Sunt specii literare care par că nu au viitor, fiind un soi de formule care și-au epuizat resursele creative, numai bune de studiat în universități și de închis sub cheie în tratate de teorie literară. Așa stau lucrurile cu epopeile, de pildă. Nu mai poți scrie în zilele noastre așa ceva sau, dacă o faci, creezi o anti-epopee postmodernă, în cheie eminamente ironică, creând sute de trimiteri și intertextualități. Cum e Levantul, de pildă. În cazul romanului gotic, bunăoară, e dificil de crezut că se mai pot explora soluții narative noi, și totuși, atunci când o asemenea creație literară are succes, există ingrediente evidente care fac diferența între maculatură și bestseller și aduc un suflu nou. Așa stau lucrurile și cu romanul publicat în 1999 de Miloš Urban, Cele șapte biserici, și tradus recent la Editura ALLFA în Colecția „Strada Ficțiunii“.
În cazul de față e totuși un pic forțată accepțiunea de roman gotic. În afara unor elemente horror și a cadrului istoric oferit cu generozitate de capitala cehă, puține sunt elementele care ar susține o asemenea încadrare. Nu e rost de fecioare neprihănite, fantome ori supraviețuiri miraculoase. Ce întreține totuși tensiunea este o permanentă încleștare psihologică, sentimentul de teamă ascunsă care se ghicește la tot pasul și, cel mai important, transformarea cadrului geografic (în cazul de față e vorba despre orașul Praga) într-un personaj de sine stătător. Cele șapte biserici este mai degrabă un policier noir & dur cu un protagonist aparent fragil, deprimat, fără noimă, un paria al societății pe care acțiunea din carte îl reinventează într-un mod aproape miraculos. Nici numele nu-l ajută – preț de zeci de pagini naratorul nu dezvăluie cum se cheamă, dar invocă felurite formulări peiorative pe care i le adresează alții. Se conturează astfel un personaj frământat de dileme și tristeți, un neadaptat social care își găsește rostul în viață doar prin raportarea la evenimentele tragice la care printr-un concurs nefericit de împrejurări se întâmplă să fie martor. Așa este cazul asasinării văduvei unui fost inginer, Pendelman, intrigă la care ia parte prin lipsă personajul central, un polițist menit să o protejeze. Omul se îmbată, își pierde cunoștința, este închis în locuința bătrânei, și află abia a doua zi că femeia pe care ar fi trebuit s-o apere a fost omorâtă.
Elementele clasice ale unei asemenea specii literare nu lipsesc. Avem parte de urmăriri, piste false, crime violente, răsturnări de situație și existențe duble. În ce privește umorul negru, Miloš Urban seamănă, de exemplu, cu Jeff Lindsay și al său cinic Dexter. Doar că, dincolo de asta, personajele capătă o anumită greutate, au psihologie puternică, istorii de viață tumultuoase și pasiuni (cum e cea pentru istorie, de exemplu) pe care le-am mai întâlnit la autori nordici precum Tom Egeland. Diferențele însă se văd la firul ierbii, în țesătura subtilă a frazelor, în sintagmele care îl lovesc pe cititor în moalele capului mai năprasnic decât sunt pocniți cei care cad victime în romanul propriu-zis. Autorul ceh are curajul de a-și împăna narațiunea cu aserțiuni spectaculoase prin natura surprinzătoare a asocierilor și luciditatea formidabilă: „Când spun liliac, mă gândesc la liliacul de dinainte de 1945; în parfumul liliacului meu nu se simte nicio urmă de miros de praf de pușcă, de benzină arsă, de istorie politizată.“ (p. 102) Sau: „Iarna s-a înecat în noroi și zăpadă, noiembrie și decembrie s-au întins până în martie, și acum, în aprilie, mai sunt dimineți în care simți vechile mușcături ale gerului în degete. Florile de gheață au dispărut de mult de pe geamurile ferestrelor, iar vântul care le-a dat jos s-a ascuns din nou în nord. Locul florilor căzute este luat de frunzele căzute, este primăvară, este toamnă, sunt toate anotimpurile laolaltă.” (p. 39) Ori poate: „Peste tot, pe aici au locuit oameni și au trăit vieți pe care nu avem voie să le uităm”. (p. 65)
Pe lângă firul epic vag previzibil către final și dincolo de arabescurile stilistice spectaculoase, Cele șapte biserici e genul de carte în care excelează punerea în scenă. Praga, cu străduțele, clădirile și istoria ei, respiră în fiecare pagină. Performanța autorului este fascinantă, fiindcă acesta reușește să aducă la viață un oraș tumultuos și zbuciumat chiar și în imaginația unor cititori care nu l-au vizitat vreodată. Parcurgând rândurile lui Miloš Urban, ai senzația vie că pui piciorul prin toate locurile descrise, că până și cel mai ascuns ungher îți este cunoscut, că te reîntorci într-un univers ciudat de familiar, din care ai lipsit doar o clipită. Praga lui Miloš Urban este deopotrivă reconfortantă și amenințătoare, plină de suferințe și bucurii, un loc pe care-l vizualizezi foarte bine și care îți face parcă o favoare că te lasă să te plimbi printre cărămizile sale încărcate de istorie: „M-am uitat în sus, la turnul bisericii, unde veneam adesea cândva și care, așa cum mi se părea încă de atunci, ar fi trebuit să fie un sanctuar al scriitorilor, deoarece clopotnița lui octogonală cu formă de minaret arab și vârful negru ca grafitul aminteau de un creion foarte ascuțit. În secolul al XIV-lea, când fusese construită, încă nu existau creioane, dar gestul de umilință al constructorului față de cel ce stăpânea talentele era vizibil în întreaga concepție a bisericii și nu putea fi ignorat. Iar pe atunci vârful turnului parcă se înălța mai sus, dar nu reușeam să înțeleg de ce.“ (p. 122)
Îmbinând erudiția unui Umberto Eco, fascinul lui Edgar Allan Poe și capacitatea de a transforma un oraș într-o ființă vie a lui Carlos Ruiz Zafon (autor care face un lucru similar cu Barcelona), Miloš Urban izbutește în Cele șapte biserici un meta-pariu literar: acela de a reînvia romanul gotic și de a-l face din nou să bântuie imaginațiile aprinse ale cititorilor. Lucru extrem de gotic în sine și care, grație și unei traduceri subtile, nuanțate, cu mare grijă la detalii, îi iese de minune.
______________
Miloš Urban, Cele șapte biserici − roman gotic din Praga, traducere din limba cehă și note de Anca Irina Ionescu, Editura ALLFA, București, 2014, 312 p.
 
Miloš Urban s-a născut în 1967 la Sokolov, un orășel din nord-estul Cehiei. O parte din copilărie și-a petrecut-o la ambasada Cehoslovaciei din Londra, apoi a învățat la un liceu din Carlovy Vary (1982-1986). A studiat filologia modernă (engleza și limbile nordice) la Universitatea Carol din Praga (1986-1992) și a avut o bursă la Universitatea Oxford. A fost redactor la Mladá Fronta, iar din 2001 este redactor, ulterior redactor-șef la Editura Argo. A debutat editorial în 1998 cu o scriere în genul misterelor, intitulată „Poslední tečka za Rukopisy” (Ultimul punct după manuscrise), semnând cu numele Joseph Urban. Cu numele său adevărat a publicat o serie de romane în genul thriller și horror, apreciate de critică și de cititori: „Sedmikostelí: Gotický román z Prahy” (Șapte biserici: un roman gotic din Praga) – 1999; „Hastrman” (Stăpânul apelor) – 2001; „Paměti poslance parlamentu” (În memoria unui deputat) – 2002; „Stín katedrály” (Umbra catedralei) – 2003; „Santiniho jazyk” (Limba lui Santini) – 2005; „Lord Mord” – 2008; „Boletus arcanus” – 2011; „Praga Piccola” – 2012; „Pøišla z moøe” – 2014; „Urbo Kune – 2015”. Miloš Urban, a scris, de asemenea, povestiri scurte,  publicate în diverse reviste, dar și în volumul colectiv „Ascultă”. A publicat și piese de teatru – „Trochu lásky и Nože a růže” (Puțină dragoste, cuțite și trandafiri). A tradus din engleză în cehă opere de Julian Barnes, Graham Masterton, Rose Tremaineová, Isaac Bashevis Singer ș.a.
Scrierile sale au fost traduse în mai multe limbi – engleză, franceză, germană, spaniolă, olandeză, italiană, maghiară, rusă… Romanul „Șapte biserici: un roman gotic din Praga” a devenit bestseller în lumea hispanică.
În 2002 romanul „Stăpânul apelor” (Hastrman) a fost distins cu prestigiosul premiu Magnezia Litera, pentru cea mai bună carte de proză, și se află în curs de ecranizare.
 
***
 
Fragment dintr-un interviu cu autorul
 
- Cum v-a venit ideea romanului „Şapte biserici”?
 
- Principala sursă de inspiraţie a fost, bineînţeles, oraşul Praga. Plimbându-te pe străzi, îl vezi cât e de frumos, dar te gândeşti şi cât de minunat ar fi arătat dacă se păstrau şi clădirile care au fost distruse la sfârşitul secolului XIX. Îmi pare rău că în cartierul Nové Město, întemeiat de Carol al IV-lea, au rămas puţine clădiri care ţin de gotic. Doar câteva biserici. Despre aceasta e romanul, în care mi-am propus să dau viaţă trecutului. Turiştii care vin la Praga cunosc multe despre cartierele celebre Staré Město (Oraşul vechi), Malá Strana (Oraşul de Jos), Podul Carol, Hrad, dar nu ştiu mai nimic de Nové Město (Oraşul Nou). Violenţa asupra istoriei nu rămâne nepedepsită şi sper că am arătat acest lucru în roman.
Îmi place să scriu thrillere, dar să le scriu în aşa fel încât să placă şi unor cititori mai pretenţioși, cum mă consider şi eu. Romanul trebuie să fie captivant de la început până la sfârşit, încât să vrei să întorci pagina următoare. Şi scriu doar despre lucrurile care mă interesează, care mă tulbură. Aşa a fost când am scris despre Praga, despre ecologie. E o formă a mea de luptă, un fel de a pleda pentru ceva. 
 
Prezentare de Aleutina SARAGIA