd chiar cu cei cunoscuți ca avînd opinii de stînga, precum Mihai Ralea şi Iorgu Iordan, care au continuat „să se afle în atenția Siguranţei”, dar  fără a fi deranjaţi în vreun fel (p. 200). În general, regimul antonescian nu numai că a dat dovadă de moderaţie în tratamentul aplicat intelectualilor foști legionari (cu condiția renunţării la orice opinie discordantă), dar – într-un spirit cu totul paradoxal pentru un astfel de regim – a şi încurajat o anumită normalitate a vieții universitare şi culturale, fiind, pe de altă parte – cum scrie autorul – şi „destul de îngăduitor în materie de libertăţi intelectuale”.
Instaurarea deplină a comunismului, în 1948, după scurtul interludiu dintre 1945-1947, a schimbat însă radical situația intelectualilor. Începînd de acum, calea de mijloc a devenit imposibilă. Toți au trebuit să aleagă ori să fie cu noul regim, ori împotriva acestuia. Prudenta neutralitate din perioadele anterioare a unor scriitori şi universitari a încetat de a mai fi o opțiune. „Judecata morală asupra colaboraţionismului din epocă – notează cu temei autorul – trebuie să țină seama de această realitate. Neutralitatea era ușor asociată cu adversitatea. Un intelectual „neutru” n-avea nici o șansă să rămînă la o catedră universitară şi nici să continue să publice. Fiind însă de la bun început suspectat, avea o „șansă” apreciabilă, la cea mai mică remarcă „denigratoare” pe care ar fi auzit-o cine nu trebuia, să ajungă la închisoare sau la Canal” (p. 317-318). Prinși în mrejele unui regim care nu admitea decît alegeri categorice, intelectualii care s-au raliat noii „linii” au intrat automat – mai observă dl Boia – în categoria privilegiaţilor. Ceilalți au format categoria – egală numeric? – a persecutaţilor. Cînd în joc se afla, adeseori, însăşi viața – a lor şi a familiilor lor – pot fi acuzaţi cei care, pînă la urmă, au pactizat cu regimul că au acceptat să „joace” jocul? În asemenea împrejurări, judecata morală nu poate fi decît circumstanţială. Cu toate acestea, cazuri ca ale lui Mihai Ralea, George Călinescu, Mihail Sadoveanu şi, îndeosebi, Constantin Daicoviciu (un istoric care, asemenea celor menţionaţi, a navigat cu pricepere prin toate regimurile, dar, spre deosebire de ei, a îmbrăcat toate culorile momentului) sînt, oricum le-am privi, deplorabile, mai ales în contrast cu exemplele altor intelectuali care s-au stins în închisoare, refuzînd să se „adapteze”.
Soarta membrilor elitei celei mai educate a țării în anii de început ai regimului comunist ne arată, dincolo de „varietatea de caractere, de opţiuni şi de destine individuale” (l-am citat încă o dată pe dl Boia), că intelectualii nu sînt capabili să vadă mai limpede prin hăţişul evenimentelor decît oamenii obişnuiţi. Cum bine scrie autorul, „intelectualul nu gîndeşte... mai corect decît ceilalți muritori; nu se orientează mai bine în mersul evenimentelor, doar fiindcă este intelectual. Se întîmplă dimpotrivă, să gîndească în dezacord cu evoluțiile reale şi cu bunul-simţ comun, fiind mai înclinat spre judecăţi abstracte, generatoare de atitudini excesive şi de plăsmuiri utopice”. Şi mai departe: „Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atît mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar). Nu puţini intelectuali au, de altfel, fascinaţia Puterii... În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica” (p. 342).
Nu pot decît să subscriu la aceste concluzii, care întregesc o carte cu judecăţi echilibrate şi corecte, frumos scrisă şi, mai ales, deosebit de utilă prin tabloul de ansamblu pe care îl schiţează elitei noastre intelectuale şi evoluţiei sale într-o epocă istorică pe care, în ceea ce mă priveşte, aş caracteriza-o ca fiind marcată nu atît de „capcane”, cît de constrîngeri imposibil de eludat. Intelectualii din anii ’30-’50 nu au căzut în „capcanele istoriei”. Mai degrabă, au fost prizonierii acesteia.
_________
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. Editura Humanitas, 2011