Parteneri

A plânge în ceaţă sau Revenirea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

A plânge în ceaţă sau Revenirea

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Omagiu lui Ingmar Bergman, năucitoarele filme ale căruia mi-au încântat, neliniştitor, juneţile.
 
Pentru a simplifica din capul locului posibile nedumeriri, recunosc că sunt un ateu. De pe când aveam vreo şaisprezece ani şi am eşuat în dragoste. În prima. Însă succesele în cea de-a doua dragoste nu m-au reîntors la credinţă, ci tot spre suferinţă m-au dus. În fine, chiar de sunt ateu, faţă de ziua de luni continui să am un sentiment aproape de evlavie, ca faţă de „prima zi a lui Dumnezeu”. Astfel că toate lucrurile bune ce urmează să le făptuiesc le las pentru luni şi cred că procedez bine, cum se şi cade în cazul celui ce se ţine de poziţia: Ia de la viaţă totul!
Dar ce se va întâmpla dacă vei lua şi ceea ce, de fapt, nu-ţi era menit? Mai apoi nu te vei vedea nevoit să-i întorci vieţii totul, ba chiar cu dobândă o-ho-ho? (Mda, chiar: o-ho-ho, prinde a mirosi a megalomanie. În situaţii de astea, unul dintre prietenii mei spune: Ca psihiatru ce sunt, de cum aud aşa ceva, mă surprind tentat să pun diagnosticul...)
Eu am un temperament coleric. Iar când sunt prea coleric, le spun celor ce se interesează de mine că, de fapt, sunt holeric sau holeră curată, în sens de sadea spre uşor sadism. Dar, în genere, pendulez mereu între o stare de lenevie şi alta de curiozitate, ceea ce s-ar putea înţelege şi din jurnalul meu intim ţinut la întâmplare, cu spaţii de mult anonimat şi trecere sub tăcere între o notă şi alta. Sunt tentat să numesc aceasta artă, pe când alţii fleac i-ar spune. Dacă e să transformi viaţa într-o operă, păi şi opera o poţi transforma în viaţă. Simplu-u-u – ca „U-u-u!”-itul de tren... Există doar o singură metodă de a învia statuia care ţi-a ieşit din mâini – să te îndrăgosteşti de ea şi să speri. La disperare! Dar mai întâi trebuie să o modelezi din argilă, stropind-o cu sânge de fecioară şi lacrimi de înger. (Straniu, dar, dacă stau să mai meditez niţel, acesta parcă nu ar fi, totuşi, gândul meu, ideea mea...)
Aşadar, unu, doi, trei... respirăm adânc, ne calmăm şi – înaintăm, precaut, dar eficient, în subiect. Sânge de fecioară – este spus, bineînţeles, alegoric. Nici nu vom purcede la jertfirea pruncilor, pentru că nu suntem Irod anti-rod uman. Unde mai punem că sânge deja avem. În timp ce eventualul nostru cititor se îngrozea, imaginându-şi acolo, în văzul minţii, posibilii prunci jertfiţi, noi l-am şi înţepat niţel cu un ac aproape imperceptibil. Imaginându-şi oroarea, cititorul şi-a cheltuit aiurea clipe preţioase de viaţă, s-ar putea spune – chiar sângele şi l-a împuţinat.
Cu maximă atenţie, să lăsăm deoparte acul cu picătura de sânge de cititor, pentru mai târziu. Anume percepţia imaginară a ei, a picăturii, va oferi şansa învierii statuii.
Scriu asta şi, pe câteva clipe, încerc să dau impresia că am căzut adânc pe gânduri şi mişc din buze fără să scot barem cel mai mic sunet, barem cel mai chitic cuvânt-cuvinţel – de obicei, acest microspectacol al absurdului impacientat ajută totdeauna. În sensul că produce impresia scontată – oamenii se cam depărtează de tine.
Dar să revenim la subiect. Lacrimile de înger va fi mai complicat să le obţinem, deoarece îngerii nu plâng. Ei o duc într-o veselie non-stop, radioşi la infinit, slăvind raiul şi bucurându-se de generozităţile lui. Râd şi ei, dar niciodată până la lacrimi. Cu atât mai mult nu le este cunoscut râsu-plânsu.
Şi totuşi, cum am face să obţinem aceste lacrimi? După îndelungate căutări google, cel mai potrivit pentru statuia noastră ca alegorie şi alegoria ca statuie mi s-a părut termenul latin lacrimosa, în sensul de a plânge, cunoscut, mai ales, ca începutul unei strofe a textului „Dies irae”*, ca parte a unui recviem. Sau ca 208 Lacrimosa – cognomenul unui asteroid. Plus o formaţie muzicală cu acest nume din Elveţia sau Trans(si)nistria. Apoi am sistat căutările, deoarece nu face să te duci cu zăhărelul, alias să te înşeli pe tine însuţi, la infinitul vieţii tale atât de scurtisime. Pentru că adevărul e acesta: anume eu şi sunt îngerul, chiar dacă aripile mi-au fost frânte, iar nimbul mi s-a stins sau mi-a fost sustras – nu-mi mai amintesc ce şi cum. Iar lacrimile... în ce priveşte lacrimile... – parcă sunt puţine suferinţele pe Terre des Hommes, precum zicea Saint-Exupéry? Esenţa fiind anume aceasta: suferinţele sunt cele care atrag viaţa şi interesul omului, de parcă el este făcut special pentru ele. Şi nu este exclus să fie anume aşa.
În fine, al treilea component – dragostea. Dacă nu o implici şi pe ea, statuia ce-ţi iese de sub palme ar putea să nu deschidă ochii. Şi atunci tu ai rosti, îndurerat, derutat, ratat: „Dormi în pace, avortonul meu...” Dacă ai accepta ca anume acesta să fie tonul şi scopul subiectului în cauză, pe alocuri – în pauză... Din nou o pierdere. Încă una. Pentru că pierderile sunt ine­vitabile...
Clişeu... Filosofie de două parale... Dar, totuşi, asta e. Din nou – pe vechi! – pierdere. Grea şi aceasta. Încât ţi se înceţoşează înaintea ochilor. Ţi se împânzesc vederile. Ţi se înnegurează conştiinţa.   În interiorul şi înafara ta – ceaţă... Te surprinzi la gândul că în ceaţă e mai uşor să plângi... Poate că nu, totuşi, mai uşor, ci mai suportabil... Te gândeşti... Nu e bine să te vadă mai multă lume când plângi. Ceaţa împuţinează eventualii curioşi care ar dori să te vadă lacrimosa... Din cauza pierderilor, înfrângerilor, durerilor... O, câte le-ai avut la viaţa ta, astea şi altele!...
Apoi îţi spui că şi mai bine, decât în ceaţă, e să plângi în ploaie. În acest caz, deruta e deplină: nimeni nu-ţi poate deosebi lacrimile de aşchiile norilor. Numai că ploaia are şi un efect nedorit: ea încurajează hohotele de plâns. Ba chiar şi accesele de furie. De isterie. Iar ceaţa e mai liniştitoare. Mai discretă. Ca un motiv indicibil de nostalgie, când gândirea, dar mai ales simţirea se concentrează asupra ei înseşi.
Însă, în mai toate cazurile de acest fel, este important să ştii a utiliza, întru salvarea ta, forţa, energia adversarului... poate că duşmanului. Precum – pardon! – ţânţarul... Ştii cum reuşeşte să se strecoare ţânţarul de sub palma celui care vrea să-l pocnească pe suprafaţa corpului pe care se află?... Îţi spun eu. Insecta foloseşte pala de aer pe care o pune în mişcare repezirea palmei ce vrea să-l lichideze. Îl propulsează şi îl salvează curentul de aer acţionat de ura energică a killerului de ţânţari. Sau că norocul, sau că mintea ţânţarului e la mijloc, adevărul însă e că, de cele mai multe ori, insecta se salvează.
Oricum, trebuie luate în calcul şi pildele de acest fel. Pentru că şi ele ţin de anumite traininguri, ca metode de relaxare prin autosugestie. Unele destul de dure sau doar neobişnuite, oamenii îngropându-se benevol în morminte, stând acolo ore în şir. Astfel se tratează de depresie. În depresiunea mormântului, cum ar veni. Însă mie, coleric ce sunt, stările de spirit îmi trec repede, schimbate una cu alta, situate la extremele categorice ale registrului emotiv, să zic. Iar în vălmăşagul acestor metamorfoze negru-roze, albastre-sihastre etcetera am reuşit să-mi elucidez un lucru important şi anume că demenţa, evidentă sau discretă, este destinul celor ce gândesc cu adevărat. Anume că – omul care se lasă în voia gândurilor neînfrânate, chiar dacă nu este singur pe lume, în viaţă, adică, poate să-şi iasă din minţi. Pentru că, bineînţeles, şi dumneavoastră vi s-a întâmplat să aveţi insomnii şi aţi remarcat că nu sunteţi lăsaţi să adormiţi de către unele gânduri şi imagini neînţelese. Trebuie să învăţaţi să nu gândiţi, când chiar nu trebuie să o faceţi. Asta este considerată artă de bază în ştiinţele orientale, pe cale de iluminare de sine şi atingere a calităţilor supranaturale... Bineînţeles că profeţii cunosc răspunsurile la toate întrebările, însă nu o singură dată ei pur şi simplu uită să răspundă la cele mai elementare dintre ele. Lăsând la discreţia incertitudinii acest Teatrum mundi... În care rolurile au fost repartizate. Fiecare joacă adânc preocupat de propriul său. Rol. Chiar dacă e oarecum impropriu. Rolul. Mulţi au înfăţişarea că anume lor le-ar fi revenit cele mai bune. Roluri. Poate chiar aşa şi este... În irealitatea acestei realităţi...
Apoi – explozia! Şi miriade de aşchii sonore umplu spaţiul acestei cutii de beton. Sunete de diferite înălţimi şi intensităţi. Pocnetul uşii. Sunet de paşi. Este ea, statuia care a înviat! Şi pleacă deja în lume. Din mâinile tale – în lume. Suspinul văzduhului învolburat de trecerea statuii. Şi, pretutindeni, cerculeţe curcubeice. Iar în conştiinţă – haos, pentru că este imposibil să articulezi toate astea într-o singură imagine. Şi înţelegere. Milioane de aşchii psihotice se înfig în ţesutul fraged al conştiinţei. Sentimente de diverse intensităţi. Dezamăgire. Sau – disperare? Încântare. Înfermecare. Nelinişte. Doamne, ce straniu e... Când toate revin acasă. În povestea vieţii. Exact cum plecaseră – în minţile lor, depline şi pe alocuri lucide. În minţile tale.
_________
*Dies irae (lat.) – Ziua mâniei.