Categorii

Parteneri

Ortodoxismul în şcoală – o iniţiativă… neortodoxă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Ortodoxismul în şcoală – o iniţiativă… neortodoxă

imaginea utilizatorului Liliana Armaşu

Din câte ţin minte, problema predării religiei în şcolile noastre s-a mai pus în câteva rânduri, fie de unele partide politice în timpul campaniilor electorale, fie de diverse feţe bisericeşti sau persoane „responsabile” din cadrul ambelor Mitropolii. Dar atunci toate propunerile legate într-un fel sau altul de acest subiect au fost trecute repede cu vederea, aşa cum probabil nici cei care le-au înaintat nu au mizat prea mult pe succesul realizării lor. La începutul acestui an însă, a apărut, aşa ca din senin, o nouă iniţiativă de acest gen, autorul căruia, cât ar părea de straniu, este controversatul om politic Valeriu Pasat, ex-ministru al Apărării şi fost ministru al Securităţii, un om cu o biografie recentă extrem de scandaloasă: acuzat de delapidări, de tentativă de lovitură de stat, condamnat la închisoare de procuratura controlată de comunişti, apoi eliberat în mod surprinzător, fără a se explica opiniei publice motivele eliberării sale. După „eliberare”, Pasat s-a retras la Moscova, unde are protectori influenţi şi e în relaţii amicale – a scris presa – cu FSB-ul (serviciul secret) rusesc…
Curios e faptul că ideea predării religiei în şcoală nu a fost propusă niciodată de părinţi şi profesori (nu mă refer la cei pe care i-a inclus dl Pasat în grupul său civic, fiindcă nu se ştie cum şi prin ce metode au ajuns ei acolo), aceştia fiind, prin deducţie logică, cei mai în drept să o facă.
De ce o fi totuşi atât de preocupat de educaţia „moral spirituală” a noilor generaţii Valeriu Pasat? Nu cred că el s-a gândit numai şi numai la binele învăţământului public atunci când şi-a elaborat în taină „proiectul”. Zic acestea, fiindcă nu am auzit până acum ca acest om influent, chiar şi în calitatea sa de membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, să se fi implicat în rezolvarea vreuneia dintre problemele stringente ale sistemului nostru educaţional, pe care acesta le are cu vârf şi îndesat. Nu ştiu nici măcar să fi sprijinit vreun proiect de susţinere a elevilor dotaţi. Or, cel puţin, să fi manifestat vreodată, prin acţiunile sale, sentimente profund religioase faţă de cei mai nevoiaşi dintre copii. Abia odată cu informaţiile despre lansarea în trombă a iniţiativei cu pricina, am aflat că „savantul şi istoricul” sus-amintit a finalizat cu succes un opus ştiinţific în patru volume, în care abordează relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi statul sovietic. Ni se spune, prin fidelii săi mijlocitori, că anume în urma lungilor şi profundelor cercetări realizate de domnia sa, care au durat vreo 15 ani, i-a venit ideea cu predarea ortodoxismului în şcoală (în niciun caz a religiei, precizează aceiaşi mijlocitori). Nici să-ţi treacă prin cap un asemenea argument! Probabil că lucrarea a fost scrisă în chilia vreunei mănăstiri, altfel de unde asemenea revelaţii în spaţiul profan al politicii moldoveneşti?
Curat-murdar, ar spune din nou Caragiale, fiindcă iniţiativa lui Pasat pare mai curând o mare diversiune politică decât o intenţie de a salva viitorul lumii de pericolul degradării morale. Ce anume se urmăreşte prin această diversiune, vom vedea probabil la viitoarele alegeri.
În momentul de faţă însă putem doar presupune că acest plan amăgitor, cu iz de naftalină sovietică, are în spate o echipă puternică de ideologi, aşa cum lucrurile se derulează cu o viteză mai mare decât se putea bănui.
La începutul lunii iunie, la sediul Comisiei Electorale Centrale a fost depus deja, laolaltă cu tot pachetul de acte necesare pentru organizarea unui referendum naţional – dezideratul numărul 1 al grupului civic – , „proiectul de lege cu privire la predarea obiectului „Bazele Ortodoxiei” în învăţământul preuniversitar din Republica Moldova”.
Mă întreb de ce Mitropolitul Vladimir, care s-a aliniat cu trup şi suflet la această campanie masivă de promovare a valorilor religioase în şcoală, nu a fost la fel de insistent şi pe parcursul celor opt ani, cât i-a slujit cu abnegaţie lui Vladimir Voronin?
Aş vrea să se înţeleagă că nu sunt atee, şi nici nu am obişnuinţa să merg, duminică de duminică, la biserică. Credinţa mea, atâta cât este, ţine strict de forul meu interior.
Însă propunerea de a introduce în şcoli, în mod obligatoriu, a obiectului de studiu „Bazele Ortodoxiei” mi se pare total inadecvată. Cred că Ministerul Educaţiei ar trebui să analizeze subiectul acesta sensibil pe toate feţele, înainte de a lua vreo decizie în acest sens. Mai ales că în această perioadă e în curs de elaborare un nou Cod al Educaţiei şi, din câte ştiu, în centrul discuţiilor profesorilor şi specialiştilor se află problema descongestionării programului de învăţământ. Adică, pe de o parte, afirmăm că materiile sunt prea complicate şi copiii nu reuşesc să asimileze toată informaţia propusă de curriculum, pe de alta, vrem să umplem orarul şi aşa destul de încărcat cu încă o disciplină. Chiar dacă bănuim că ora de ortodoxie (parcă am vorbi despre facultăţile de teologie ortodoxă) nu va avea acelaşi grad de dificultate ca ora de matematică, de exemplu, oricum, şi în acest caz vor trebui stabilite anumite obiective, teme şi sarcini, că nu ar fi creştineşte, nu-i aşa?, să transformăm cele 45 de minute dedicate religiei într-un bâlci unde se va putea vorbi despre câte-n lună şi-n stele. Pe de altă parte, nu-mi imaginez cum poţi să depreciezi un elev care nu vrea să spună rugăciunea „Tatăl Nostru” cu voce tare, de faţă cu toată lumea. Ce drept ar avea un profesor de religie să verifice „nivelul de credinţă” al unui copil? Dar ce ne vom face cu elevii care nu au niciun fel de deschidere spre filonul religios? Îi lăsăm repetenţi sau îi exmatriculăm, sau poate îi ameninţăm cu pedeapsa lui Dumnezeu? În ce transformăm atunci religia creştină – religie a iubirii aproapelui? În frică şi teroare?
Trebuie să mai luăm în calcul şi problema că în şcolile noastre avem şi copii care împărtăşesc alte religii decât cea creştin-ortodoxă. Cum procedăm cu ei? Nu văd cum, din câţiva „răzvrătiţi”, s-ar forma în paralel o altă clasă care să înveţe, eventual, „Istoria religiilor”. De unde vom lua atâtea cadre didactice specializate şi resurse financiare? Şi cine anume va putea fi profesor de religie? Mă interesează, de exemplu, dacă vor fi chemaţi în şcoli doar preoţii Mitropoliei Moldovei sau vor fi lăsaţi, din bunăvoinţa Mitropolitului Vladimir, şi cei din parohiile supuse Mitropoliei Basarabiei? Într-un caz sau altul, se va ţine cont şi de pregătirea lor pedagogică, sau li se va oferi posibilitatea tuturor persoanelor în sutană să vină în faţa clasei: şi celor care au facultăţi teologice, şi celor care au doar câteva cursuri de iniţiere în creştinism şi care abia de se descurcă cu oficierea liturghiilor în biserică? Or, poate vor fi rugaţi să salveze din nou situaţia profesorii de muzică, de arte plastice sau de educaţie fizică, care îşi vor lua în responsabilitate predarea noului obiect, aşa cum se întâmplă în şcolile care duc lipsă de profesori de limbi străine sau de informatică?
Nu sunt deloc sigură că datorită orei de „ortodoxie” generaţiile viitoare vor deveni mult mai evlavioase decât cele de azi. Dimpotrivă, rezultatele pot fi altele decât cele scontate. Din şcoală, copiii ar putea căpăta mai degrabă un sentiment de repulsie faţă de biserică şi nu unul de reală cinstire a ei. Nu ştiu dacă e indicată comparaţia, însă probabil vi s-a întâmplat, nu o dată, să fiţi oprit pe stradă de simpatizanţii Martorilor lui Iehova, strecurându-vă în mână tot felul de pliante şi cărţulii cu texte despre propovăduirile... „Dumnezeului lor”. Or chiar să vi se bată la uşă şi, dacă aţi avut proasta inspiraţie să deschideţi, să fiţi nevoit să ascultaţi discursuri lungi, garnisite cu versete întregi din Biblie. Deşi mai accept uneori, din neputinţa de a mă sustrage insistenţelor, „iluminările” de acest soi, prima reacţie pe care o am când văd acele persoane aparent binevoitoare ieşindu-mi în faţă e s-o iau la fugă în direcţie opusă. Nu aş vrea ca aceeaşi pornire s-o aibă şi copiii, ortodocşi sau neortodocşi, după ce vor fi puşi în situaţia să înveţe cu sârg tot felul de precepte şi simboluri religioase pentru examen.
Deşi ministrul Educaţiei a spus în repetate rânduri că nu este solidar cu iniţiativa lui Valeriu Pasat, totuşi, probabil ca să împace cumva şi varza, şi capra, a declarat că începând cu 1 septembrie 2010 religia ar putea fi predată în şcoli cu titlu de disciplină opţională. Declaraţia e cam pripită, odată ce nu a fost elaborat încă un curriculum, nu există încă manuale şi nici profesori instruiţi în domeniu. Să înţeleg că va fi un an de experiment pedagogic? Nu s-au făcut oare până acum destule experimente pe seama elevilor, cu tot felul de istorii integrate?
Părerea mea este că educaţia religioasă trebuie să intre mai curând în grija familiei decât în cea a şcolii. Numai părinţii au dreptul deplin de a le forma copiilor o orientare în acest sens. Astăzi nu ducem deloc lipsă de biserici, nici în sate, nici în oraşe, şi copiii au deplina libertate de a le frecventa ori de câte ori şi-o doresc, întrucât nimeni, nici chiar cei mai atei dintre profesori, nu le mai poate interzice acest lucru, aşa cum se întâmpla adineauri. Iar din predicile de duminică se pot învăţa multe lucruri interesante despre istoria creştinismului, dacă eşti bineînţeles atent la ceea ce spune preotul. De aceea nu e cazul să transformăm sălile de clasă în mici locaşuri de cult, „împodobite” cu icoane, crucifixe etc., etc., ca să confundăm astfel şcoala cu biserica.
Aş opta mai curând pentru predarea în instituţiile preuniversitare a unui curs de istoria culturii şi artei, care ar putea include şi date din istoria tuturor religiilor mai importante din lume.
Iar ideea introducerii „Bazelor Ortodoxiei” în programa şcolară, în formula pe care o propune Pasat şi echipa sa de susţinători înrăiţi, mi se pare nu doar anticonstituţională şi antieuropeană, ci şi imorală. Mai ales dacă aceasta face parte dintr-un joc politic ce urmăreşte scopuri nu tocmai ortodoxe.