La un an de la Centenar, am apropiat artistic cele două maluri ale Prutului. Printr-o expoziție organizată la București, în două dintre cele mai dorite toposuri culturale ale capitalei: Galeria Posibilă (cu o activitate expozițională neîntreruptă de aproape două decenii) și AntiCafe Seneca (un loc briliant pentru lansări, dezbateri, mici expoziții, crescut în jurul editurii cu același nume: Seneca Lucius Annaeus).
Expoziția, precum și ideea editării celor două publicații dedicate artiștilor1 s-au născut cu un an în urmă, când membrii Asociației pentru Cultură și Artă Arbor s-au întrunit pentru a pune la cale „ceva de amploare și de impact”. Ne-am gândit să aducem la București creația celor doi corifei ai mediului artistic de la Chișinău: Mark Verlan (n. 1963) și Ghenadie Popescu (n. 1971). Ei nu sunt neapărat corifei în sensul în care, într-o tradiție postcomunistă încă nestinsă, se cinstesc cei care sunt gratulați cu premii, ordine sau care se bucură de o recunoaștere publică indiscutabilă. Cei doi sunt faimoși tocmai pentru că nu le au pe astea toate!
Mark Verlan este la bază grafician, așa a ieșit el din comunism, făcând gravuri, desene hazlii, și parcă nimic nu trăda evoluția sa de la desenatorul cuminte și îngrijit cu fiecare linie, la „huliganul” inspirat și visător care scrie acum scrisori lui Mao, Lenin, Stalin, Hitler și Aleksandr Sergheievici Pușkin. Când le parcurgi, rămâi stupefiat, mut, incapabil de o reacție adecvată, pentru că nu mai înțelegi chiar nimic. Ce este reverie, ce poate fi adevărat? Ce este vis și ce supurează precum o carne rănită? Cine e Verlan: un artist, un provocator, un bufon, un histrion, un poet? El este, întâi de toate, cred, un fiu rebel al Chișinăului – un oraș vetust, nemodernizat, incert din punct de vedere cultural, cu un trecut filtrat de câteva formațiuni statale (Principatul Moldovei, Imperiul Țarist, Regatul României, U.R.S.S., Republica Moldova); un astfel de artist ca Verlan nu putea apărea decât într-un astfel de teritoriu geografic, ca efect al unei cauzalități istorice determinate. Practica artistică a lui Verlan reprezintă însăși simptomatologia acestei instabilități politice, administrative și lingvistice chiar. „Planeta” lui e chiar Chișinăul în care face artă: poezie verbală, picturală și sculpturală, grafică și performativă.
Prin expoziția „West-Vector-Восток”, la care am fost curator, am intenționat să explorez tot ce are acest artist mai neconvențional, mai neomologat de sistemul instituțional al artei, de la materialele pe care le folosește (resturi de hârtie, metal, textile, lemn) până la un tip de panotare care să nareze în chip explicit despre acest univers al său. Împreună cu echipa minunată a Galeriei Posibile am trecut în revistă modul în care rebelii secolului al XIX-lea, de la Salonul Refuzaților francezi, până la expozițiile futuriștilor ruși și italieni din primele decenii ale secolului XX, și-au expus ideile și operele. Cum au apărut în fața publicului. Pentru că degeaba produci o mică revoluție în interiorul pânzei, în zadar încerci să scandalizezi cromatic, stilistic și tematic, zadarnic încerci să transformi arta ta într-un bordel formal, dacă modul de expunere va rămâne clasic, standardizat și clișeizat! Pentru început am decis să vopsim pereții camerei principale a expoziției (desfășurate în 3 săli distincte) într-un verde generic, de instituție oficială din era sovietică, căci ceea ce era predictibil atunci devine foarte subversiv astăzi, în vremurile post-postmoderne. Apoi, am încercat unele trucuri cu iluminatul.
Prezența lui Mark Verlan pe scena artei din Republica Moldova postcomunistă, din ultimele trei decenii, este emblematică, rămânând incomodă până astăzi. L-am numit mai demult „Histrionul necesar”2, pentru că arta din Moldova se lua prea în serios, iar el echilibra cumva lucrurile. În timp ce practica artistică a acestuia reprezintă cumva refuzul Occidentului, în același timp ea nu se potrivește întru totul nici cu tradițiile artei locale: tradiționaliste, cuminți, blajine, predictibile; Verlan nu are mentori, nici emuli, este singurul și suveranul locuitor al unei lumi visate, imaginare, pe care el însuși și-a creat-o, și al cărei principe se crede, neabătut: The Prince of the Kingdom of Moldova.
În paradigma recuperării acestei eterogenități a artistului se înscrie de minune și tipul de glumă artistică a lui Ghenadie Popescu. Artistică, căci tocmai el spusese la un post de radio, cu ocazia expoziției „West-Vector-Восток”, că pentru el actul artistic este gândit ca un fel de reechilibrare a lucrurilor, a ordinii lumii, pentru că atunci când totul te irită și te enervează, prin glumă readuci universul în limita suportabilului și a bunei dispoziții, a seriozității care-ți oferă stabilitate atunci când plutești în neverosimilul existenței.
Laitmotivul unei expoziții de-a lui Ghenadie Popescu, din 2012, era mămăliga. Acest material artistul l-a cașerat în straturi groase peste diverse obiecte uzuale: mască de gaz, tastatură, cască, abac, ancoră, grilaj de fereastră, praștie, calorifer în formă de steag, jug de boi... A adus o parte din acele obiecte la București, pentru că chestionarea specificității noastre, situate între West și Восток, anume așa se poate omologa, prin ceea ce e mai durabil, recognoscibil și implacabil: cucuruzul de demult și cel de toate zilele. Al băjenarului și al răzeșului gospodar. Din perspectiva artei lui Ghenadie Popescu, subdezvoltarea economică, mentală, tehnologică, industrială și socială, în care se bălăcește de prea mult timp Republica Moldova, este un avantaj, pentru că acest spațiu se constituie într-un teritoriu valid, pentru care se pot aplica strategii inedite, valoriza și structura noi narațiuni, unde toate sunt de făcut, departe de formalismul, pragmatismul și dinamica biocentrică a lumii occidentale.
Fudulia moldovenilor poate spori și iriga creativitatea, mimetismul poate magnetiza prin inovație, gluma inspirată se poate converti în forme discursive inedite, iar simplitatea ancestrală devine o virtute esențială, aproape dispărută pe alte meleaguri. Tocmai de aceea timpul care ne stă înainte se cere umplut de sens, iar unul dintre cei care o fac este artistul Ghenadie Popescu.
Cele spuse până aici le-am topit, cu ajutorul designerului Alexandru Șchiopu, în două cărți unite între ele cu un magnet, ascuns discret între coperți, pe principiul busolei. La fel ca elementul care ține locului limba acesteia, ține mecanismul să nu o ia razna, tot astfel și creația celor doi minunați artiști, Ghenadie Popescu și Mark Verlan, ne ancorează lămuritor și ferm în specificitatea acestui loc fertil care este Chișinăul. Orașul despre care poetul Emilian Galaicu-Păun ne spune în poemul „Ch-ău” că este un loc care nu promite prea multe:
„Ch-ău oraș de cîmpie pleoștit
ca o balegă-n drum
Ch-ău oraș de-ntuneric
oraș-ebonită pe care
un nebun îl învîrte în degetul mic ca
pe-un disc și un milion de picioare
merg aleargă mereu de la margini
spre centru
pe cerc
pe spirală…”
Ce-i unește cu adevărat pe acești trei artiști este chiar ideea orașului ca disc, basculând aidoma busolei, de o circularitate continuă, veghetoare, neîntreruptă, mereu dătătoare de speranțe... Chișinăul rămâne o urbe a speranței. Prin artă.
Septembrie 2019
 
_______________
1 Nu este vorba de cataloage care documentează expoziția, ci sunt concepute ca niște albume care încearcă din perspectiva autorului lor să articuleze o imagine cât mai sintetică asupra creației celor doi artiști. Coperțile fruste, cu doar numele autorilor inscripționate pe ele, ștanțate cu auriu și argintiu, au căpătat culori esențiale: roșu (Mark Verlan) și albastru (Ghenadie Popescu). Textele sunt bilingve: engleză-română. Datorăm versiunea engleză a acestora istoricului de artă Dana Altman, căreia îi mulțumim și pe această cale.
2 Este titlul unui microeseu inclus în catalogul Mark Verlan, editat de Centrul Soros pentru Artă Contemporană în anul 1998.