Patroni şi patronaţi
Ca să-şi asigure liniştea şi bunăstarea, oamenii şi-au ales sfinţi-protectori. Fiecare breaslă a ţinut să aibă o instanţă superioară, independentă de obişnuita strâmbătate terestră, care s-o ocrotească şi căreia să-i adreseze rugăciunile la moment de mare cumpănă.
Îşi au un sfânt protector învăţătorii, medicii, marinarii, agricultorii, cantaragiii, brodezele şi oricine vreţi – chiar şi băutorii (asta însă nu mai e o meserie; pentru unii pare a fi chiar o vocaţie), dar şi profesioniştii moderni: conducătorii auto, piloţii, radio­logii, savanţii, scriitorii, ziariştii ş.a.m.d. Probabil nu este meseriaş care să nu aibă deasupra sa, nevăzut, scutul protector al unui sfânt. Unele ocupaţii, mai pline de pericole, s-au înconjurat în timp cu mai mulţi proteguitori... Soldaţii au, spre exemplu,  patru sfinţi tutelari. La francezi, aceştia sunt sfinţii Andrei, Martin, Gheorghe şi, evident, purtătoarea de armură militară Ioana d’Arc.
Şi invers: acelaşi sfânt poate, prin cumul, să ia sub oblăduirea sa mai multe bresle diferite. Sf. Pavel, bunăoară, are în grijă cam jumătate din nomenclatorul profesiilor, printre care scriitorii, ziariştii şi... fabricanţii de funii. Pentru mine cel puţin, această conexiune scriitor – frânghier rămâne un mister. Poate că-i apropie faptul că ambii reprezentanţi ai breslei produc de multe ori ceva lung şi încâlcit care nu foloseşte la nimic. (Apropo, există şi un sfânt jurnalist. Îl cheamă T. Titus Brandsma, mort la Dachau în 26 iulie 1942 şi beatificat la 3 noiembrie 1985.)
Putem bănui doar cum a ajuns Sf. Pavel să reprezinte scriitorii, dar şi frânghierii. În tinereţile sale păgâne, de evreu fariseu, Saul (aşa îl chema până la botez) a frecventat „universitatea, teatrul, stadionul şi gimnaziul din oraşul natal [...] Este un bărbat mai degrabă scund, chel, cu picioarele strâmbe [„în paranteză”, cum zicea cineva – e. l.] şi nasul coroiat. Învaţă de tânăr meseria de ţesător, foarte răspândită în Tars” (Fernand Comte). Cum se vede, de la ţesător la frânghier nu e chiar aşa de departe... A avut ce a avut şi cu cartea. Pentru propagandă religioasă, a stat sub arest doi ani, „timp în care a scris cele patru Epistole ale sale din «captivitate»” (David Hugh Farmer), tot lui atribuindu-i-se şi un şir de apocrife, printre care Faptele lui Pavel şi ale Teclăi. Simbolurile sale sunt o sabie şi o carte. Cartea îl reprezintă ca autorul Epistolelor, iar sabia? Cineva ar putea să vadă în acest simbol o sublimare a caracterului său aprins şi înverşunat – în tinereţe prigonise creştinii, inclusiv cu sabia. După iluminarea divină de pe drumul Damascului, deşi îşi îmblânzeşte năravul, rămâne totuşi la fel de ireconciliant: îi cerea lui Petru mai multă fermitate în relaţiile cu evreii neconvertiţi. Sabia, ca emblemă personalizată, nu are însă nimic cu spiritul sfântului. Ea este, de fapt, unealta morţii. Se crede că Petru şi Pavel au fost ucişi într-o zi. Lui Petru i s-a ales un sfârşit considerat ruşinos – crucificarea, iar Pavel, ca cetăţean roman (după tată), a „beneficiat” de „înlesniri” – i s-a tăiat capul cu sabia.
Nu a fost un sfânt tocmai cuminte. Pictorii i-au surprins bine psihologia de aventurier şi de om al extremelor. Părul vâlvoi şi barba răsflocită sunt o expresie externă a unui interior răvăşit şi plin de surprize. În el, ca în bine cunoscuta cutie, şedea totdeauna un mic demon, gata să sară, spre uimirea tuturor. Lev Nikolaevici avea un mare dinte împotriva lui, iar Cioran l-a contestat cu ardoare. Autocritic, Pavel spunea despre sine că este „o stârpitură”.
 
După o statistică făcută de Quid, în lume ar exista peste 2470 de sfinţi. Cei mai mulţi îi are Italia (626), după care urmează Franţa (576), Anglia (243), Japonia (171) , Spania (157) ş.a.m.d.
 
Nenoroc
Sărăcia e piaza rea a artistului. Clişeul e nutrit de romantism, dar şi de realitatea care îl întrece. Rodin a murit de frig, pe când sculpturile sale erau păstrate în încăperi bine încălzite. Balzac, totdeauna datorând creditorilor ceva, a murit însă şi de surmenaj... gastronomic, în care intrau, pe lângă o masă pantagruelică, şi cele 20 de ceşti de cafea pe care le sorbea zilnic.
În genere, tipul de artist ducând un trai îmbelşugat, alături de mulţimea de odrasle cărora le lăsa şi ceva bani albi pentru zile negre, nu e deloc o excepţie. Multe depind şi de om, nu numai de circumstanţe. Tiţian era pur şi simplu adulat de Carol al V-lea, care îi da titlul de conte şi-l plătea regeşte, pictorul ajungând şi nobil, şi bogat. Foarte bogat. Ei bine, se spune că Michelangelo primea de 50 de ori mai mult decât Tiţian, ceea ce nu l-a „împiedicat” să trăiască în mizerie, printre coropişniţe şi şobolani. Giotto făcea bani buni din pictură, dar se mai lansa şi în afaceri – închiria războaie de ţesut, care îi aduceau alt bănet.
Van Gogh a avut însă vocaţia sărăciei. În acest sens, este, dacă vreţi, artistul-model. Cazul e cu atât mai bulversant, cu cât o operă care nu interesa pe nimeni şi deci nu valora nimic a ajuns azi proverbială prin mulţimea de zerouri care îi însoţesc licitaţiile.
Oricâte milioane ar trage azi o „mâzgăleală” de Van Gogh, – tuşele par haotice şi mai degrabă aruncate decât puse pe pânză – , piaza rea nu vrea să se desprindă în nici un fel de numele său. Vorba e că pictorul nu a avut niciodată bani  pentru vopsele de calitate. Pentru a le mări aderenţa sau pentru altceva, le amesteca deseori cu cea mai banală făină. Azi tuşele, de multe ori în relief – un know-how al pictorului,  au devenit sfărâmicioase şi pulverulente ca făina. Făina măcinată poate chiar din lanurile palide, în care macii dădeau culoare acelui galben livid, care îi copia parcă vedeniile înmuiate în absint şi transformate în tablouri.
Putem fi siguri că tehnologiile moderne şi rafinaţii restauratori vor găsi o soluţie cum să salveze vopseaua de trei parale într-o pictură de milioane. Şi totuşi există ceva fatal-mistic în această ventuză lipicioasă a mizeriei de altădată, care nu vrea să se desprindă de un nume ajuns acum nu numai simbolul geniului neînţeles, dar şi mascota fabuloşilor milionari. Căci săracul Van Gogh a intrat azi în deliciile bogaţilor. Este greu de presupus ce preţ pun aceştia pe adevărata artă, dar a deţine un Van Gogh, fie şi dospit pe făină, înseamnă a-ţi evalua nu atât gusturile, cât capitalul. Un mic trenuleţ de zerouri. A investi azi în ciudatul sărăntoc, ros de pegra mizeriei şi rămas fără o ureche, e un semn al omnipotenţei absolute. Şi o afacere perfectă: anii îi adaugă doar alte zeruleţe. Şi asta fiindcă Van Gogh a ajuns acum numărul I al artei mondiale, urmat la distanţă milimetrică de Leonardo. Capodoperele lor şi-ar inversa însă locurile – după popularitate şi după gradul de accesibilitate al omului de rând la misterul metafizic, zâmbitoarea Mona Lisa ar lăsa binişor în urmă galbenul nevrozat al Florii-soarelui. Poate şi ca valoare pecuniară – de când e un simbol cultural la scară mondială,  Mona Lisa nu mai poate avea un preţ.
Pe mâinile cui încap unele dintre aceste simboluri nu e greu de ghicit. În continuare nu fac decât să citez: „În 1980, Hammer [directorul unei companii petroliere, antreprenor, negustor şi colecţionar de artă] a achiziţionat un manuscris, aparţinând lui Leonardo, la o licitaţie din Londra pentru preţul de 2,4 milioane de lire sterline, stabilind un record mondial în domeniu. Cele 72 de pagini ale manuscrisului, cunoscut sub numele Codex Leicester, întrucât făcuse parte din colecţia conţilor de Leicester, conţineau note despre apă şi cosmologie. Numele său s-a schimbat succesiv în Codex Hammer şi în Codex Gates, după ce Bill Gates, directorul companiei Microsoft, l-a achiziţionat, în 1994, la o licitaţie din New York. Noul preţ de vânzare a reprezentat un nou record mondial, fiind de 30 milioane de dolari”.
Aici punem un punct melancolic.