Categorii

Parteneri

Piatra de Ca’ Vendramin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter (Al treilea jurnal al unui evadat din Est)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Piatra de Ca’ Vendramin. Dialogurile străinei cu vechiul său prieten Alter (Al treilea jurnal al unui evadat din Est)

* * *
– Cum e posibil, Donna, ca o țară să fie sufocată de însuși Statul său?... Cum e posibil ca acest stat să se hrănească cu sângele propriului popor?!
– Întâi de toate, Alter, Țara Teilor nu este, cu adevărat, o țară, ea nu este decât o provincie a Țării Munților Mari. Ursoaica din Urali și Marele Descreierat german i-au dat această identitate ca să justifice furtul comis și interesele lor geopolitice.
– Și în al doilea rând?...
– Un organism bolnav și mutilat nu poate genera structuri sănătoase, Alter, – e un fel de cangrenă socială.
– Dar această fugă, acest exod din Țara Teilor este și un fel de moarte civică, ești de acord, Donna?
– Așa e.
– Îmi poți descrie starea?...
– E o dublă anulare, Alter, – din afară și din interior, – un gol.
– Dar tu spui acest lucru reieșind dintr-o experiență limitată, din una care s-a consumat în Lumea Paralelă, Donna! Oare pot fi percepute toate acestea la o margine de Agora?...
– Marginea reflectă Centrul, mișcarea întregului, Alter, care, in extremis, poate fi perceput și ca un mare deșert. Înțeleptul din Vest zice de un „spasm istoric”. „Corpul deșertului” – spune el – nu este doar un „corp vid”, ci însuși „corpul vidului” (!). În sfârșit, cică, acesta ar fi „sfârșitul istoriei”, Alter!
– Este posibil, Donna, ca noi să fi început acest drum spre Vest chiar la „sfârșitul istoriei”?...
– Părerea Înțeleptului din Vest este una de extremă, Alter, dar noi trebuie să ținem cont de ea. Spectrul culorilor nu s-a limitat niciodată la alb și negru. 
E ca și cum toți ar fi morți
și ar merge pe ape.
E ca și cum tu ești printre ei
și privești din cer.
E ca și cum ai gândi:
– Ce straniu, morții aceștia vorbesc,
râd și visează;
brațele lor și picioarele lor sunt vii
și se mișcă.
Ce straniu...
– Cum se face că mergeți pe ape, – întrebi, –
     morți aşa precum sunteți?...
– Cum de puteți să gândiți, să visați?...
Ochii voștri privesc, gura voastră vorbeşte,
     sufletul suferă…
Au nu știți că de mult sunteți morți?!...
Îți surâd toți în cor.
...
Ochii tăi au adânc de privire,
limba cuvinte,
sufletul vise...
E straniu, ridicol, e o nebunie!...
...
Noi ne numim Esteban – te gândești. –
Când va fi să ajungem pe țărm,
regăsi-ne-vor fiii.
Nici o cămașă
nu va mai fi pentru noi,
pentru drumul din urmă;
nici un lințoliu care-ar putea
tristețea să-ncapă…
– Aceștia sunt morții noștri, –
vor spune cu toții în cor, –
cei mai frumoși morți din lume!
Imigranții…
 
* * *
– Ești obsedată de tema exodului, Donna.
– Nu e posibil altfel, când ești în chiar miezul fenomenului. Și apoi, e o temă pe care se pot scrie disertații, Alter!
– ?...
– Exodul și identitatea națională, exodul și identitatea interioară, globalizarea și erupțiile feudale în mileniul al treilea și tot așa.
– Apropo de „erupțiile feudale”. De câte ori te-am văzut, Donna, surâzând sceptic la auzul multor perorații despre drepturile omului, lansate la TV!
– Nu ai cum să nu devii sceptic, când înşişi apărătorii Legii recunosc frecvent: „Din păcate, nu vă putem face Dreptate, locuiți într-o Lume Paralelă.”
– Și atunci?!...
– Și atunci, în Occident, Femeia din Est este silită să devină Martor al Morții, să locuiască în claustrare, necunoscând nimic despre implicațiile dezastruoase pe care le poate avea asupra sănătății sale această nefastă combinație.
– Ar trebui să se întoarcă imediat acasă, Donna!...
– Și ce o așteaptă acasă, Alter?...
– Da, așa e. Îmi spunea cineva: „Să-ți scuipi sufletul se găsește și acasă, doar că nu te plătește nimeni!”
– Tocmai. Îmi povestește o amică, întoarsă de curând din Țara Teilor: „Am spus prietenelor mele: «Întoarceți-vă acasă doar ca să muriți!»”
– O, Doamne, Donna!...
– Acesta e destinul anelor* noastre, Alter, – ființe de sacrificiu, cine știe pentru cât timp…
– Sunt ca sfintele despre care Înțeleptul din Vest spunea că „au consimțit să moară de vii”.
A fost odată…
Canal Grande curgea liniștit
pe sub praguri;
vechiul palat îmbrățișa
noua sclavie.
Vorbea o poetă și
zburau îngeri,
anele noastre ieșiseră-n soare
din cimitire;
cavouri sumbre rămas-au
să legene morții...
Ce păsări naive anele-acestea
sosite din Est:
acolo unde nu poate fi
scotocesc libertatea!
Sărutaseră pomii
când au ajuns,
în crengile lor odihneau
și-atâtea din ele
căzut-au în gol!...
Ticsiți de morți, ochii lor
slobozesc din adâncuri
alți ochi…
E o tristă poveste, soră a mea,
cei bogați însă, vezi,
îndrăgit-au mereu
tablouri pictate cu sânge.

O, lume modernă,
paiață tu deghizată,
precum un călău Evul Mediu
din tine privește!
Poveste de groază,
carnaval tu grotesc,
cu ane sărace, din Est –
creatură prea stranie, da,
cu capuri multiple,
șolduri multiple,
sânge fierbinte și tânăr:     
           Yeti sosit din siberii...
 
* * *
– Cum de ai putut să lași Țara Teilor, Donna?...
– Nu am lăsat-o, Alter, eu m-am aruncat în gol. Mă sufocam, era un orizont perfect închis.
– Dar cum se poate ajunge la așa ceva?...
– De ce mă întrebi, Alter, când știi bine de ce?...
– Aş vrea să aud de la tine, Donna.
– Bine, ţii minte poemul Apocalipsă sangvinică?... Atunci când l-am scris, simțeam de parcă se materializa în jurul meu un sânge anemic: lent, orb, ipocrit, obedient puterii.
– …
– Credeam cu disperare în sângele incandescent care mă traversa. A salva acest râu vital era pentru mine egal cu a rămâne în viață.
– Acum nu mai crezi la fel?...
– Cred și acum că nu totul în viață se datorează în exclusivitate inteligenței înnăscute. Temperamentul persoanei, caracterul sunt decisive.
– Se demonstrează prin atâtea destine!
– Cred că toate se supun unei întrebări esențiale, Alter: te lași, sau nu te lași trăit.
– Și dacă nu te lași trăit?...
– Îți asumi consecințele, Alter.
Sentimentul acesta ciudat
al originii tale…
Pământul sub talpă –
pufos precum norii,
fără suflet copacii,
distante și florile…
Cabală malefică străinia!...
Verdele cel mai curat ireal e
și verde nici nu e,
marea – o pânză din Aivazovski,
cerul perfect – Michelangelo...
Salcâmul bătrân doar,
cu frunza-i săracă,
ți-e frate…
Și, printr-o stranie taină, –
magnoliul...
 
***
Ioan Holban: „Piatra de Ca' Vendramin” este una dintre cele mai frumoase și substanțiale cărți de poezie din stricta noastră actualitate literară.”