Categorii

Parteneri

Peisajul la care renunți – poeme pentru revista „Contrafort”

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Peisajul la care renunți – poeme pentru revista „Contrafort”

Lucian Ștefănescu (n. 1959) este ziarist, corespondent la Biroul din București (din 1991) și apoi redactor în Serviciul românesc al Europei Libere la Praga, unde realizează emisiunea Dicţionar de sunete rare. A scris poezie la Echinox, a jucat teatru la Ars Amatoria & Fiii, a relatat din Chişinău pentru Caţavencu (prima serie) despre declararea independenţei Republicii Moldova. 
Poemele lui Lucian Ștefănescu sunt aidoma unor stampe flamande, au un element pictural insinuant, volatil, ți se adresează simțurilor, te ajută să vizualizezi un interior, un peisaj, o stare a sinelui lucrată cu migală de bijutier. Lucian Ștefănescu a avut o stranie reținere de a-și aduna poemele într-un volum, încât gestul pe care îl face, încredințându-ne aceste texte, e mai curând o recuperare, o excavație, un act de justiție față de creatorul convins că versurile sale de fapt nu-i aparțin, că i se face o favoare prin faptul că a fost ales să le aștearnă pe hârtie – sigur, e deopotrivă un imens orgoliu și o flagrantă umilitate în atitudinea acestui poet refulat, care își răzbună penitența autoimpusă filtrând, colecționând, compunând „sunete rare”, muzici celeste. 
Îi mulțumesc lui Lucian Ștefănescu că a ales revista Contrafort pentru a-și reda o identitate literară de mult consacrată. Sper să urmeze cât de curând și celălalt pas: tăierea cordonului ombilical, emanciparea scriitorului – apariția unor cărți cu numele său pe copertă. (vit. c.)  
 
Savana în flăcări
lui Alexandru Pecican
 
Într-adevăr (spunea) era acolo o lumină
și niciun drum către ea
poate doar amintindu-ți imaginea
unui măr, așa cum o simți
că te acoperă seara și de câteva ori pe zi:
niște valuri reci sufocante care-ți învăluie
conturul, amintirea ta fiind
exact umplerea formei cu vidul
dintre ce e dedesubt și ce e deasupra ei.
deci cu ea însăși. cu disperarea,
cu uitarea ei.
(1980)
 
 
Despărțirea de trompetă
 
Câteva drumuri false jur-împrejurul acestei lumini:
te plimbi, te învârți la dreapta la stânga,
apoi te ridici și te înfigi cu siguranță într-un loc
aparent. 
Dedesubt, oameni adevărați vorbesc despre tine:
„uite ce cap și ce mâini”,
iar locul acela în care stai înfipt
prinde treptat contur
începe treptat să trăiască, te expulzează încet, și tu
cazi.
(1986)
 
 
Dincolo de stradă
 
Baletul unei bătrâne doamne
se vede atunci când tu surâzi.
Copacii ard și luminează pirueta
într-o maree mortuară
care-ți lățește fața
ca pe o pânză moale
fluturată peste pași.
 
Nu respira –
câteva vulpi înfulecă bucăți de ceață mari
și stau la pândă să te scuipe
rând pe rând.
(1986)
 
 
Luna pe ape
 
Un alt obiect pietrificat 
zace în vorbirea ta despre orbi: o îmbrățișare,
o blândă, înghesuită rupere de sine
în cele câteva zile ale săptămânii
pe care le porți deasupra cascadelor dintre ferestre.
 
În ele te vezi: nu privești,
doar alungi o pasăre moale de pe un umăr rănit,
o vulpe rânjind pe parcela clară a ochiului – 
celălalt ochi palpită ca plasa de pești
noaptea în larg, sub mâna întinsă.
 
Prin el ai mai trecut spre cele care nu sunt,
dar amintesc de trecerea ta.
 
Cale întoarsă de-acolo numai punând o pecete,
și rupând-o: 
 
să fluture reci eșarfele în rană,
către cicatrice glonțul să pornească
dinăuntru, 
sângele să fie alb ca înceata sclipire
a argintului prin aer, 
trist ca un lucru care nu mai există
imediat 
ce ți l-ai amintit.
 
 
Omul de praf (I)
 
În clădirile vechi e-o dănțuire de fluturi candizi,
ochii se-apleacă străini în fața porților mari,
portarii când plâng se preschimbă-n oglinzi,
împingând jumătăți de Oranj spre Albul relicvar.
În clădirile vechi se sparg candelabre senine
care lasă-n zăpadă un fel de ecou
al unor păsări ucise de marile feline,
și-n viscol un vis ar vrea să se nască din nou.
 
În clădirile vechi se aud pășind străvezii guvernante
încercând să sărute un valet de lumină
din portrete cad umbre și Dante
prinde iepuri murdari în dulceața de smirnă.
În clădirile vechi înțepenește ora
(siajul unei coapse strivite între grinzi),
să îmi aduc aminte cum moare aurora,
căci totul e un cântec de orbi și suferinzi. 
(1978)
 
 
Omul de praf (II)
 
Tu vezi venind în spate un fluture rupând
un glas în două mari făpturi de ceară.
Rămâi în nor, un umăr ți-l preschimbi în seară,
îți cad din zâmbet, reci, surâsuri vechi, pe rând.
 
Și-aștepți să-ți crească-n trup flori verzi, cuminți
să-ți nască-n el amurguri moi, fără culoare.
Un pește orb auzul ți-l rupe între dinți
când cazi și ți-e căderea o plasă suitoare. 
(1986)
 
 
Peisajul la care renunți
 
Să te întorci și să vezi tulburându-se
aripa grea a propriei tale priviri
deasupra unui punct cardinal
neînceput. Apoi, într-o lucire roșie,
ploaia. Și memoria suind de-a lungul
unui râu împăiat. Acolo sunt personaje 
pe care le înțelegi – ele plutesc către tine 
cum înspre partea nevăzută a lunii
partea sa luminată.
Respirația ta atunci se oprește,
sângerează în aer câteva linii
care alcătuiesc un nor o casă un lac,
toate laolaltă albastre și moi
prelungindu-se, pierzându-se,
cum în atingerea de sine
sinele.
(1980)
 
 
Podoabele exilului
 
Doar marea în această încăpere lungă ar trebui s-o visezi,
cum pâlpâind încet ridică ceața de pe întreaga ei imagine
și cum din fum tu, îmbrăcată în alb,
privești prin pahar și vezi un iepure gelatinos
într-o altă privire pictat – are botul roșu și e întâiul sosit.
După el, mirosul nucilor verzi. Apoi o umbră încinsă
pe piele-ți desface amiaza în fâșii plutitoare, 
și te ridici. Câteva zile la rând vorbești despre perfecțiune,
după aceea cobori, iar zilele acelea rămân neatinse,
nu trec. Și pe fiecare perete, strălucind, zăngăne
câte o parte din tine: păsări lungi înfipte în coapsele tale,
valuri gâfâind în aplecarea sticloasă a sânului.
Un delicat, argintiu, naufragiu
strigătul tău, la sfârșit.
(1980)
 
 
Sângele luntrașului
 
Și așa, fiind poate prea sus,
într-o altă aruncare a privirii peste cuvintele tale,
și îmbolnăvit de-acum de acele multe lucruri 
pe care le vedeam,
sau le simțeam înainte-mi, cu umbrele lor atingându-se,
nu puteam să cred în ceea ce ar fi fost posibil 
să-mi închipui:
în jurul tău se făcea dintr-odată alb
și eu înghițeam prin buricele degetelor
fereastra, ceainicul, scârțâitul fiecărui perete,
fără să le ating. 
Eram cu totul mai mult decât doi
într-o împresurare de viață și de moarte.
Pe punte marea întreagă spumega,
jos în cală câteva păsări aminteau cu un zgomot surd
de marile amețeli ale unui oraș care atârnă, 
se bălăngăne undeva de-a lungul unei linii de tren:
o umbră spiralată în urma urletului de locomotivă.
Peștii adulmecau ființele noastre de parcă o momeală 
a aerului eram,
și ploile ne ocoleau în întunecime, răsfrângând un fum
pe care ușor l-am fi putut asemui cu urmele noastre
adâncite în locul bine stabilit al fiecărui obiect.
Și întindeam mâinile, așa cum altă dată visasem
că trebuie să ne împodobim cu ele, iar ele
să se împodobească cu noi.
(1983) 
 
 
Urmele tale doar cântă
 
E un fel de a pătrunde în tine
fără să te ating
decât cu atingerea cuvintelor.
De teamă să nu te înțeleg prea exact
mi se va părea că ești un lung poem
o lungă vară a vulpilor
care-ți înmiresmează surâsul. În el se adeverește
o ceață albastră, o creștere sferică a mea, luminoasă,
cuprinzând în circumferință lucruri
despre care tu însăți vrei să vorbești,
iar ele te amăgesc împodobindu-se cu tine,
închipuindu-te ca pe un loc al lor 
aparent. E, apoi, un fel de a pătrunde în mine
ca o creștere sferică a ta, luminoasă.
(1980)
 
 
Viața pruncilor
 
Întâi vorbești despre cum pleacă berzele 
dintr-o parte a tabloului în cealaltă. Apoi ne întâlnim
și distanța dintre noi nu mai e așa de mare. 
După cum ceainicul separă
(în intervalul dintre încăperi) ceața verzuie 
lăsată de zgomotul unui obiect așezat pe masă, 
la câtva timp,
trenul se aude șuierând sub piele. Sub pleoape nisip
și marea (ca o pernă sub cap) plănuiește 
un gât superb amintirii,
să-l mângâi de câteva ori între timp, să-l prinzi în mâini,
să-l răsucești, cât timp te doare. Și faci un semn
pe care apoi îl uiți, iar de-a lungul coridorului
noaptea pătrunde în câțiva pești somnoroși
despre care ai vorbit altă dată și pe care îi auzi
(mult mai în spate) lovind ușor eșarfele metalizate
înfipte în mal. A doua oară, îmbolnăvită, râzi. 
(1982)
 
 
The sea is a soft machine
 
Eram dator să-ți aduc aminte de mine
când însăți tu nu mă uitaseși,
și flori adormitoare să-ți aduc 
eram dator,
să nu le poți mușca de-atât parfum risipit
în gările prin care ai trecut,
acele gări în care ferestrele vagoanelor 
se preschimbau în nori lucitori,
îți străbăteau pielea
și te ridicau la perfecțiunea unui cuvânt nerostit.
Spunerea ținându-ți loc de umbră,
învăluită în toate celelalte lucruri care sună
și după aceea tac
pentru ca să amintească. Pentru ca să ucidă
luna refugiată în întunecarea chipului tău,
când o pasăre mare pe ape te îndeamnă să calci
și tu doar privești cum aburul amintirii
te construiește dedesubt.
(1978)
 
 
Mierla
 
Închipuie-ți ziua de azi ca pe un mare tablou, colorat, 
prin care trec, dintr-o parte în alta,
vapoare pline cu oameni bolnavi. 
Ei se privesc, din oglindă, în josul râului, murind. 
Sus, candelabrul construiește tavanul din care el însuși
se prăbușește peste glasurile stinse
ale nemulțumirii lor.
 
Iar iarna, secretă în propriul ei război cu luna,
adoarme încet, amintindu-și un alt soare,
mai pătrat, mai lent în alunecarea lui
peste iepurele verde scăpat între perdelele grele din seră.
 
Închipuie-ți ziua de azi
ca pe un mare tablou, infinit,
cu rama întoarsă lateral
către tine.
(1998)