Mi-am turnat în cană must pe care l-am făcut din struguri de poamă Bacon. Are culoare roşie închisă, nu vrei să-l verşi peste hai­nă sau covor, pata e atît de lipicioasă că nu o poţi spăla uşor. Într-un fel, e ca sîngele. Golesc cana şi ies în stradă. Maică-mea mă strigă şi mă întreabă unde m-am pornit. Îi spun că vreau să trec pe la poştă să-mi cumpăr neapărat o revistă. E vorba de „Contrafort”. Îmi spune că e în regulă. În ce mă priveşte, încerc să merg cît mai firesc, fără să şchiopătez.
Locul adevărat unde am pornit nu e poşta, ci spitalul. Ajung în 15 minute şi nu văd să fie coadă la medic. Bat în uşă şi intru.
- Domnule doctor, se poate?
- A, Ioane, intră în sala pentru pacienţi. Întinde-te şi aşteaptă să vin cu instrumentele necesare.
Mă descalţ de ghete. Îmi ridic cracul drept al pantalonilor şi îmi privesc bandajul. Prin acesta se scurge un lichid gălbui. Trebuie să fie plasmă împreună cu limfă. Intră doamna Liuba, sora medicală.
- Ia să vedem ce mai face rana asta a noastră. S-a făcut mai frumoasă sau nu?
Se apucă să desfacă bandajul înfăşurat deasupra genunchiului. Începe să devină lipicios. Sora medicală trage mai tare, dar acesta s-a prins de piele.  Destupă un flaconaş cu o soluţie pe care o picură peste bandaj şi reuşeşte să-l desprindă. Acolo e o porţiune de piele arsă de culoare neagră şi o dungă groasă albă-roşie în jur. Ţesut necrotic ars. Intră şi medicul cu o tavă pe care se află un cleşte, un bisturiu, un vas de fier, cîteva pachete cu tifon, o seringă şi o cutie cu fiole de novocaină. O pune pe o masă, acolo unde mai văd o sticlă cu alcool etilic, un vas cu multă vată, un alt vas de fier, gol, cîteva sticluţe cu diferite lichide. Reuşesc să desluşesc ce scrie pe una dintre ele – Betadine.
Medicul se apleacă asupra arsurii de la picior.
- Mda, nu se mai prinde rana asta necrozată. Trebuie să înlăturăm porţiunea de piele arsă. Vezi ce tare e? Ia cum se aude cînd lovesc cu degetul. Anume acest ţesut mort împiedică cicatrizarea arsurii. Nu, nu, nu te speria, va fi în regulă. E ca şi cum aş desprinde pielea prăjită de pe purcel. Liuba! Vino şi dezinfectează rana cu alcool. Aşa. Ia cum se aude cînd ciocănesc cu degetul.
Mă uitam cu jumătate de ochi cum ciocănea uşor cu unghia în epiderma înnegrită şi zîmbea. Nu purta mănuşi de cauciuc, îmi atingea rana cu degetele.
Doamna Liuba îmi freacă arsura cu o bucăţică de vată umezită cu alcool, iar medicul îmi apucă piciorul şi se uită atent. Apoi ia vasul de pe tavă şi-l pune sub genunchiul meu. După asta, ia bisturiul în mîna dreaptă şi îl înfige în cangrenă. Genunchiul îmi tresaltă brusc. Medicul ridică ochii spre mine.
- Am uitat să te întreb dacă eşti gata.
- Îhî, chiar aţi uitat.
- Deci, eşti?
- Nu, nu sînt. Doare ca naiba.
- Nu ai încotro. Dacă nu înlăturăm şoricul ista ars, te infectezi.
Răsuflu adînc. Doctorul începe să ciopîrţească mai adînc cu bisturiul. Apucă cu degetele pielea desprinsă şi taie mai departe. Îşi vede degetele murdare de sînge.
- Liuba, adu-mi ceva să mă şterg pe degete.
Sora aduce tifon. După ce-şi curăţă degetele, ia un cleşte special cu care să apuce bucata desprinsă de piele mortificată. Mişcările pe care le face cu bisturiul sunt mai precipitate. Îmi muşc buza de jos şi strîng cu forţă cearşafurile. Piciorul pe care mi-l operează începe a tremura.
- Nu tremura! Încearcă să te relaxezi!
- Dar nu-l pot controla. Tremură de la sine.
- O, la naiba. Am atins un nerv. Liuba, pregăteşte 2 ml de novocaină.
Pe frunte îmi apar picături de transpiraţie. Respir des şi adînc. Piciorul nu-mi mai tremură. Doctorul continuă să taie necroza. Încordîndu-mi tot corpul, încerc să nu ţip. Trag des doze mari de aer în piept. E o tehnică şamanică. Respiraţia intensă şi repetată te face să inspiri cantităţi mari de oxigen care, transportat la creier, creează o stare de euforie. În cazul meu nu funcţiona.
- Ce-i cu lama asta a bisturiului, nu taie deloc. Liuba, să-mi aminteşti după asta să-l ascut.
Mă uit la partea rănită a piciorului şi văd doar jumătate din ţesut desprins. Nu înţeleg, a tot tăiat cu lama aceea timp de zece minute şi nu a terminat. Medicul se uită la mine.
- Mai rabzi pe atît cît ai răbdat?
- Nu.
- Vrei să-ţi revii un pic?
- Da, un pahar cu apă, dacă se poate. Simt cum ameţesc.
Sora îmi aduce un pahar cu apă de la robinet. Îl beau.
- Bine, spune doctorul. Îţi pun anestezie locală, cîteva injecţii cu novocaină.
- Îmi imaginez soldaţii pe cîmpul de luptă ce durere suportau cînd le făceau operaţii fără anestezie.
- He. Era cineva care lovea rănitul în moalele capului cu patul armei şi gata, toată narcoza.
- Nu, eu nu vreau aşa. Prefer novocaina.
Îmi injectează o seringă după ce curăţă locul cu vată şi alcool. Apoi mai goleşte o fiolă şi tot o bagă în locul mumificat rămas nedesprins.
- Ei, simţi? – mă întreabă.
- Îhî.
Mai goleşte o fiolă. Şi încă alte două.
- Tot simţi?
- Da.
- Stai, dar ce simţi, durere sau altceva?
- Nu mă doare, dar simt cum intră un ac în carne, apoi degetele cu care apucaţi.
- Fi-r-ar să fie. Păi asta trebuie să simţi, oricîte injecţii ţi-aş pune. Am cheltuit trei doze de novocaină degeaba. Ei, lasă, nu face nimic.
Apucă cu cleştele pielea şi lucrează în continuare cu bisturiul. Nu mai stau încordat ca înainte. Doar că acum parcă halucinez chestii, pe tavan apare ba pumnul de pe coperta cărţii Fight Club, ba nişte cai în galop la o cursă. Apoi aud medicul.
- Opa, opa! Liuba, repede, pregăteşte pansamente şi apasă aici. Am atins un vas de sînge.
Curgea sînge ca de la un porc proaspăt înjunghiat. Vasul de fier sub genunchi se umplea. Doamna Liuba pansează cu tifon, apoi îl aruncă şi pregăteşte altul. Au luat alt vas de pe masă şi l-au pus sub genunchi, pe cel plin l-au dat deoparte. Sîngele curge mai încet şi după vreo 20 de secunde se opreşte. Dar dintr-o dată văd că începe a sfîrîi carnea de pe care s-a desprins cangrena. Iese un lichid galben-închis. Seamănă cu un fel de untură topită. Şi sfîrîie mai puternic. De parcă piciorul meu e o tigaie în care s-ar topi untură.
- Vezi cum se elimină grăsimea din muşchi?
Ce naiba, cum să se scurgă grăsimea din mine? Cîntăresc în total vreo 50 de kile şi acum pierd puţina grăsime pe care o am?!
Sora pansează lichidul care curge şi eliminarea încetează. Medicul continuă operaţia. Mişcările îi sînt grăbite. De parcă ar vrea să termine cît mai repede, înainte să se mai întîmple ceva. În sfîrşit desprinde toată porţiunea de ţesut epidermic ars. O ţine cu cleştele.
- Ţine, bucata de şorici e a ta; e cam arsă, dar pe o felie de pîine cu unt merge. Ai meritat-o!
Dau din cap a negare. Îmi face bandajul în jurul rănii proaspăt deschise. Îi spune doamnei Liuba să arunce sîngele şi tifoanele murdare, iar el pleacă la veceu. Îmi spune că pot ieşi cînd vreau. Mă uit la ceas şi observ că a trecut mai mult de o oră de cînd am plecat de acasă. Am încurcat-o! Poşta nu mai e deschisă acum. Ce le spun acum la ai mei? Cînd colo, văd un „Contrafort” lîngă geam. Mă ridic, dar mă ţin şi de pat, să nu cad. Încă sînt ameţit. Îmi încalţ ghetele. Iau revista de pe pervazul geamului şi o fac sul. Ies din birou, mă uit pe hol şi nu văd pe nimeni. Ies din clădirea spitalului şi mă îndrept spre casă. Tot drumul am mers ţinîndu-mă de garduri. La fiecare fîntînă mă stropeam cu apă pe faţă.
Am ajuns acasă şi mi-am turnat apă rece dintr-o sticlă. Am golit-o din două înghiţituri. Pe masă era cana cu must din care am băut dimineaţa. Vine şi maică-mea, se uită la mine şi întreabă ce am la picior. Mă uit la genunchiul drept şi văd o pată roşie. O, Doamne, rana a început să sîngereze. Sîngele s-a scurs prin tifon. E roşu şi umed. Mă uit la cana cu must de pe masă şi îi spun maică-mii că am vărsat nişte must peste pantaloni. Se mai uită o dată la pata lipicioasă de deasupra genunchiului şi mă întreabă de ce am zăbovit atîta. Îi spun că am răsfoit revista pe drum şi am găsit un articol de Alex Cosmescu, pe care l-am citit atent.
De aceea m-am reţinut atîta timp.
_____________
Ion Buzu s-a născut în 1990, în satul Ratuş, raionul Criuleni. În prezent este student la Academia de Studii Economice din Moldova, anul 3, secţia frecvenţă redusă. A publicat poezie şi proză în revistele Stare de Urgenţă, Revista La Plic, Egophobia, Tiuk şi a apărut în antologia Covoare Moldoveneşti. A scris articole de opinie pentru cotidianul Timpul şi a avut lecturi în cadrul unor cenacluri din Republica Moldova şi România.