Gheorghe
  la 25 de ani ai Cartier-ului 
 
Cînd Balaurul roșu
se poticni și căzu
cît era el de lung și de lat
în faimosu-i costum vărgat,
Gheorghe încă mai șlefuia
vîrful de lance.
 
A venit Timpul, își zise el,
zîmbind cu subînțeles unui destinatar
absent (care, la acea oră, tocmai
începuse să achipuie
o încrengătură
de gesturi
pure), a venit timpul, își repetă el,
să fac ceea ce e de făcut
în cernîșevskiana epohă
a lui... Ce-i de făcut?
 
Și – cît norii de praf
stîrniți de căzătura căzăturii ăleia
se întinseră de la Brest la Vladivostok
și de la Norilsk la Kușka,
începînd să coboare
apoi,
în jos,
înapoi,
cu o lentoare bureată –
fură și creioanele
ascuțite.
 
După ce găsi și foarfeca,
îi strigă și pe Maeștrii
închipuirilor
să-și care
la județ
contribuțiile
frumos
dactilografiate.
 
Pe la amiază,
Cartier-ul era însăși Lumea,
adunîndu-i sub același cer
pe Dante și pe Homer, pe Galaicu-Păun,
Adrian Ciubotaru, Ayn Rand și Chiper,
pe Vieru, Lungu, Druță, Beșleagă, Ivănescu,
Șleahtițchi, Maria, Curtescu,
Balzac, Cioclea și Blok,
Moraru și Leahu, Brumaru,
Crudu (cu Dudu)
și Foarță,
luîndu-se – aprigi – la harță
cu maeștrii închipuirii lor,
care, oricît răspunseră și ei, de zor,
la chemare,
de zor
fac și azi anticameră
propriului lor text,
incolor.
 
E clar?
 
E clar și-așa și pe net!
Gheorghe Erizanu îl știe
pe Da. Dar
cît de mult îl iubește pe Niet!!!
 
Celelalte
(lectura, corectura,
alergătura,
bătăile de cap...)
le cunosc mai bine
cronografii
de pe Bîc.
 
Scrieți în continuare, răduleștenilor,
zice Gheorghe,
scrieți, băieți,
bălțeni, bucureșteni, parizieni și chișinoveți;
scrieți și voi, fete mari,
cîte-s în lună, în astre
și-n Ursele
Mari!
 
Scrieți,
că, dacă se editează, se publică
și-atunci citi-Va
însăși
mondiala republică!
 
 
Mihai
 la 46
 
Asemeni lui Omir,
cinstit elinește, din cetate-n cetate,
Mihai a fost (și s-a) încoronat
cu trei doctorate
capitale
în trei capitale:
la Moscova (în pedagogie),
la Iași (în socială psihologie)
și la Chișinău
(în și mai – habilitată – psihologie).
 
Atîta să fi făcut
și-ar fi fost de ajuns
 pentru două eternități de Făt-Frumos!
 
Dar nu, cum să stea Mihai, Mikael,
Mikajah, Michaelos, Mihail, Mihailo,
Mihalcea, Mihnea, Mihălaș, Mihu, Miuț,
Mihoc sau Mișa, liniștit,
la birou și să-și scrie duzina de cărți,
pe care oricum le-a și scris?!
 
Cît cărțile se scriau ca și cum singure
cu-o pană de arhanghel pe-o umbră de păun,
Mihai își mai aburca pe umeri cîte un
mandat de șef (ales!) la o catedră sau alta
(plus că și specializările îl încurajau),
cîte un mandat de vicerector, deputat,
ministru, consilier prezidențios
sau, pur și simplu, de focos
profesor de cursă lungă,
împărțindu-se, echidistant,
între mai multe facultăți
și universități.
 
Cu alte cuvinte,
optînd, la ora întîiei alegeri,
să meargă pe urmele lui Einstein
cît s-ar putea de departe,
Mihai învăță atît de repede
să ia peptiș pantele fizicii
și dealurile științei & administrației
încît CioloVeacul știut puse iute la cale
să-l instruiască și în materie de coborîri.
Cum s-a și întîmplat (chiar prea des)
la reluatele alegeri de decan,
cînd Facultatea paideică,
susținîndu-l (și cu petiții sau greve),
îl vota și-l vota, în timp ce Senatul,
spre rușinea lui, a Se-na-tu-lui (!),
îl mazilea, demonstrînd că albul e bezna
din urna de vot. Sau cînd
faraonul înființa ori desființa catedre
numai ca protagonistul pohemului
nostru să rămînă pe dinafară,
dacă tot nu izbutește (el, faraonul)
să-l zidească în piramida-i
nefinisată nici astăzi.
 
Mda... Și ce credeți că făcea,
estimp, personajul? De pildă,
survola păienjenișe și rectorii,
readucînd acasă Istoria românilor
din pustietățile în care o re-izgoniseră
secerociocanicii (precizăm: voronineți,
ca să-i deosebim de ăi dodoneți).
 
Și-aceasta ar umple de sens o a treia eternitate
de Făt-Frumos, dar nu pentru Mihai,
care pune peste fiecare vorbă, deșartă,
cîte-o lopată de fapte
și merge mai departe. Și mai departe!
 
Da, cît p-aci să uit. Mihai
m-a învățat (la balcon) într-o seară
prelungă-prelungă, cu cerul împestrițat
de luceferi, că anii (sau, mai ales, Anii)
îi putem citi, ca și Moise,
și de la dreapta la stînga.
 
P.S. Pentru Maria, Sandu și Angela
 
Dragi prieteni,
iar acum să insinuăm
în opticul fir
și acest fir
de
tîrnovean
trandafir!
Pentru că scris-o-am, pohema, firește,
 trandaFirește,
și am și spuss-o,
și pentru Ziua Patronului:
ALECU RUSSO !
 
 
Natalia
 
Cu secole (mici, oleace, moldave) în urmă,
dar, poate că și înainte,
inițiasem, în formule-cuvinte,
cu Natalia (colegialmente, desigur) o activitate
matematicienilor-poeți
sau lirosofilor-matematicieni dedicată
(Ion Barbu, cu cercurile și volutele lui, cîrlionțare,
Kepler, cu șchioapele măsurătorilor sale astrale,
Leibniz, scufundat cu tot cu perucă în funcții,
analize, inducții, deducții
și tot așa, pînă la Gaus, Lobacevski
și (adaug acum, ca să nu-i ratăm)
 Cioclea și hatmanul Sfircefski.
 
Acaparați amîndoi, de teorii și de metateorii, felurite,
n-am grăbit lucrurile, firește.
Dacă definitivăm activitatea, activitate să fie,
nu mîncare (pozată) de pește.
 
Muncim și azi, la proiect, cu-o migală
infinitezimală,
provocînd barzii, trubadurii, poeții să algebrizeze,
ba și alți geometri să prindă paralelele în piuneze
 metaforice
sau în alte chițibușuri prozodice.
 
În definitiv, cum spune (solemn,
dar agasat, cumva, de propriu-i discurs) Ion Druță,
textul e text, dar poate fi și-un pretext
ca să spun că tocmai ciocnisem, zilele acestea,
coronavirusate, cu Rectorul Gheorghe Popa,
un gînd (cu alt gînd): n-am greșit,
n-am greșit, alegînd...
 
P.S. Odă, postmodernă, concepută în carantină, acasă.
Evident-evident, privîndu-mă și de pauza de masă.
 
 
Odeletă
 
 Mie, aproape de armindeni.
Și colegilor – de pretutindeni.
 
Azi, ba și ieri, azi (și mîine!)
cu noaptea-n cap, cu noaptea-n cap –
cușmă guguțată
sau dăscălesc potcap? –,
azi: telefonez și telefonez
studenților (care mai dorm,
se vede – o, cît de dulce! –
între Confuzius, Vîgotski,
smartfon și legendele lui Neculce).
 
Cu noaptea, deci, la patru mîini,
de atent monitorizate zile, o! săptămîni,
 onlainizez, guglez, imeilez,
mudlez, wixez și
vaiberizez,
feisbucesc, linkuiesc,
uf! instagramesc,
mai pe scurt: titirez-
esc
precum Titirezescu
(să se știe: un strănepot
al lui Brînzovenescu)
și-al meu consultant pă chestii
axiologice (corintice, mai ales,
dar și dorico-ionice),
conice,
 supersonice
și, cum le-aș mai numi? Electronice?
Da, adevărat, salvatoare,
totuși, prea comice,
cînd mă gîndesc la maieutica ălor mari,
la socrați, saphoizi și pindari,
la levi-stroși, levi-storși, ștaineri. Și
atîția alți rolanbarți,
rabindranați
și lacani.
 
Ce mai, cu noaptea-n cap și ziua în minte
m-am rătăcit în virtual și parcă nu mai am
nici vorbe, nici vocabule
 și nici cuvinte.
Parcă toate-au migrat, dînd din pinteni,
pretutindeni
și de preste tot se năpustesc, îndărăt,
luîndu-mă la-ntrebări (oral și scris):
Da di ci? Dar...de ce?
Mare-i tîta!
De-atîta. De-atîta. DE-ATÎTA!
E singurul răspuns. Spartan. Și corect.
Știință e pedagogia sau artă de proclet?
 
Contraatacul problematizant
nu rezolvă însă dilema,
chiar dacă o ataci
cu falanga, bostanul, trirema.
Mă-ntorc la zumzăieli: sincrone,
mixte sau asincrone,
una decît alta mai interactivă
și mai interogativă,
încît îmi vine să mă prezint „Superman!”
în oglindă.
Oglinda însă e prea departe, e tocmai în tindă.
 
O, dar ce făcuși pînă acuma,
coane, cucoane,
dacă nu selfiuri, adică multe
post-postmoderne icoane?
 
Hm! Cu calculatorul în față, tableta
în vîrf de deget, tabla interactivă în spate
și smartfoanele în
cealaltă duzină de mîini
și picioare de vers
încărcate cu abilități, dexterități
și infinite
disponibilități
arăt, precis,
precum falimentele
asistate de tot atîtea contabilități!
Înspre seară îmi vine să zbor
și chiar pot-pot-pot zbura
(ura! URA! ura!),
fără a da vreodată din aripi
în aerul gîndului intertextual:
și profund și așa...
 
Priceputa-ți, discipoli,
cum încalecă poemul, pedagogic,
ideea
și bîțîie, mîndru, în șa,
pînă la Niceea, pînă pe Casiopeea
și oriunde mai vrea?
Iată de ce și însăilează condica hiperboreilor
(mai încape îndoială că-i nordică?):
„ Fiul Logos-ului citește și scrie,
la birou, pe un ghețar (cam topit),
saga-i (norodnică!)
 
 
Anatol

La „jubileul” său
(basarabesc,
zeroizabil
la orice coadă de număr,
moldovenesc),
Anatol zbura (căci, ficționarul, poate
și el, poeticește, să zboare
cu Boeing-ul
sau cu vreo măTU@ru
încolo și încoace
călătoare),
spre o țară zbura
(tastă-paiață,
tastă hoață!
dăduși la iveală,
întîi și-ntîi... țaȚă
în loc de Țară!),
zbura, prin urmare,
spre o Re Se Se
(o califată, azi) din Soare-Răsare,
adică înspre-un landșaft de chelii și tichii
fistichii,
dune de praf și pilaf, harbuji vîrstați
și gloate de copchii
alergînd și strigînd după iezi, mînji și cămile
într-o limbă cu roze, filodendroni și zambile,
cu ciulini și cu spinul cămilei
în loc de vocale
și consoane nazale.
 
Zbura Anatol,
carevasăzică, și iar zbura,
gîndindu-se la gravitație, la fizic, la fizică.
Și iar la Geamilia.
Și-apoi – la Emilia
Răchitaru, Ladima, Doamna T și Lumînăraru,
ca și la toată liota de amici bălțenioși și livrești:
”Ei, și de ce, adică, numai pentru că
nu se pune problema să asigure-un cvorum,
Neicusol-Nicusor să nu meargă la Forum?
De ce să nu vrea să vadă și el Issyk-Cool-ul,
să deguste cumîsuri,
jamboane de Bucefal, ungurești?
Laconic: de ce să nu halească lipii
sultănești?
Ei, de ce?
Are el, are el în capul lui ceva:
Barcelona? Bavaria? FC Strîmba? FC... ce?
Da, o fi avînd el ceva în capul acela.
Dar ce?
Și,
tot întrebîndu-se așa
și interpelîndu-se,
Anatol aruncă în jur o privire
p a n o r a m i c ă,
așa cum te-ai uita, de pe Sinai,
cuprinzînd partea dioramică
a Asiei,
la pachet cu tămîia și cahfeaua arabică:
Dom’le, dap’așa se-nghesui cărturărimea, în lainer,
parcă ar fi, în schwarzwald-uri, goții și vizigoții!
Sînt aici, în salon, Uruk Șumer,
Da Lentini și Carlo Gozzi;
Tătaia Dumas (+ nepoată-sa, cu camelii);
Komensky și Pestalozzi!
Te uită (bacovian!),
numai uită-te la Homer
cum mănîncă nu-ș-ce
cu Buber,
Martin, Heidegger însuși,
dintr-o caserolă deschisă pe brațe.
Să fie boabe de struguri, smochine, măsline verzi?
Dar, atenție, din nou să nu-i pierzi
din ochi pe Gorki și Ceadaev,
pe Furmanov (rucsăcind hronicul lui Ceapaev
și pe Nizami
dimpreună cu Hikmet,
Rustaveli și Firdousi)!
Te uită cum ciocnesc la stakane,
internaționalist hlizindu-se și vorovind sincron,
încît n-ai strecura printre ei
nicio prepoziție, niciun micron
de idee latină
în această adunătură
de cuminecătură,
spirt și slănină!
 
Ayatoleahul păzească-ne
de asemenea coforumeri,
coechipieri,
ca și de (populiștii?) ăia de pînă la
și de peste Anzii cordilieri,
turtindu-și nasurile de hublouri
și sfredelind, realist-magice, găuri prin nouri
ca să vadă rezervațiile, moldavice, de zimbri și bouri
din pampa braziliană.
Așa și stau, umăr la umăr,
ca și cum aș putea să uit să-i inventariez,
să-i căftănesc și să-i nobelizez
înainte de orice daco-get, mă rog, geto-dac
sau vietnamez.
 
Păi ce, nu-i cunoașteți? Sensibelissima Mistral;
înfășuratu-n feldefeldice drapele, Neruda;
Excelența Ei, frumoasa Lispector;
Borges, bibliotecarul, bibliofilul
și-al găinușelor, buenosiene, inspector;
Rulfo, Sábato, Marquez, cu Aurelianii săi;
Llosa, prezidențiabilul povestaș; cortazarii cei răi
de gură, dar buni de pană și nespus de indiscreți,
împușcînd, cu arătătorul, sticloanțele (americane!)
din ale Papei Hem, faimos dialogate, romane.
 
Dar cîți alții încă, de ăi mărani, mai zburară încolo,
fojgăind, prin salon,
cu tequila subsuoară, de colo-colo,
întreba-va Neicusol-Nicusol?
Niciun sol... o,
zice-va Anatol, niciun monolog,
dialog, trialog, tetralog
din partea-mi,
dacă tot te-ai spălat de mine, pă pixuri,
(ca și de Cinghiz, de altfel), în cel mai
fracturist mod,
cu săpun de rufe de la Rumcerod!
 
 
P.S. Așa scris-am Oda (cu solz de balaur
pe frunză de laur)
Io, Meșter-maur,
pentru ot Bălți Laureatul Mărului de Aur.