Parteneri

Obsesii sau Nasul-Bis

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Obsesii sau Nasul-Bis

imaginea utilizatorului Leo Butnaru

Staţia de tramvai. Minus trei sau patru grade. Şi oarecum umed, pentru că aşa e în oraşul de pe Neva, la staţia de lângă canalul... – care? Anicikin?... Nu-s singur... Ştiu doar că nu e canalul Griboedov... Dar, de fapt, nu contează decât esenţialul: la staţia de tramvai de lângă podul de peste unul dintre canalele ce străbat, pe dedesubt, bulevardul Nevski... Lume – multă sau multişoară?... Oameni mulţi, totuşi. Şi toţi se gândesc, râvnesc să ajungă călători – norocoşi! – în tramvaiul ce are să vină.
Întârzie, dar o să vină...
Sigur, şi eu vreau la fel. Să răzbat, să ajung călător în tramvai... du-mă-acasă, ce mai stai...
Vorba dramaturgului ăla american: Un tramvai numit dorinţă... Sau, poate, aici, în preajma Nevei, o dorinţă numită tramvai... În freamătul acestei dorinţe şi în sinea mea, tot repet nişte versuri de Mandelştam:
 
După baie, după operă, circ,
E totuna unde mergi, unde-o dai,
În ultima, ca totdeauna – ne-toată
Căldură nătângă din vechiul tramvai.
 
Dorinţa, însă, e undeva în adâncul sufletului. În vreme ce, mai la suprafaţa acestui neliniştit hău al meu, sufletul, parcă n-aş dori... Din cauza lui... A cui?..
Vorba e că, vârf la toate, aici, în staţie, uite-l şi pe el, cum se ridică niţel! El, Nasul!!! Proverbialul, gogolianul Nas!! Protagonistul! Însă mie el, Nasul Bludnic, îmi trezeşte oarece silă! Nu, nici în ruptul capului nu voi urca împreună cu el în acelaşi tramvai! 10! – e numărul tramvaiului pe care îl aşteptăm. În cel mai rău caz, nu voi intra pe aceeaşi uşă cu el!... În cel mai bun caz, nu mă voi înşfăca de aceeaşi bară, pe care se va cocoţa el, nu că superbul – nici pe departe aşa ceva! – ci plin de superbie (ce cuvânt frumos – superbie – pentru o stare de fapt detestabilă: trufie, fudulie, infatuare... Şi mai cum?... Da, tipul, Nasul adică, arată arogant, cinic oarecum...) Ăsta, ce se cocoaţă, Nasul-singur-de-capul-lui. Sau: Nasul-fără-cap-singur-de-capul-lui. Se cocoaţă, mai că se bârligă şi unde face – apcihi! – strănutând!
Vreo doi-trei din cei care aşteaptă tramvaiul sau îşi întorc propriul lor... nas, sau se întorc cu totul – cu spatele. Pe când alţi doi-trei se grăbesc să-şi scoată batistele din buzunar, însă nu le duc la propriile nasuri, ci le duc spre Nasul-singur-de-capul lui, sau – Nasul-fără-cap-singur-de-capul-lui – care acum o clipită a strănutat, să-l ajute să scape de urme şi urmări... Iar altcineva dintre cei care aşteaptă în staţie strigă tare şi respectuos, – către Nas, fireşte: „Sănătate!” „Să trăiţi!” face un altul – rus bărbos – către Nas. Ăştia, serviabilii, ar fi, se vede, unii dintre cei mai împătimiţi cititori ai lui Gogol. Poate că nuvela „Nasul”, cu al cărei protagonist... biologic, anatomic (numai!), iată, mă gândesc să nu intru în acelaşi tramvai, – poate că respectiva nuvelă ei ar fi citit-o, răscitit-o de zeci de ori, de fiecare dată dintr-o cu totul altă perspectivă sau retrospectivă. O adoră, cum s-ar spune... O fi fost şi la spectacolul de teatru şi la cel de operă sau operetă, montate după „Nasul” lui Nikolai Vasilievici Gogol... (A nu se confunda cu: Google...  Internet Webovici...).
Dar oricât ai planifica tu ce şi cum, când vine, în sfârşit, tramvaiul, unul la atâtea zeci de inşi care aşteaptă în staţie, mai totdeauna uiţi la ce te gândeai acum, în imediata odinioară, şi te repezi, instinctual (... animal!), cu ceilalţi dimpreună, la grămadă, spre una sau cealaltă uşă a tramvaiului! (...vaiului!) Să obţii loc, să stai barem într-un picior, să!... Ah, transportul în comun în cea mai clasică tradiţie socialistă în perpetuare chiar şi acum când noi, postsovieticii, construim, aproape cu succes, societatea capitalistă!...
Astfel că, indiferent ce gândeam eu, principial, acum câteva clipe, în imediata odinioară, adică, – să nu intru, nici în ruptul capului, în acelaşi tramvai cu stingherul şi arogantul Nas, – singur-de-capul-lui, vă spuneam, Nasul, tehui şi hai-hui! – ca înadins, anume cu el am nimerit în vehiculul pe şine! Acelaşi, ne-acelaşi, dar clar lucru – cel care sosise în gară şi pe care, rebegind, îl aşteptasem cam un sfert de oră, tot reamintindu-mi versuri de Mandelştam:
 
Mai sunt încă certat de ochii lumii
În limba ciondănelilor de prin tramvaie,
Ce nu au nici sens, nici rezon încalte:
Eşti aşa-şi-pe-dincolo! Ce să-i faci, cer scuze,
Dar în fond deloc nu cred a mă schimba.
 
Nasul se cocoţă, de-a latul, pe un segment al barei, cam pe la mijlocul vagonului, eu, dat fiind că urcasem pe uşa din spate, acolo am şi rămas – în coada vehiculului ce nu mi se mai părea a se numi dorinţă, domnule Tennessee Williams!
Nu, nu! îmi zic, nu înaintez spre centrul streetcar-ului, să nu mă pomenesc în apropierea celebrului – e adevărat, dar atât de nesuferitului Nas-singur-de-capul-lui! Lui, însă, probabil, îi era în cot de planul meu princip(i)al, – el se bârligă, adulmecă, parcă, după care unde face – apcihi! – peste căciulile, fesurile şi pălăriile călătorilor din preajmă. Unii coboară cât mai jos, în guler, propriul lor nas, alţii – îşi ridică nasul spre Nasul gogolian cocoţat pe bară, cineva strigă „Sănătate!”, altul – „Să trăiţi!”, un al treilea – „Să vă fie de bine!”, iar un al patrulea întinde batista, să şteargă nasul ăsta rătăcitor şi răcit! Acesta o fi, precum bănuiam şi ceva mai înainte, unul dintre învederaţii admiratori ai lui Nikolai Vasilievici. Gogol, fireşte. (A nu se confunda cu Internet Webovici. Google, spuneam...)
E drept că şi eu am fost la spectacolul cu „Nasul”, la Bucureşti, la Teatrul Act, pare-se. Montase cineva cu nume italienesc, Massaci... Dar prenumele era de român, Vlad... La Chişinău, însă, „Nasul” nu a fost pus  (montat! – la loc pe faţa maiorului Kovaliov) în scenă, deoarece directorul teatrului naţional şi-a amintit că subiectul „Sufletelor moarte” fusese... suflat de pe undeva de pe la Tighina, pe timpul ţarismului, şi, odată cu independenţa Basarabiei, alias Republicii Moldova, şi-a dat pe faţă supărarea pe Nikolai Vasilievici Gogol că, uite, dom’le, ne-a scos gunoiul din casă, fie şi... indirect, fie şi în negură de vremi, dar totuna ceva sedimente de triste sentimente rămân(e)... Astfel că, tacit, la Chişinău „Nasul” este ca şi cum  interzis sau, mai simplu vorbind în aceste timpuri ale lipsei de cenzură, – e trecut cu vederea, chiar dacă, oficial, încă nu a fost declarat Nas non grata...
Dom’le, cum să-ţi spun eu dumitale? – Nasul ăsta nu e nici vânăt sau roşu, ca de beţivan, nu e deosebitor de oricare alt nas de ins din tramvaiul ăsta în care ne înghesuim, dar – nu-mi pot explica de ce – cel puţin pentru mine – e unul antipatic, de nesuferit. Din ce motive?... Uite, mă surprind că nu-mi mai pot aduce aminte fir-a-păr firul nuvelei lui Gogol... Nu pot dezlega motivul acestei antipatii faţă de Nasul-singur-de-capul-lui (mai bine zis, precum ziceam: nasul fără... cap!) care, iată, mă deranjează... Pot spune doar că, la dintâia lectură a acelei proze – dintâia, fără să mai ţin minte dacă aş fi şi recitit-o, – deci, atunci am luat-o de bună şi curios, Nasul nu m-a enervat, l-am urmărit cum bântuie prin Sankt-Petersburg, pe Bulevardul Nevski pe care, iată, zdrăngănitor, trece şi tramvaiul în care ne înghesuim... sardele la cutie... Nu atât un tramvai numit dorinţă, cât un tramvai numit nevoinţă...
Poate că mâine să trec pe la bibliotecă, să recitesc „Nasul”?... Ha-ha-ha! (în sinea mea, să nu deranjez călătorii din coatele şi coastele mele, cu care stăm ca chibriturile în cutie în tramvaiul ăsta în care, colac peste pupăză, a catadicsit să se ticsească şi antipaticul ăsta nas cocoţat colo, pe bară, – ha-ha-ha! asta ar fi culmea! – să vii în excursie la Sankt-Petersburg şi, – Doamne, iartă! – să te înfunzi în bibliotecă şi să reciteşti „Nasul” de (că n-o să spui: lui) Gogol!... Tâmpite gânduri mă mai încearcă uneori... Trebuie s-o recunosc...
Şi ce mare lucru ar rezolva recitirea acelei nuvele?... Ioc!... Alte timpuri, domnii mei, nu mai e secolul nouăsprezece, ci douăzeci şi unu! Nu este exclus, chiar şi nasul să nu mai fie ăla de acum o sută şi ceva – mai precis: 170 de ani... Interesant, cam câţi ani o duce unul din ăştia, Nasurile-stinghere-de-capul-lor?... O fi existat Matusalemi, ăia de 999 de ani, şi printre – pardon! – nasuri?! Celebre sau nu prea...  Păi, ar reieşi că, implicit, Gogol Nikolai Vasilievici ar fi ticluit ca şi cum o Biblie a nasurilor... Prin intermediul unui singur Nas care se desprinde de faţa proprietarului (proprietar sau stăpân?... nu, nu l-a putut stăpâni...) şi îşi dezvoltă o viaţă pe cont propriu în Sankt-Petersburg. Acum – şi în faţa mea! Şi în imaginaţia mea! Aici, în acest tramvai ce zdrăngăneşte atât de scuturat şi atât de... 10!... Da, e tramvaiul numărul 10 de pe Bulevardul Nevski... Exact, ca la Mandelştam: Iată-l cum trece, atât de roşu şi atât de 10...
Apoi, în talmeş-balmeşul din capul meu, prin fisurile memoriei apare şi câte un detaliu ceva mai desluşit – că, chipurile, nasul fugise de pe chipul asesorului – aşa ceva – de colegiu... Kovaliov?... Da, aşa îi zicea, asesorul Kovaliov... Bietul de el, îl va căuta cu disperare, bineînţeles, tocmai 13 zile încheiate... Dar cum începe povestea aia?... Era prin martie... Da, într‑o dimineaţă – sau amiază? – nu contează timpul, contează că: un bărbier găseşte în pâinea caldă un... nas!... Mie, la prima şi poate, deocamdată, ultima lectură de acum mulţi ani, asta mă dusese cu gândul – nu ştiu de ce – la povestea aia cu gogoaşa care fugise şi de la moş, şi de la babă, şi de la... Dar dacă şi în acea gogoaşă se afla un nas şi, până la urmă, – hap! – o înghiţise vulpea cu tot cu nasul din ea?...
Bineînţeles, nu aş fi putut suporta la infinit prezenţa acestui Nas obraznic, cocoţat pe bara orizontală, printre mâinile călătorilor, încleştate de respectivul element de metal, care te ajută să nu-ţi pierzi echilibrul în zgâlţâitul mersului de tramvai nordic care, vă spuneam, nici pe departe nu e acel A streetcar named desire*... Eu i-am zis: un tramvai numit nevoinţă... Astfel că, jignit oarecum în sensibila mea fire, am coborât cu două staţii mai înainte, zicându-mi să fac pedestru restul drumului până la hotel. Numai că, domnii mei, în Sankt-Petersburgul înserat de-a binelea, luminat oarecum straniu, fumegos, chiar şi de neonul lămpilor din zilele şi nopţile noastre, nu scapi tu, drăguliţă Doamne, cu una-cu două, – nici chiar cu nouă! – de Nikolai Vasilievici!  Gogol, fireşte. Mai bine zis, – de obsesiile gogoliene. Pentru că eu, de cum o luasem pe o stradelă nu chiar lăturalnică, dar totuşi, de gradul doi să zicem, nu de prima-ntâi, cum e bulevardul Nevski de pe care cotisem la stânga, brusc am avut naibe... sonore! Da, da, mi se păruse că aud, clar, cum cineva strigă, urlă a disperare: „Mantaua... Hoţii, bandiţii mi-au furat mantaua!...”
...Sigur, sunt cu adevărat nişte halucinaţii auditive, generate de obsesia Gogol, care mă surprinse atât de... nepotrivit-fascinant încă de la staţia de tramvai de lângă podul Anicikin, în tramvaiul propriu-zis, în care, pe bară, se cocoţase arogantul, cinicul nas ce strănuta peste călători... Şi iată, acum mi se năzare ţipătul disperat al bietului cancelarist mărunt Akaki Akakievici, cel deposedat de odorul său, de comoara sa mult râvnită – de o manta ca lumea, ce era chiar nouă, abia plătită croitorului; manta de care şi cu care el, bietul consilier titular, vroia să se arate atât de mândru, atât de...
„Mantaua! Hoţii, mi-au furat mantaua!”... – îmi răsună mie în timpane halucinaţiile sonore, inevitabil gogoliene. Aici, în celebra urbe nordică, pe care eu unul, în firea mea, o percep ca pe o nesfârşită tângă... Anume că Petersburgul care e – cine poate contesta? – un superb citat din arhitectura meridională, în mare – din cea italiană, bineînţeles, – de aia i şi se mai spune Veneţia Nordului acestei urbe-citat prin care în ... – Doamne, să vezi unde ajungi! – de la un nas rătăcitor, de la o manta furată, – ajungi – unde credeţi? – logic: la o pufoaică! – anume că, i se năzare firii mele impregnate cu Gogol, dar, de la o vreme, şi cu... google, că prin acest citat urban – de la sine, autonom, pluteşte, zboară o pufoaică vătuită; pluteşte, zboară – orice umbră a adâncului de seară nordică, devreme, îţi poate da (crea!) această senzaţie – pluteşte, zboară această, acea pufoaică vătuită prin superbul citat de arhitectură italiană, dar, înainte de toate, sau – fie, mai apoi, şi prin inegalabilele citate din Gogol...
Ah, dragă şi genialule Nikolai Vasilie­vici, anume că asta e – tânga rusă aducând a rătăcitoare, zburătoare, plutitoare pufoaică bumbăcită...  Do svidania, gospodin Nos!**...
 __________ 
* A streetcar named desire (eng.) – Un tramvai numit dorinţă.
**Do svidania, gospodin Nos! (rus.) – La revedere, domnule Nas!