Categorii

Parteneri

Partea umbrită de neadevăr a acestei lumi

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Partea umbrită de neadevăr a acestei lumi

imaginea utilizatorului Vladimir Bulat

România anilor de după 1980, cu grelele ecouri ale cutremurului din martie 1977, s-a aflat într-o perioadă cruntă, glacială, gri. Lumea de după „Cortina de fier” gemea, cu magnitudini diferite, în frig, subnutriție, minciună, izolare informațională, duplicitate, umilință, apatie etc.
În acest deceniu pictorul Ștefan Câlția a produs o serie de picturi și foi grafice de mari dimensiuni, care vor rămâne în istoria artei locale ca mărturii ale furiei și insurgenței sublimate, însemne ale unei revolte simbolice, sforțări sibilinice spre înțelesuri pe care de-abia azi începem să le deslușim, puțin câte puțin.
Expoziția de la Chișinău1 pornește de la o lucrare pictată în 1980-1981, al cărei titlu, Cazanul de fier, trebuia șters cu vopsea, atunci când piesa a plecat la o expoziție în Bulgaria socialistă, fiind scris inițial pe șasiul lucrării. În țara vecină a purtat titlul: Globul albastru. Asta pentru că personajul principal ținea în mâini un glob, iar el însuși purta pe cap ceva ca un fel de coroană. Întreaga compoziție era construită pe principiul piramidei, vârful căreia e încununat de o mică bilă, aurită, moțul coroanei... Toate personajele sunt grotești, nefirești, trădând o ambiguitate care-și dă mâna cu fundalul sumbru, neutru și angoasant. Era lumea și vremea angoasei, delațiunii și frigului endemic din oase, în care s-a îmbrăcat partea umbrită de neadevăr a acestei lumi. Ochii ei erau mai mult închiși: să nu vadă, să nu creadă, să nu confunde sau să trădeze luminile. Partea cea adevărată – să rămână ascunsă, tăinuită, doar știută.
Apoi, au urmat cele patru desene care-au dat titlul celor patru „stări” ale expoziției „Uroboros”: Suntem încercați ca Iov, Trădăm ca Petru, Numai întorși ca Fiul rătăcitor, Vom renaște ca Iona (toate – 1989). Aceste patru lucrări lipsesc din expoziție, dar au rămas ca sugestii de lectură pentru numitele „stări”. Să nu anticipăm însă.
Până să ajungem în sala în care ne întâmpină trecutul mai îndepărtat, pe holul cu parchet pe jos ne oprește un gard metalic gofrat, nou și lucios, pe care a fost țintuită o imensă lucrare, Râul roșu (1995), populată de monștri, și parcă dinadins neterminată. Ce vedem acolo nu are termen de garanție, poate fi valabil oricând. În centrul acestei dezlănțuiri, deasupra unei improvizații de soclu, tronează un porc ridicat pe picioarele din spate, cu o tipsie în brațe. „Sunt un porc. Sunt porcul dumneavoastră de Crăciun liber” – ar fi exclamat marele tribun al socialismului matur și impur, Adrian Păunescu, când a fost încolțit de mulțimea înfuriată, flămândă și confuză. În fraza aceasta poetul rezuma abrupt activitatea sa de la cenaclul „Flacăra”, în timpul căreia generații de tineri ai României au fost anesteziate, turmentate și altoite cu iluzii de toate culorile și miasmele. Fenomenul este încă puțin studiat. Dar artistul Câlția a propus viziunea sa asupra lucrurilor: sumbră, grotescă, dureroasă, demonică și apocaliptică. Acolo nu mai rămâne loc pentru nuanțe – emanațiile răului sunt decupate violent, arătând de data asta ochii larg deschiși, conștienți. Cei trași în țepe sunt victimele unora care stau și azi chirciți, cu ochii bulbucați, fără a fi judecați (cine ar putea-o face?), iar oprobriul public a devenit deja o lejeră adiere de vânt. Râul roșu – este cea mai puternică metaforă a lumii românești de la Țepeș domnul încoace. O lume tenebroasă, sugerând apropierea Cupelor mâniei lui Dumnezeu, din capitolul 16, din Apocalipsă. Citez: „Al doilea înger și-a vărsat cupa în mare; și s-a făcut sânge ca al unui mort2, și toată suflarea vieții care este-n mare a murit”. Și mai departe: „Cel de-al treilea și-a vărsat cupa în râuri și-n izvoarele apelor; și ele s-au prefăcut în sânge”.
Cu această imagine în față intrăm în sala mare de expoziții, pe care o știm frumos decorată în anii comunismului celui mai triumfător, în care arhitecții vremii au adus cele mai izbutite citate din cele de demult, de la Antichitate la rococo. Stucaturi și butaforii calme, calpe, mimetice. Curatorii expoziției au decis să „înfrunte” această stare de lucruri și au înălțat un turn din țevi metalice până aproape de tavan, peste care au lăsat să se „scurgă” un desen de peste 13 metri lungime, lucrat în tuș cu penița, denumit frust: Desen Mare I (1992-1993)3, realizat în doar trei zile, la hotarul anilor în care a devenit clar că puterea Răului se insinuează din nou în vintrele țării și că speranța de a ne putea descreți fruntea se amână. Lighioane de-ți opresc inima în loc, suprapuse și devorându-se între ele, urcă tacticos spre vârful acestei sincretice arhitecturi din carne, pliuri și oase, viscere și șerpi, unghii și țepușe, care culminează cu un fel de coroană din șerpi răsuciți, ca un fel de caduceu. Istoria alchimică ar putea lămuri mai pe îndelete această copleșitoare învălmășeală de monștri4, această încâlcire5 complicată și absurdă, răbufnită dintr-un „dicteu interior”, a cărei construcție grafică este cu adevărat magnifică, seducătoare.
Motivul șarpelui e mai degrabă sugerat de titlu, decât prezent în expoziție la modul cel mai explicit. O singură lucrare purtând acest titlu, Uroboros, o gravură din 1987, este amplasată într-o cameră neagră, din care poți să ieși doar împingând ușa, nu ne arată șarpele în formă de inel, care-și devoră coada, ci încă încolăcit, învolburat și parcă indecis. La Câlția multe parcă rămân nespuse până la capăt sau doar sugerate. Dar sugerate pe temeiuri solide.
Suntem încercați ca Iov – compartimentul care vorbește despre nedreptățile istoriei, ale manevrelor geostrategice în care marile puteri au împins România după cel de-al Doilea Război Mondial. Instalația Fierăria lui Lazăr, Șona – întreprinde o călătorie vizuală în lumea uneltelor de care lumea de azi nu mai are nevoie, de fapt reprezintă un instrumentar inepuizabil al universului torturii, pe care lumea cea „nouă și roșie” l-a reinventat. Tot ce rămăsese uitat în Evul de Mijloc, crezut pierit, NKVD-ul a readus brutal în actualitate. Cu o ferocitate cu care cei din vechime ar părea astăzi, poate, niște bufoni inocenți... Toamna bivolului și Calea (ambele pictate în 2019, special pentru această expoziție) sunt compoziții inițiatice, stranii, în care femeia, simbol al fertilității și inocenței, regăsește puritatea primordială a naturii, a lumii de demult, pe care artistul o evocă astfel: „Acest personaj, bivolul, a populat multe dintre momentele copilăriei mele (...) pe atunci, era o masă de bivoli negri. Atunci când vrei să vorbești despre o lume sau să transmiți o stare, încerci să creezi niște elemente de la care să pornești și la care să poți raporta întreaga ta construcție ulterioară: de la forma bivolului, care se desenează foarte frumos, la culoarea lui, care este acest negru. În această lume fără de sfârșit, bivolul meu duce casa, nimic altceva: casa ca un dar, ca o ofrandă, ca un lucru de preț”6.
Drama castelului Kornis7, pe care artistul a descoperit-o după vizita acolo, în 2003, rezumă în bună măsură tragedia Transilvaniei; după ce moșia baronului Anton Kornis este naționalizată, aceasta devine pentru câteva decenii proprietatea statului socialist. Acolo te întâmpină și astăzi, imediat ce pășești în curtea castelului, doi inorogi8, exact cei pe care-i pictează Ștefan Câlția de atunci încoace... Unul dintre ei își face apariția și în expoziția Uroboros. Artistul Câlția încă mai așteaptă ca descendenții baronului să vină după statuile cu inorogi. Să le ducă pe apă spre tărâmuri mult mai vesele, mai luminoase și mai împlinitoare decât locul în care au rămas să zacă, în indiferență, de decenii.
În definitiv, cu ce mesaje vine la Chișinău pictorul Ștefan Câlția? Încununând o viață de artist, aflat în pragul celor opt decenii pământești, el pășește în acest capăt de românitate cu amintirea dramelor, eșecurilor și fantasmelor prin care a trecut întregul său popor, sporind îndemnul la memorie, la neuitare. Tabloul Marea cea gânditoare (2004) a ținut să-l plaseze peste o veche scoarță basarabeană, arătând o legătură indestructibilă, chiar dacă tainică, dintre universul duhovnicesc și cel material, o plutire dinspre lumea gândului, a duhului, spre meșteșugul calm și îndelung al țesutului. Este acolo o călătorie spre o lume mai așezată, spre desăvârșirea dorită. Iar toate cele pe care le faci cu inima curată și bună duc spre această țintă. Drumul este lung, anevoios, pândit de primejdii, dar când există un scop înalt, spiritual, duhovnicesc, el poate fi și trebuie parcurs până la capăt. Cu mult curaj. Cu o credință nefățarnică și încredere, cu perseverență și multă pricepere.
Numai întorși ca Fiul rătăcitor este îndemnul la descătușarea minții, este chemarea la izvoare a firilor însetate de adevăr. Asta pentru că umbra nu este și nici nu poate fi veșnică, nici omnipotentă. Imperiul ei este limitat, chiar dacă germinația-i insinuantă poate deveni dominatoare, distrugătoare, corozivă și înfricoșătoare, rece.
Dar anume de acolo...
vom renaște ca Iona... într-o splendidă dimineață.
 
Noiembrie 2019
 
 
1 Uroboros (1 noiembrie-15 decembrie 2019), Muzeul Național de Artă al Moldovei. Curatori: Alexandra Manole și Matei Câlția.
2 Bartolomeu Anania, comentând acest pasaj al Apocalipsei, spune: Expresia sugerează sângele unei ființe înjunghiate: vâscos, o mocirlă roșie.
3 Această lucrare a făcut parte din expoziția Desen mare, constituind capitolul VI (8 noiembrie –
1 decembrie 2012), dintr-un ciclu de șapte expoziții dedicate artistului, care s-a materializat într-o documentație inclusă în volumul I II III IV V VI VII povești cu Ștefan Câlția, editat de Galeria Posibilă și Universitatea Națională de Arte, București, 2013.
4 Op. cit., pag. 206
5 Op. cit., pag. 206
6 Op. cit., pag. 206
7 Trista poveste a locului se poate citi în rezumat aici: https://gazetino.wordpress.com/2013/03/14/supravietuitorii-de-la-castelul-cu-inorogi-a-ajuns-un-castel-din-transilvania-groapa-de-gunoi-a-satului-castelul-cu-inorogi/
8 Istoria celor două sculpturi cu inorogi este pe larg descrisă de profesorul Nicolae Sabău, într-un text emblematic: Singurătatea și supărarea inorogilor – Res Derelictae, inclus în volumul I II III IV V VI VII povești cu Ștefan Câlția, 2003, pag. 104-109.
 
 
 
Ștefan Câlția: „Personajele mele, care au aripi, nu sunt îngeri. Suntem noi. Când ne aduce Dumnezeu pe pământ, ne dă la fiecare câte un rând de aripi. Unii se trezesc cu ele și nu știu ce să facă, și uită de ele. Alții chiar le rup și le aruncă. Unii încep să se mândrească cu ele și le flutură, însă doar puțini dintre noi se întreabă cu adevărat: „Dar poate acestea mi s-au pus ca să zbor?” – și încearcă să zboare. Deci, fiecare avem darul în noi. Cum îl folosim și cum mergem mai departe? În sensul acesta mă joc eu cu aripile și cu personajul în lucrările mele”.
(Dintr-un interviu pentru TV Moldova la vernisajul expoziției „Uroboros” de la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, Chișinău)