Parteneri

Poemul - leac împotriva singurătăţii incurabile

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Poemul - leac împotriva singurătăţii incurabile

imaginea utilizatorului Grigore Chiper
articol: 

Liliana Armaşu nu deconspiră cu tam-tam, în noul său volum de versuri, Singurătatea de miercuri (2010), artele sale poetice, după maniera unor poeţi care ţin neapărat să-şi definească poezia. De departe, textul liminal, Dezvăluire, s-ar preta unor asemenea formule. Din poem transpar tăieturile specifice ale poeziei care, ulterior, se vor multiplica şi intersecta în cadrul unor desene complexe în sepia. Prima senzaţie pe care ţi-o induce autoarea este cea de comunicare directă, întreţinută cu obstinaţie prin răvăşiri ale sufletului (feminin). Există şi un confident, vag, fără contur şi priză la realitate, menit totuşi să menţină trează direcţia confesiunilor auctoriale. Există şi nota de sentimentalism adiacent, puternic intelectualizat, care va fi „investigarea unui caz”, va defula un sentiment: singurătatea,  cu ingredientele de rigoare: absenţa, retragerea, moartea. Poeta purcede la anatomia acestei angoase cu instrumente deliricizante, dezvăluind doar uneori detaliul, uşor derizoriu, uşor bizar, dar concludent.
Poezia Lilianei Armaşu se circumscrie unei tradiţii poetice nu numai româneşti şi nu numai feminine, care prospectează interioarele sufleteşti, încercând să verifice cât de rezistentă este fiinţa stihială pusă într-o ecuaţie existenţială excepţională. Astfel, poezia capătă trăsături certe de jurnal intim fără să se confunde cu acesta. Semnele ontice sunt discrete, din care cauză nici deliricizarea nu e împinsă până la limita unui prozopoem. Cips, confidentul poemului, se materializează din singurătate, aşa cum poezia, axată pe existenţial, se întrupează din mintea „bântuită” a creatorului.
Deja în următorul poem, Miraj, suntem invitaţi (ne putem şi noi, în afară de Cips, număra printre destinatari) să efectuăm o călătorie la capătul unui … vis (Céline?). Echilibrul fragil dintre real şi imaginar va fi, de aici încolo, încălcat şi exploatat cu prisosinţă. Să observăm, mai atent, că poemul/poemele nu sunt simple amintiri sau confesiuni, ci şi expresia unei regii textuale, executate cu acribie. În poemul amintit asistăm la un joc abil al dublului căutându-şi, în vis, cealaltă parte a identităţii: „Alerg desculţ prin iarba înrourată/ în care alunecai şi tu cândva/ în căutarea unui sens cu chip de femeie/ (Eram eu?)”. Motivul va mai apărea, puţin modificat, în Când (nu) ţi se întâmplă nimic sau, cu rol explicativ, în Verde de noiembrie.
Totul este omorât de o şenilă grosieră care se numeşte luciditatea pasivă, când conştientizezi situaţia ta şi nu poţi face nimic pentru a o schimba. Visul este anulat prin diverse subterfugii sau este numit de-a dreptul minciună. Patriotismul este depoetizat şi redus la dimensiunea sa caricaturală. Şi Liliana Armaşu citează, indirect, celebra imagine din poemul Moartea căprioarei, doar că în timp ce imaginea a fost ridiculizată de mulţi, poeta de la Chişinău o contrabalansează într-un soi de râsu-plânsu: „Mănânci pâine „Codru” şi plângi./ Mănânci pâine „Codru” şi râzi. / Asta e toată viaţa ta. Asta e toată libertatea ta” (Ce-au făcut, roabo, cu viaţa ta?).
Aşa cum arătam într-o cronică anterioară la volumul de debut al Lilianei Armaşu (Contrafort, nr. 3-4/2003), poeta continuă şi în prezentul volum scriitura autoflagelantă  cu tradiţie solidă în literatura optzecistă şi literatura nouă (Letiţia Ilea este un exemplu oricând la îndemână). De la un poem la altul parcurgi traseul involutiv al conceptelor, de altfel onorabile şi pozitive, care sunt definite vitriolant: „…visele, gropari de oameni vii,/ te ţin cu voluptate în ele/ ca într-un mormânt de cristal/ de unde nu se vede nimic” (Reflex); „Tăcerea e mai mult decât/ retragerea cuvintelor în sine” (Noaptea e mai mult decât întunericul); sau despre maturizare: „Într-o zi însă a venit tristeţea – / (…) Era tristeţea mâinilor mele, tristeţea femeii care se zbate în mine, / tristeţea dinţilor mei, tristeţea lucrurilor mele” (Mai adâncă decât o groapă…).
În prelungirea vizionarismului său sumbru, Liliana Armaşu creează „universuri compensative” (Ioana Em. Petrescu), în care ordinea firească a lucrurilor este destructurată, uneori inversată. Ea nu descrie antiutopia unei existenţe, ci reasamblează lucrurile, reînlănţuie evenimentele într-o succesiune proprie. Pe această scară temporală sau spaţială, timpul este dat cu totul în urmă, la un punct originar (Vreau să te ţin în braţele mele, mamă), sau este sugerată o devansare în timp, la fel de contraproductivă, sugerând un drum dincolo de nicăieri (Insomnii). Întrebarea din Insomnii, „Cât să fie anul acum?”, corespondează cu una asemănătoare pe care a formulat-o Boris Pasternak. Dar contextele şi fluxul de energii sunt diferite, opuse. Poetul rus încerca să exprime năvala pe care o dădea noul veac, prins în iureşul unor ritmuri nemaiîntâlnite în istorie. La Liliana Armaşu întrebarea denotă disperare în faţa timpului.
 Poeta nu face uz de referinţe culturale. Trendul i se pare epuizat, redundant, obositor. Poeţii de azi par a fi mai reticenţi faţă de intertextualitate şi postmodernism. Referinţa literară, neputând lipsi într-o epocă invadată de cultură, este adaptată, ascunsă în urzeala textului. Uneori iese la suprafaţă sub forma de a hamletiza, a upanişa etc.
Înscriindu-se în cercul poeţilor excluşi („trăiesc la marginea marginii” – Realitate şi abis), înaintează pe muchie de cuţit la limita „paradisului din tomberon” (Alexandru Muşina). Totuşi poeta nu face saltul în mizerabilism, ocolind cu prudenţă detaliile execrabilului. Trupul, frecvent pomenit, nu este ecorşizat.
Multe dintre poeme sunt bazate pe un contrast între un entuziasm simulat, pregătitor, forţat în prima parte a textului (care poate fi şi cea mai mare) şi restul. Astfel, aceste efuziuni aglomerate într-un tempo artificial şi controlabil sunt oprite, brusc, sau întoarse, la aceleaşi turaţii maxime, în sens invers. E ca în mişcarea vasului maritim care, pentru a opri, schimbă la 180º rotirea elicei: „Iar seara, între patru pereţi,/ stai nemişcată ore în şir/ cu vaga senzaţie că trăieşti,/ cu prea umila speranţă/ că poate mâine se va întâmpla ceva/ nesperat de frumos/ (de fapt, nu se întâmplă nimic)” (Singurătatea de luni).
Singurătatea are mai multe feţe decât zilele săptămânii. Ea nu formează hrana unui singur ciclu specializat tematic (Şapte singurătăţi), ci constituie materia întregii cărţi. Cele mai neobişnuite semnificaţii şi nuanţe i se găsesc pentru a fi decupată din realitate şi aşezată în pagină. Singurătatea este deplânsă, scrâşnită din dinţi, prezentată în gri sau negru, culeasă din mulţimea de oameni (poemul Singurătatea de marţi), ca până la urmă să se tragă o concluzie lipsită de orice drept de apel: „Închide bine uşile!/ Viaţa abia începe…”.
Dintre 7 singurătăţi, autoarea o alege pe cea de miercuri, pentru a o pune în titlul volumului. E ziua care îi exprimă adecvat starea de mijloc: de a nu fi dărâmată, răpusă, înnegrită într-un mod absolut, dar nici iluzionată prematur: „Te bucuri că singurătatea asta de miercuri/ e populată cu personaje încă în viaţă,/ pe care le mai poţi prinde într-o realitate/ cât de cât palpabilă”. Toate versurile optimiste stau sub semnul cuvântului „încă”, modificator important. De joi, ziua trădării, se va reveni la „normalitate”. Vineri nu mai soseşte acea eliberare pe care semnificaţia zilei ţi-o promite. Sâmbătă e zi de reculegere într-un cimitir, iar duminică, zi de odihnă şi de rugăciune, singurătatea creşte la scară demiurgică. Duminica singurătăţii e însuşi spiritul lui Dumnezeu, care populează totul.
Cuvântul „umil” şi derivatele sale se repetă în carte de mai multe ori. E o reluare a poeziei umile pe care o predica, acum vreo două decenii, Vasile Gârneţ (propunând şi o definiţie poetică) şi alţi poeţi din valul optzecist. Umilinţa de atunci era contracarată de decorul inspirat literar. Ceaiul lui Proust băut la Combray era suficient să ridice moralul într-o epocă searbădă, să indice reţeta şi calea cea dreaptă. Poezia de azi a Lilianei Armaşu apelează la imaginaţie, la detaliul plin de potenţialitate, bruiat imediat de frisoanele lucidităţii amare. Cultura trecutului nu mai e salvatoare, e împinsă în fundal, ca şi personajele inventate cu care întreţine un dialog tacit sau un monolog al singurătăţii. Artificiul postmodernist este denudat de resurse. Nici un capriciu lingvistic nu e capabil să schimbe starea devoratoare. Nenumăratele sincope din poezia lui Emilian Galaicu-Păun aveau/au menirea de a amâna sau a transcende drama, aşa cum transmisiunea în direct a unei fapte abominabile creează iluzia de inautentic, de joc. Poeta de azi nu recurge la mijloacele tergiversării.
Oricât de straniu ar părea, dar nu numai citatul, ci şi ludicul, ironia şi autoironia sunt prezente în surdina textului, ca semne generale de inteligenţă acută. Bunăoară, numele păpuşii Williams, cumpărată de la un magazin second hand (poemul Williams), nu este simplu hazard. Un vag răspuns poate fi găsit în Dezmăţ: „Fiecare în haina lui, fiecare în tramvaiul lui salvator/ plecând în direcţie inversă”. Tramvaiul, motiv recurent, e şi tramvaiul lui Tenesee Williams din celebra piesă. Altminteri, poemul din care am citat proiectează armonia unui cuplu pe un astru îndepărtat (Sirius), ca apoi, revenit pe Terra, să urmeze tabietul zilnic, care nu e altceva decât erodarea şi coliziunea morală din piesă, în care Blanche DuBois se loveşte de neînţelegerea din jur, ea însăşi făcând prea puţin pentru a deveni înţeleasă.
Atunci când Liliana Armaşu alungă referinţa culturală, aceasta din urmă intră pe fereastră în climatul burduşit de cultură. Sau atunci când autoarea spune: „Timpul se câştigă prin poezie”, oare nu e o întoarcere la Proust, atât de mult admirat în cultura română de la Camil Petrescu încoace?
Secolul XXI a debutat cu câteva acte teroriste fulminante, cu o criză mondială şi cu mari nelinişti existenţiale. Pe acest fundal destul de posomorât, frustrările şi tribulaţiile unui poet nu mai distonează nici cu lamentaţiile lui Conachi: „De fiecare dată când încerc să mă/ apropii de vreun chip, în speranţa că-i „marele…”,/ mă lovesc ca de un perete, zgândărindu-mi/ rănile vechi, deschizându-mi şi altele noi…” (Ce mărime la încălţăminte poartă?), nici cu epoca déjà-dit-ului.
Liliana Armaşu trăieşte şi ea conştiinţa intensă a textului (Totul e deja scris, Agonie, Unde e corectorul?, Bunica scrie poeme), a Cărţii lumii, în care îşi caută o nişă. Identitatea ei se află poate mai degrabă în acest text al lumii („…dar eu nu sunt de lume” – Lulu). Corpul ei, trăind mai multe dezamăgiri, se regăseşte mai degrabă în corpul de litere (Totul e deja spus). Declarata „margine a marginii” e situată undeva la mijloc, între neangajarea în existenţă şi neangajarea în literatură.
Cantonată într-o temă cu variaţiuni, singurătatea şi incomunicarea, poeta Liliana Armaşu contaminează totul prin atingerile sale tragice, ludice, sarcastice. Totul pare a fi contagiat de poezie, o poezie bună, tensionată, dăruită, cum se şi cuvine unui cititor cult (şi fidel).
________
Liliana Armaşu, Singurătatea de miercuri, Chişinău, Editura Arc, 2010