articol: 

Din păcate, literatura care se scrie în Polonia în zilele noastre este puţin cunoscută publicului român. Spre deosebire de alte state din Europa Răsăriteană, ai căror reprezentanţi se bucură de o prezenţă constantă pe rafturile librăriilor de la noi (mă gândesc aici mai cu seamă la Ungaria şi Cehia), Polonia este mai degrabă o prezenţă discretă. Nici măcar o autoare de talia Wyslawei Szymborska, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1996, nu este tradusă, singura carte a ei în româneşte fiind una de eseuri – În râul lui Heraclit (apărută cu destul de mult timp în urmă la Editura Paideia). De aceea, orice publicare a unui autor polonez este, în sine, un fapt cultural remarcabil. Editura Rao merită aprecieri pentru cele trei volume de Andrzej Stasiuk care au văzut lumina tiparului în ultimii ani, începând cu volumul Călătorind spre Babadag (2007) şi continuând cu mai recentele Nouă (2009) şi Fado (2010).
Fado este un volum eteroclit, în care povestirea, însemnările de jurnal şi eseul se împletesc firesc şi armonios, dând naştere unui text care, deşi nu are coerenţă narativă, este perfect omogen din punct de vedere stilistic. Avem de-a face (din nou) cu o carte care aparent are mare parte din genele unui jurnal de călătorie, dar care este scrisă cu multă vervă, amintind, evident, de texte-cult precum Pe drum al lui Jack Kerouak. Andrzej Stasiuk, poet, prozator, eseist, critic literar, pe scurt, mânuitor polonez de prim rang al literelor, un personaj retras de aproape 25 de ani în singurătatea unui sat de munte, are obiceiul de a călători şi de a-şi extrage seva cărţilor din realităţile brute care-i ies în cale. Tiparul de construcţie al textelor este pe cât de simplu, pe atât de elegant. Se ia un personaj-narator cu destule frământări interioare şi se filtrează prin ochii lui realitatea fascinantă a unor locuri care contrastează în mod evident cu civilizaţia Occidentală, care au un soi de legi proprii şi o viaţă aparte. Ceva ce am putea numi Estul Sălbatic european. Paşii îl poartă pe narator prin Ucraina, Slovacia, Ungaria, România, uneori în căutarea unor lucruri precise, de regulă a unor realităţi ce pot lămuri momente istorice, reconfigurând, ca într-un joc de puzzle, fapte petrecute nu cu multă vreme în urmă şi ale căror urmări sunt vizibile cu ochiul liber şi în zilele noastre. Alteori, spiritul neîngrădit are câştig de cauză, călătorul mergând de dragul drumului, fără alt scop precis decât acela de a se lăsa copleşit constant de cugetări inspirate de oamenii şi realităţile care-i ies în cale. În astfel de situaţii, textul capătă o savoare aparte, semănând cu o consemnare cu ochii larg deschişi a unei noi lumi, cu legi misterioase şi personaje de poveste: „După oraş, pe versant, pe terasele săpate în pantă, le-am văzut casele. Deja nu mai păreau străine, şi nici vechi, rămase în urma cuiva, deveniseră propriile lor case. Te duceau cu gândul la nişte desene de copii – atât erau de simple, de mici şi de fragile. Arătau ca nişte idei care abia începeau să se materializeze. Erau construite din buturugi de pin abia curăţate de scoarţă, de fapt din prăjini, nu mai late decât braţul unui bărbat, cu acoperişuri ascuţite, smolite. Erau atât de modeste, încât cel mult se putea sta în ele aşteptând să treacă timpul dintre o întâmplare şi alta. Se învecinau unele cu altele, se căţărau pe versant şi se îngrămădeau ca un pueblo din lemn. Din coşurile înguste se prefira un fum răşinos. Haosul curţilor, vechiturile, substanţa vie, încolburată a lucrurilor aparent moarte şi uzate acopereau pământul ca o vegetaţie postindustrială.” (p. 18)
Stasiuk are un evident ochi critic în stare să consemneze corect cele mai mici şi aparent neînsemnate detalii pentru a le transpune apoi în text pline de noi semnificaţii sau încărcate de simbol. Dar această calitate de extraordinar observator este dublată de alta – cea de fin eseist. Autorului polonez îi place să jongleze cu idei, referinţe culturale sau istorice, fără a face paradă de cultura vastă (pe care, e limpede, o are). Talentul lui Stasiuk stă în camuflarea perfectă a textelor care au o teză anume (de obicei socială) într-unele ce împrumută caracteristicile altor soiuri de discurs. Iată cum, de pildă, critica dură la adresa unei proaste administrări politice (pornind de la exemplul dat de o exploatare minieră lăsată în paragină) capătă aspect de reportaj cu inserţii meditative: „Sărăcia acestei privelişti s-a preschimbat în ceva ca o metaforă. Niciodată n-am mai văzut un loc la fel de blestemat, în care viaţa să se desfăşoare mai departe cât se poate de firesc. Lângă şosea, la câteva zeci de metri mai sus, oarecum la suprafaţa pământului, erau o piaţă mare de beton şi câteva clădiri cenuşii distruse care păreau să fie resturile birourilor de administraţie ale minei. În piaţa aceea se plimbau sute de oameni, se opreau şi vorbeau între ei ca pe corso. Nu aveau altceva de făcut, aşa că îşi petreceau timpul împreună. Semăna cu o alegorie a unei zile de duminică sau în general cu o alegorie a unei zile de sărbătoare. Mulţimea era vie, aranjată, colorată şi, totodată, lenevoasă. Nimeni nu avea nevoie de ei, aşa că se ocupau de sine. Îşi omorau împreună timpul.” (p. 57)
Fado este genul de carte greu de categorisit, la limita dintre mai multe specii literare, din care împrumută trăsături, dar nu într-atât de multe încât să poată cădea într-o categorie sau alta. Fapt care se dovedeşte a fi bun în cazul de faţă pentru că, scriind astfel, autorul polonez reuşeşte să evite elegant mai toate stereotipiile, ţine trează mintea cititorului cu permanente prilejuri de meditaţie şi uimeşte cu zugrăvirea prin vorbe a unor cadre inedite. Volumul lui Andrzej Stasiuk este jurnalul de călătorie captivant, cinic şi nostalgic al unui scriitor rafinat care cutreieră ţările europene ce s-au aflat cândva sub cortina de fier pentru a le surprinde şi transpune în pagină spiritul.
______________
Andrzej Stasiuk, Fado. Traducere din limba polonă de Cristina Godun, Editura Rao, Bucureşti, 2010, 160 p.