Dimităr Peicev a avut la Chișinău o retrospectivă între 3-20 mai, prilejuită de împlinirea vârstei de 75 de ani. Aceasta face pandant cu o altă personală, din 2013, în același spațiu expozițional, proiect pe care l-a intitulat atunci: „Pictură pură”. Atunci enunțul său mi s-a părut ușor emfatic, forțat și smintitor, pentru cineva obișnuit cumva cu această formulare, dar care se referă la un alt tip de pictură, din care mai degrabă culorile au fost epurate, „șterse”. Și pentru că-l știu pe Peicev un învățăcel tenace și continuator al unei tradiții locale, puse în practică de Mihail Grecu, m-am gândit pe îndelete că poate greșesc și amân prea mult scrierea unui text despre cel dintâi. Adică, acord timp, înțelegere și scriu frecvent texte despre Grecu și aproape deloc nu mă aplec asupra picturii lui Dimităr Peicev. Mereu am nevoie de un context, de un pretext. Iată, artistul a împlinit 75 de ani. Este vârsta artistului matur, împlinit, copt.
În anul 1960 l-a cunoscut pe maestrul Grecu (m-am folosit pe larg de textul memorialistic Mihail Grecu în destinul meu, semnat de Peicev, în volumul editat cu ocazia centenarului nașterii lui Mihail Grecu, Ed. Epigraf, Chișinău, 2016, pp. 131-138), și din acel moment a intrat în familia maestrului, pe care l-a însoțit până la moarte, în 1998. Pentru expoziția lui Grecu din 1976 cu propria mână a scris, „cu o caligrafie elegantă”, etichetele pentru toate cele 108 tablouri, prezente în acea expunere jubiliară. „Libertatea, care ne e astăzi atât de la îndemână, a început să-și croiască drum grație unor creatori cum a fost Grecu! Expoziția lui a fost triumfală! Iar lumea a venit puhoi!” – scrie Peicev în același text (traducerea îmi aparține). Ne dăm seama că Mihail Grecu a funcționat în epocă nu doar ca un înnoitor de forme, ca experimentalist nepotolit, dar a stat precum un scut pentru câțiva artiști începători, și nu doar tineri, ci și talentați: Petru Jireghi, Sergiu Galben, iar cu Peicev a susținut o corespondență epistolară, când acesta era în armată. După care comunicarea lor a fost neîntreruptă, rodnică, reciproc îmbogățitoare.
Personal l-am descoperit pe Peicev cam pe la începutul anilor 1990, când îi remarcam picturile în saloane și expoziții de grup. Picturile lui aveau mereu ceva tumultuos, emanau multă energie și proiectau o cromatică deosebit de rafinată, propunând variațiuni bogate de tonalități calde, chiar fierbinți pe alocuri, contraste paradoxale, meticulos-filigranate. Alternanța dintre tușa inteligentă, cu multă pastă, și conturul tăios și caligrafic, aproape negru, este marca picturii lui Dimităr Peicev. Una dintre primele lucrări care m-au marcat definitiv este cea intitulată „Sărbătoare / Ziua de naștere” (1977), aflată în colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei, în care predomină o varietate de griuri dintre cele mai rafinate, care alternează cu ocruri și albastruri. Cu discrete urme de craplac, o culoare roșie (alizarină) atât de îndrăgită pe vremuri, care „asezonează” subtil pictura, precum o face uleiul de măsline în orice salată.
În „Sărbătoare/Ziua de naștere” – distingem o compoziție cu cinci personaje, dispuse în jurul unei mese parcă ovale, și apreciem ușor mirați prezența unei naturi statice – în loc de merinde, vase și tacâmuri. Un bărbat în pantaloni albi și sacou pământiu în stânga, cu paharul pentru toast ridicat, iar în dreapta lui, o femeie, a cărei culoare de păr se confundă cu nuanțele tonale ale rochiei, șade în spatele unui copil cu pălărie cu boruri. În planul secund – două tinere, pe care le citim doar la o lectură ceva mai atentă. E ca un cuvânt mai dificil, a cărui semnificație nu o deții, dar o afli ulterior. Așa este picturalitatea lui Peicev: o reverie pe care o descoperi după un timp de „macerare” a percepției, și din acest punct de vedere sintagma sa, „pictură pură”, devine îndreptățită, justificată, pentru că o cunoști după ce uiți formulele proprii despre cum și ce este pictura. Mai simplu spus, în pânzele sale artistul folosește un rețetar propriu, subtil, un amalgam strunit de culori, pe care le purifică, le așază în cascadă, în trepte, „materia picturală oferindu-se pe viu, goală, refuzând privirii orice transpunere, orice iluzie, dar livrându-i în schimb frumusețea ei brută, elementară, și dacă putem spune așa, minerală, rivalizând astfel (dar fără a le imita în vreun fel) cu bogățiile naturale care sunt stâncile, marmurile cu vene, gemele, vegetalele, în concluzie la care se adaugă, pur și simplu, fără a dori s-o continue” (Jean Guichard-Meili, Să privim pictura. Ed. Meridiane, București, 1980, pag. 136).
A adus pentru expunerea din acest an aproape 200 de pânze, printre care multe portrete, naturi statice, compoziții, peisaje, prin care a încercat să acopere și să ilustreze creația sa picturală din ultimele trei-patru decenii. Este foarte clar că, dincolo de ce a avut de învățat de la maestrul Mihail Grecu, Peicev a preluat anumite formule din arta Renașterii, dar și de la „micii olandezi”, atestăm elemente picturale din moștenirea lui Andreescu, precum și din pictura interbelică românească (în speță: Șirato, Alexandru Phoebus, Ciucurencu sau Lucian Grigorescu).
Îl particularizează însă o anumită sensibilitate pentru lumina „sudului”, doar a lui, filtrată prin soarele Bugeacului, prin toropeala caniculară, de care te salvezi prin culorile aprinse, locale, prin savorile și aromele date de aceste pământuri mănoase.
Chiar dacă a locuit preponderent la Chișinău, în ultima jumătate de secol, Dimităr Peicev a rămas un bulgar „inspirat”, a cărui pictură a fost irigată de sevele ancestrale ale gurilor Nistrului, ale stepei colorate de la Cetatea Albă și până la Ismail, Chilia și Vîlcov (supranumit Veneția dunăreană), cu satele ei mustind de tradiție și vorbire găgăuză, moldovenească, bulgărească, ucraineană, țigănească și germană, care se întinde de-a lungul Câmpiei Mării Negre; și să nu uităm că la Șaba se făcea unul din cele mai bune vinuri albe din Imperiul Țarist, după 1825! Cărturarul Zamfir Arbore consemnează și el o aglomerare de vii în regiunea Akkermanului, unde ponderea o deţine tot satul Şaba, populat de viticultori elvețieni, care au produs în anul 1901 nu mai puțin de 400 029 vedre de vin, aproape cât întreaga producţie de vin din epoca Contelui Paravicini, cu trei sferturi de veac înainte, iar numărul de butuci era de 3 776 400 (cf. Dicţionarul geografic al Basarabiei, ed. 2001, pag. 198). Vinurile din Şaba aveau o mare căutare în Bucureştiul interbelic, când acele podgorii erau deja deținute de români.
Anume din acest metisaj cultural, multietnic, scăldat de vânturi și vinuri, de soarele generos, și care face ca orice să se coacă plenar – și oamenii, și talentele lor – cred că se naște, în chip tainic, pictura neliniștită și vioaie a lui Dimităr Peicev – artist a cărui operă aștept să ajungă într-o zi expusă și pe meleagurile românești din dreapta Prutului: la București, Cluj, Alba-Iulia, Constanța sau Timișoara...
La mulți ani, domnule Dimităr Peicev!
 
Iunie 2018